luni, 26 mai 2014

O altfel de privire-54-Căsuţa din inimă

Trecea... timpul...ziua...starea. Trecea prin viaţa sa ducându-şi acea povară pe care ajunsese deodată să nu o mai poată suporta: era prea grea, prea dureroasă.

În acel moment a dat-o jos şi a vrut să o vadă mai bine: a aşezat-o frumos în faţa ochilor şi a privit-o neutru. Nu înţelesese ce fel de povară este şi de aceea crescuse atât, pentru că nu reuşise până atunci să se ocupe de ea. Când durerea i-a pătruns perfidă până dincolo de suportabilitate s-a decis să o înfrunte.

Acum stătea în faţa acelei dureri şi o privea lucid, curios, blând. Era ceva ciudat, ca formă, nu era o povară clasică gen bocceluţă, ori bagaj ci arăta mai degrabă a amestec bizar. Inima a început să tresalte şi a simţit cum furnicături îi trec rapid prin braţe şi stomac. A aşteptat să se calmeze şi a pornit la desfacerea groteştii încâlceli.

A desprins mai întâi un cămin luminos şi liniştit, o căsuţă  albă, în mijloc de verde pur. I-a privit înfăţişarea şi s-a bucurat de starea de pace pe care i-o dădea. A luat-o uşurel şi a pus-o frumos pe o rază de soare.

A apucat apoi de un ciucure şi a tras de el până când i-au căzut în poală mii de săruturi şi mângâieri, mii de alintări şi zâmbete fermecate. Le-a privit pe rând cu ochii perlaţi de roua din suflet, şi apoi, cu un clinchet zgobiu, le-a aşezat lângă rândunele, în portativul ariei iubirii.

Puţin  mai încolo a apărut ceva scris: a desfăcut paginile şi le-a citit  râzând, plângând... le-a reluat iar şi iar ... erau toate cuvintele pe care nu le-a spus vreodată celor pe care îi iubea, erau toate gândurile care îi traversaseră fiinţarea, erau toate stările de limită în ambele sensuri... Pe ele, le-a pus printre boabele de rouă ale cântecului pământului.

În grămada rămasă a văzut cum ceva respiră şi a desfăcut de acolo o pasăre, un cal, un câine şi un tigru ce stătuseră în întuneric închise, fără hrană, însetate, triste. Le-a luat pe rând în căuşul palmelor, le-a spălat cu apă nouă, le-a pieptănat cu peria de cristal, le-a dat hrană din Rai, le-a pus praf de stele lucitor în plete şi le-a aşezat pe o aromă de smirnă din poveste.

În grămadă mai rămăsese un singur lucru ciufulit, franjurat... L-a adus la lumină şi a văzut că era jocul, JOCUL său de care uitase de atâta timp. Stătuse prăfuit,  ponosit şi pierdut. I-a luat fiecare parte, i-a lustruit-o cu piele moale, i-a pus zglobiu de spinţar în şuviţe, i-a adus clopoţei de cristal şi l-a agăţat la loc de cinste pe ghirlanda multicoloră a vieţii.

Se făcuse bine în toate ale sale, era pace ... şi răsărea SOARELE. 





Trimiteți un comentariu