luni, 28 iulie 2014

gândul săptămânii


Pentru o vreme nu o să mai postez, şi  până revin din vacanţă las un gând în urmă şi o melodie acum descoperită:





Să ai şansa de a îţi  întâlni în viaţă fiind sufletul pereche şi să consideri această întâmplare obişnuită, să continui să fii cum erai dintotdeauna şi să nu faci nimic pentru această întâlnire, este ca şi cum din mare iubire, Dumnezeu s-ar decide să ţi se arate în chip omenesc şi să îţi vorbească, iar tu ai considera că te-ai întâlnit cu un bătrân oarecare de pe stradă. 

sâmbătă, 26 iulie 2014

Perla

Orice căutător  are în el dorul şi imaginea a ceea ce caută. Repetitivitatea drumurilor, a scufundărilor, a gesturilor nu îl oboseşte niciodată, dimpotrivă, îi creşte dorinţa de a continua, de a merge mai departe. Cu cât reface acelaşi drum, înţelege mai bine preţul căutărilor sale, frumuseţea, unicitatea, miraculosul. 

Stăteam liniştită în cameră, lucram ceva şi ascultam un documentar când  deodată ţi-am simţit chemarea: era un  strigăt puternic care mă durea fizic. Am simţit fragilitatea din acel moment, urgenţa, limita chiar,  teama că mesajul tău nu ajunge la timp la mine, un fel de febrilitate a chemării. Am ştiut în aceeaşi clipă că eşti tu, ţi-am luat uşor mâna, ţi-am zâmbit, ţi-am mângâiat încetişor fruntea pleoapele, obrajii, ţi-am zâmbit mult, te-am luat apoi de mână şi am rugat toţi îngerii să te vegheze. Şi fără vreo pricină anume am început să cânt: îţi ţineam palma în a mea, stăteam acolo şi cântam cu vocea mea pământeană tot ceea ce ştiusem sau nu ştiusem vreodată; cântece din câmpie, de la hore ori sărbători, cântece de purtat coroniţe de flori de câmp peste cosiţe împletite, ţi-am cântat cântece de Ciuleandră uitată, de grâu legănat, de tramvaie prin mahalaua înserată, ţi-am cântat fredonări neştiute ale unei voci feminine imemoriale. Am cântat iar şi iar, şi s-a pornit ploaia şi am ştiut că atunci aveai mai mult ca oricând nevoie să îţi fiu alături, aşa că am cântat de am răguşit şi am zâmbit până când ploaia a încetat şi de trei ori şapte mi-au amuţit cântecul. Am rămas privind cifrele în  eterul dintre noi, am rămas neclintită de uimire.  Apoi, în limpezimea care a urmat a apărut perla rotundă, frumoasă, pură a iubirii însăşi. IUBIREA ca stare, ca trăire, fără condiţionări, fără obiect, ori cadre exterioare, iubirea ca perlă unică, rezistentă, luminoasă. Iubirea ce există în sine şi nu caută decât prilej de manifestare. nimic altceva. 

Uneori, în viaţa căutătorului, când se aşteaptă mai puţin, dorinţa i se întrupează şi găseşte PERLA; dacă însă nu e pregătit pentru lumea ei de puritate şi lumină, perla dispare singură şi rămâne cu iluzia nedreptăţii ori a neînţelegerii. 


Stăteam în cameră, lucram ceva, acultam un documentar, când am simţit chemarea ta...şi  împreună am aflat PERLA.



vineri, 25 iulie 2014

Gândul de week end-91

    
După ce ai jucat doar la cacialma, este  greu să mai câştigi  în mod corect.




joi, 24 iulie 2014

Despre întrupare

Am petrecut o bună bucată de vreme vrăjită de cele două epistole pe care le reciteam zilnic  şi le cercetam cu aceeaşi  aviditate netulburată încercând să aflu orice amănunt care-mi scăpase în timpul lecturilor precedente. Nimic nou nu apăru însă, şi zilele treceau cu gândul tot mai intens spre acea lume despre care doream să aflu şi mai multe. La sorocul unui  alt apus, a apărut cea de a treia carte de un verde aparte, simplu şi fascinant. Am ridicat-o în grabă şi am început să o răsfoiesc de mai multe ori, filă cu filă. Desenele erau mult mai elaborate, reprezentau peisaje, locuri surprinzătoare. Unul în special îmi atrase atenţia şi îl contemplai îndelung. Nu înţelegeam prea bine ceea ce vedeam, însă un detaliu anume îmi atrăgea atenţia, mă fascina: într-un cadru aproape pustiu, undeva parcă într-un  canion,  dincolo de o stâncă un chip privea către cititor cu o pereche de ochi adânci , care parcă arătau  imensitatea. Am privit ochii aceia minute în şir, fără să ştiu prea bine ce îmi plăcea mai mult: culoarea lor de o nuanţă de lavandă curată, ori infinitul ce se deschidea prin acea privire.
Cine eşti tu?, întrebam în gând continuând să aflu mai mult. Ca şi în alte dăţi, la mijlocul cărţii am găsit foile scrise şi am început să citesc cea de-a treia epistolă:


„ Ţinutul acesta este foarte surprinzător pentru cineva obişnuit să vadă şi să trăiască potrivit condiţiilor de pe Pământ. Când am ajuns aici am socotit că era noapte deoarece nu exista nici o lumină venită de la vreun soare „local” iar  cerul era mai întunecat decât la o eclipsă totală. Însă după ce am răsucit clepsidra de trei ori şi am văzut că totul rămâne la fel, am întrebat când vine ziua acolo. Cel care este însoţitorul meu aici, Lin un personaj isteţ şi agreabil, m-a privit părând să nu înţeleagă întrebarea. După ce m-a pus să îi descriu ce vedeam a scos un strigăt scurt de uimire şi mi-a spus că uitase un lucru esenţial. M-a rugat să îl aştept câteva clipe. Când a revenit avea o frumoasă pereche de ochelari pe care mi i-a inmânat solemn. De îndată ce i-am aşezat la ochi, totul în jurul meu a devenit altfel şi o lumină siderală a inundat  ţinutul; am privit cerul de culoarea profundă a unui ametist cu tonuri grave, iar undeva la zenit am remarcat un cerc  negru. L-am întrebat pe Lin ce reprezintă sfera neagră de pe boltă şi mi-a spus că acela este Soarele care stă mereu în acelaşi loc. L-am întrebat apoi cum se face totuşi că deşi astrul e întunecat,  văd atâta lumină în jur.  Mi-a spus că soarele lor este de fapt umbra unui alt soare strălucitor şi luminos care nu se vede dar care se reflectă în tot ceea ce există în acel tărâm, el  fiind chiar viaţa ;orice formă de manifestare a ei luminează cu lumina acelui soare invizibil fizic. Ascultam şi priveam cu atenţie contururile strălucitoare ale ierbii, ale stâncilor din zare, vedeam cum lumina apărea din Lin însuşi  cu intensităţi diferite după cum vorbea sau tăcea. Era atâta frumuseţe în jurul meu încât îmi simţeam sufletul inundat într-o bucurie inefabilă şi lacrimi rotunde îmi  perlau trăirea.
 De când primisem ochelarii obişnuiam să fac plimbări lungi în feluritele direcţii după cum mă purta drumul. În una din plimbările mele solitare  m-am trezit brusc în mijlocul unui peisaj bizar: cărarea pe care mă aflam mă adusese într-un fel de canion, plin cu stânci golaşe ce se întindeau de jur împrejurul meu până hăt-departe. Graţie ochelarilor, puteam admira strălucirea particulară a fiecărei stânci, care, la simpla mea prezenţă îşi modifica intensitatea strălucirii sau nunaţele luminii astfel încât aveam sentimentul unei simfonii de bun venit cu  care peisajul mă întâmpina.  Am parcurs cu ochi lacomi tot ceea ce privirea putea distinge: m-am aşezat pe o piatră ce lumina turcoaz în apropierea mea şi am lăsat atmosfera locului să se armonizeze în trăirile mele; mă simţeam eu însumi simfonie de culori şi lumini când deodată ceva mi-a atras  privirea: era un profil uman pe stânca ce se afla la o distanţă considerabilă; profilul gigantic al unui chip omenesc frumos realizat şi cizelat de nişte mâini necunoscute în uriaşa stâncă se înălţa pe fundalul vizual. I-am conturat cu privirea chipul sculptat, i-am mângâiat lumina frunţii tăiată drept în piatra bej - portocalie; am coborât apoi spre profilul nasului  de o regularitate armonioasă, când privirea mi-a ajuns  undeva în faţa mea, la baza stâncii: am tresărit puternic  uitându-mă în cei mai adânci ochi pe care i-am văzut vreodată. De după stânca cea mică, un chip se uita fix la mine, era o fiinţă vie, avea un chip şi o frizură tinerească, dar ceea ce m-a ţintuit locului au fost ochii săi: doi ochi în care se vedea o imensitate de culoarea lavandei abia înflorite care mă urmărea cu atenţie. Ca un magnet puternic, acei ochi mă atrăgeau şi îi priveam cu nesaţ, simţind  deodată cum  tot sufletul, al meu, al lumii întregi, al iubirii înseşi apărea în imagini. Farmecul persista şi eu stăteam acolo, lăsându-mi fiinţa invadată de graţie. Era ca şi cum mâna unui suflet apuca mâna sufletului meu şi prin împreunarea lor caldă se năştea armonia şi pacea eternă, eram în toate şi prin toate, eram una cu tot.
Mai târziu, când i-am povestit lui Lin acea întâmplare mi-a spus că avusesem binecuvântarea să asist la naşterea uneia dintre fiinţele lor. Cum aşa?, am întrebat nespus de mirat, nu era nimeni altcineva acolo, cum e posibil ca cineva să se nască în pustiul acela? Cum nu era nimeni?, m-a întrebat Lin, nu erau stâncile şi chipul din piatră? Ba da, însă nu văd ce are asta de-a face cu binecuvântarea mea. Acel chip tânăr pe care l-ai contemplat fusese până atunci în interiorul pietrei după care ţi-a apărut şi  tot ceea ce ai simţit cât timp i-ai contemplat imensul privirii a fost procesul naşterii sale din stâncă. Fiecare piatră, mai mică sau mai mare are în interior o fiinţă ce aşteaptă vremea să se nască, de aceea se poate  vedea lumina ce vine din interiorul lor: acolo este un spirit viu care se manifestă cel mai ades în invizibilul nostru.”


Epistola se termina brusc iar dorul meu după acel tărâm fermecat creştea şi mai mult.


duminică, 20 iulie 2014

De-a zâmbirea -Poem

Am să zâmbesc,
Am să zâmbesc întruna,
până ce zâmbetul meu va creşte, va creşte,
va cuprinde casa, strada, oraşul,
 îşi va lua zborul  pe aripile albatroşilor deveniţi  citadini,
şi va umple aerul cu zâmbete,
am să zâmbesc până ce zâmbetul meu te va găsi,
te va gâdila uşor pe comisura buzelor şi vei zâmbi
Nu vei şti când te va învălui
 vei simţi  deodată aripi de zâmbet în jurul tău
şi  regatul iubirii te va răpi.
Nu te vei împotrivi,
 nu vei putea să renunţi, ori să dai înapoi,
 căci zâmbetul meu imens înflorit va fi oriunde

şi fermecat  îl vei   sădi la tine-n suflet.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Despre timp


Rândurile primei  scrisori mi se agăţară ca imagini ce  cutreierau când şi când prin mine; multă vreme după aceea  am încercat să înţeleg stadiul unei relaţii din perspectiva celor aflate despre oamenii –vacuum. Nu ştiu de ce, dar aş fi preferat să nu ajung să mă prăbuşesc în infinitul vreunei spirale de cochilie ori de carapace, chiar de-ar fi fost ea şi în interiorul fiinţei iubite.
 Personajul misterios nu a mai apărut vreodată, în schimb periodic, în mijlocul cărării pe care treceam în  seara aceea când l-am întâlnit, exact când se întâmpla să am drum pe acolo, mă aştepta un fel de carte îmbrăcată în culori diferite, niciodată aceleaşi.  
La prima seară de lună nouă, am găsit cea de-a doua carte-epistolă: era frumos legată cu un fel de catifea  mov cu reflexe  moarate ce îmi atraseră privirea şi curiozitatea. Am ştiut din prima clipă când am văzut-o în mijlocul drumului că era pentru mine, am luat-o cu un zâmbet de bucurie, m-am aşezat  pe iarba moale şi am început să o cercetez.  Imaginile ce se găseau înăuntru reprezentau curbe şi planuri cu înclinări diferite, cu intersectări neaşteptate,  uneori având la întâlniri două forme umanoide.  Îmi plăcea îmbinarea culorilor, a liniilor, modelele create la intersecţii, dar nu reuşeam să înţeleg despre ce era vorba. Am căutat rândurile scrise pe care le-am găsit ca şi la cealaltă scrisoare, la mijlocul cărţii.
„ Timpul petrecut aici este cel puţin bizar pentru mine care sunt învăţat să trăiesc după înşiruirea orelor şi a zilelor. Când mi-au văzut prima dată clepsidra, locuitorii tărâmului acestuia m-au întrebat la ce o folosesc. Le-am spus că în felul acesta ştiu cum trece timpul. M-au privit sideraţi şi m-au rugat să le explic ce înseamnă cuvântul „timp”. Hm, greu lucru, mi-am zis, apoi am reuşit să găsesc o modalitate de a le explica. Timpul e ceva care nu se vede, nu se aude, nu se poate atinge dar în schimb se poate observa prin schimbările ce apar periodic: atunci când răsare soarele nostru spunem că începe o zi,  iar când soarele apune ştim că acea zi s-a încheiat. Cănd adunăm un anumit număr de zile, spunem că avem de-a face cu o săptămână, apoi cu o lună şi la mai multe luni, avem un an. Iar despre oameni spunem că trăiesc un număr de ani, aceasta este viaţa lor şi tot în număr de ani obişnuim să decidem existenţa oricărui lucru, construcţii sau relaţii. În cazul acela,  în lipsa soarelui de acasă, clepsidra ce mă însoţea îmi arăta durata unei zile
