Cândva, durerea mi-a cerut adăpost...trebuie să-i fi plăcut, căci de atunci nu a mai vrut să plece.
-Nu te mai vreau, i-am spus, pleacă!
S-a dus un timp şi a revenit... apoi s-a aşezat confortabil pe teritoriul fiinţei mele şi din când în când mă mai urcă o pantă.
- Nu te mai vreau, îi spun, câteodat. Nu mai am unde să te adăpostesc, pleacă!
Dar ea s-a împletit în meandrele simţirii mele şi-mi răsare în colţul inimii când aproape uit de ea.
Ne ştim pe de rost şi uneori ajung să o pândesc ca să mă feresc din calea ei; alteori mă îmbrăţişează brusc şi mă lasă fără suflu.
Mă gândesc ca în una din zilele astea să-i propun un pact de ardere, de mutare în alt loc şi destin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu