miercuri, 21 mai 2014

Fără titlu...

Cândva, durerea mi-a cerut adăpost...trebuie să-i fi plăcut, căci de atunci nu a mai vrut să plece.

-Nu te mai vreau, i-am spus, pleacă!
S-a dus un  timp şi a revenit... apoi s-a aşezat confortabil pe teritoriul fiinţei mele şi din când în când mă mai urcă o pantă.

- Nu te mai vreau, îi spun, câteodat. Nu mai am unde să te adăpostesc, pleacă!

Dar ea s-a împletit în meandrele simţirii mele şi-mi răsare în colţul inimii când aproape uit de ea. 

 Ne ştim pe de rost şi uneori ajung să o pândesc ca să  mă feresc din calea ei; alteori mă îmbrăţişează brusc şi mă lasă fără suflu. 

Mă gândesc ca în una din zilele astea să-i propun un pact de ardere, de mutare în alt loc şi destin...


Trimiteți un comentariu