Mă priveau tot mai miraţi şi mai tăcuţi, iar eu vorbeam din ce în ce mai mult încercând să îi fac să înţeleagă, convins fiind că mulţimea cuvintelor mele ar fi adus lămuriea. Le-am explicat cum tot ceea ce trăim punem sub semnul timpului, cum ne planificăm dorinţele şi realizările aşezaţi sub timp: stabilim când e timpul să începem, cât timp să aşteptăm, cât timp vom lucra la ceva sau cât timp ne va lua până ce vom realiza ceva;  decidem  când e timpul să fim cu cineva sau când e timpul să ne despărţim de cineva; spunem că timpul a ucis sentimentele din noi ori că tot timpul a adus răspunsuri la ceea ce nu ştiam cândva, ori a făcut să se nască alte sentimente noi.  M-au lăsat să termin şi au continuat să stea tăcuţi până când i-am rugat să îmi explice cum e la ei.
Mi-au zis că în cazul lor, atunci când o fiinţă se naşte pe acel tărâm ea vine  întotdeauna însoţită de o  a doua  fiinţă, vizibilă numai de către cel care s-a  născut şi care are aceeaşi formă şi caracteristici cu fiinţa primordială. Cea de-a doua fiinţă, cea invizibilă se numeşte  „lumit-ul” fiecăruia şi poate  să crească ori  să scadă în funcţie de emoţiile fiinţei care îl creează, el fiind de fapt copilul spontan produs de fiecare din locuitorii tărâmului acela, indiferent de sexul lor. Ei sunt însoţiţi permanent de lumit-ul lor, comunică împreună  cu el, îl consultă iar  lumit-ul e cel care îi sfătuieşte  cănd să înceapă ceva sau cînd să sfârşească vreo acţiune. Indiferent ce s-ar întâmpla cu fiinţa, lumit-ul nu se desparte niciodată de ea pentru că e strâns legat cu un fir de aur de miezul vieţii din el. Lumit-ul dispare  odată cu dispariţia fiinţei înseşi.  Lumit-ul e  cel mai bun sfătuitor şi cel mai apropiat, iar locuitorii acelui ţinut îl respectă  şi îl cinstesc  cum se cuvine. Lumit-ul nu e  niciodată în afara fiinţei, nici sub ea , nici deasupra ei, ci porneşte  din miezul său şi îi stă alături, iar uneori fiinţa îl aspiră  în sine pentru a nu fi perturbată când e nevoie să ia deciziile potrivite.
Era rândul meu să nu înţeleg nimic: cum adică să nu ţii cont de faptul că a trecut vremea peste tine, că nu mai eşti într-un anumit timp când înfăţişarea ta avea o anume caracteristică, să nu zici lasă, nu fac acum gestul ăsta căci mai  e destul timp, pentru ca apoi, să zici, acum este deja prea  târziu ca să mai acţionez, a trecut de mult vremea lui? Să trăieşti în mod egal prin toate etapele existenţei neluând în consideraţie decât legătura cu cealaltă fiinţă a ta, chiar Lumit fiind el? Să îţi păstrezi entuziasmul şi bucuria constante indiferent dacă nisipul ăla dintr-o clepsidră amărâtă se încăpăţânează să curgă lamentabil? Ah, dragi pământeni, cum ar fi să aflaţi şi voi că nu există timpul în sine, ci că este de fapt creaţia propriei voastre fiinţe?

Scrisoarea se termina cu desenul unei clepsidre având înfăţişare umană ce arunca priviri spre o lună cu chip de femeie cheală. Am rămas buimacă privind în jurul meu cu mare atenţie încercând să descopăr vreun Timp- Lumit ce mă însoţea; un clopot duios veni din zare şi melodia unduirii sale mă trezi din reverie.


vineri, 18 iulie 2014

Gândul de week-end-90



·         Să  fii pe urmele  unui  gând pierdut are o încărcătură erotică  aparte ce precede un extaz specific.


joi, 17 iulie 2014

Despre dragoste şi alte SF-uri

În seara aceea de după luna plină, pe când mergeam cu gândurile mele, mi-a apărut brusc în faţă. Nu făcuse nici cel mai mic zgomot şi l-am descoperit fix în faţa mea pe drum. L-am privit curioasă în timp ce inima îşi schimba ritmul.
-Pe tine te caut, mi-a zis. Am un mesaj să îţi aduc.
Îi priveam năucă vorbele cum se desprindeau de pe conturul buzelor şi o impresie de straniu mă cuprindea încetişor.
-Nu încerca să înţelegi nimic acum, acceptă doar mesajul  pe care îl port.
Am îngăimat ceva şi am dat afirmativ din cap.  Ca şi cum ştia ce va urma, îşi dăduse deja bagajul jos de pe  umăr, deschisese ceea ce părea a fi o tolbă ciudată, încrustată cu pietre ce formau desene unduind viu pe suprafaţa roşcată şi scosese de acolo ceva ce părea o carte cu coperte arămii. Mi-o înmână, mă privi într-un anume fel, îşi înclină uşor fruntea şi dispăru.
Bătăile inimii îmi spuseră că totul fusese aievea, iar cartea din palmele mele rămase căuş, mi-o confirmă. M-am aşezat jos, pe frunzele proaspăt căzute, mi-am potrivit mai bine felinarul şi am început să caut lacom paginile cărţii. Se dovedi a fi un fel de scrisoare cu mai multe foi. Majoritatea aveau desene cu nişte fiinţe care semănau destul de izbitor cu oamenii, dar care purtau cochilii ca de melci sau carapace bine întărite. În unele imagini erau două astfel de făpturi, în altele una singură, iar altundeva era înfăţişat interiorul văzut ca într-o secţiune. Le-am răsfoit cu infrigurare şi am găsit în mijloc câteva pagini scrise; le-am cercetat şi am înţeles că era vorba despre o scrisoare de pe alt tărâm.

Iată că am ajuns în sfârşit pe tărâmul de dincolo de zări. Aici locuiesc nişte fiinţe cu formă umanoidă ce au ataşată o cochilie sau o carapace în dreptul pieptului. Am fost foarte curios să aflu obiceiurile lor,  modul cum interacţionează, cum trăiesc şi am putut să-mi dau seama că sunt într-o formă mult mai primitivă de viaţă decât pământenii. Fiecare interacţiune are ca urmare modificarea fizionomiei, astfel că, după o perioadă de relaţionare urmează  o retragere temporară în cochilie sau carapace, timp pe care îl petrec făcând eforturi să îşi recapete fizionomia iniţială. Se pare că această modificare a trăsăturilor apare datorită faptului că nu ştiu cine sunt sau preferă să nu arate cum sunt în realitate şi atunci preiau de la interlocutori caracteristici distincte, de fiecare dată diferite. Mi s-a părut comic şi de neînţeles faptul că se supun voluntar unor proceduri chinuitoare de refacere a fizionomiei, când ar putea de la bun început să se arate aşa cum sunt, sau să-şi păstreze un singur chip odată ce l-au descoperit, ori, de ce  nu, să se arate pur şi simplu fără chip, dacă nu îl au.
Apoi, şi mai ciudat este modul cum se comportă când se îndrăgostesc. Se poate întâmpla să  se întâlnească şi să se îndrăgostească un bărbat cu cochilie şi o femeie cu carapace. După modul cum se comportă în cazul îndrăgostirii, i-am numit „ fiinţele vacuum” şi voi explica îndată motivul. Dar mai întâi mă voi opri asupra acelor cochilii sau carapace pe care aceste fiinţe le poartă pemanent. La naştere acestea nu există, ci încep să se formeze şi să crească odată cu dezvoltarea fizică a fiinţei şi cresc, atingând dimensiunea maximă în perioadele de îndrăgostire. Îţi poţi da lesne seama dacă una din aceste fiinţe este îndrăgostită după dimensiunile pe care le au aceste formaţiuni ce au crescut din ele în dreptul pieptului. Uneori, acestea devin atât de mari încât individul respectiv este înghiţit pur şi simplu de spaţiul din interior, şi  odată ajuns acolo, va avea din ce în ce mai mari dificultăţi să iasă, până când uneori, rămâne pe veci înăuntru. Se mai întâmplă ca neputând să mai iasă din cochilia sa, respectivul să tânjască atât de mult după fiinţa de care s-a îndrăgostit încât să creeze un vid în jurul său, vid care la rândul lui creşte, creşte, până când îl soarbe pur şi simplu  pe celălat în interior, precum efectul unui vacuum. Ceea ce nu este însă un caz fericit pentru că, odată intrat, celălalt cade în spaţiul de spirală al cochiliei, ori al carapacei, şi în loc să rămână alături de iubit, se pierde în infinitul ondulat din interior. Ceilalţi îi văd împreună în exterior, dar ei sunt de fapt la distanţe infinite, pierduţi unul de altul prin meandrele hăului din ei.
Închei aici, această primă epistolă şi mă gândesc ce bine e că fiinţele-vacuum nu au aflat cum să părăsească tărâmul lor şi să călătorească până pe meleagurile noastre.”


Am terminat de citit, am lăsat cartea să pice pe frunze şi privind  la cer, mi-am dus mâna uşor în dreptul pieptului..

miercuri, 16 iulie 2014

Inima, ea...

M-am întâlnit cu inima pe drum, părea zgribulită şi absentă. I-am privit conturul uşor palid, i-am arătat un petec verde din iarba de cal sălbatic,  am invitat-o să şedem alături şi am îndemnat-o să-mi vorbească.

Privea departe, fără însufleţire parcă. Îmi era a mirarea şi a înstrăinarea, voiam să o văd din nou zglobie, să o simt  plină de bucurie, de uimirea iubirii, voiam să îi readuc melodia în miez.

Am îndemnat-o să-mi povestească, să-mi spună tot ce ar fi vrut mereu să aflu, dar n-a avut prilejul.

M-a privit deodată şi însufleţirea i se vădea prin suflu...da, voia să îmi spună, avea nevoie să o ascult:

" Ca să mă înţelegi, mi-a spus, e necesar să ştii cine sunt, să simţi la fel ca mine, să gândeşti ca mine şi să îţi priveşti  gândurile aşa cum o fac eu, să îmi cunoşti intrările şi ieşirile, să îmi parcurgi cotloanele, să-mi descoperi dublul din umbră, să mi  te aşezi, cum ai făcut acum, alături  şi să mă trăieşti în viaţa ta."

Simţeam cum se deschide o trecere nouă   între noi, dar nu ziceam nimic, tăceam şi ascultam.

" Sunt o inimă bună, îmi fac treaba, îmi trimit mesajele la timp, îmi gestionez fluxurile cu înţelepciune. Am un întreg univers în jur care trăieşte prin ceea ce fac. Deşi reuşesc întotdeauna să îmi îndeplinesc menirea, tot mai des  îmi doresc să fiu auzită. Nu vreau să uit cântecul vieţii, nu mi-l lua, te rog. Nu vreau să nu mai simt culorile iubirii, vreau să fiu inima ta de la început, inima care ţi-a cântat dragostea, care ţi-a încălzit trăirile, care ţi-a pus aripile pe gânduri şi te-a purtat prin miracole. Vreau să nu uiţi de mine, nici măcar o clipă, deoarece, atunci când uiţi devin tristă, apoi pierdută şi la urmă, am să mă închid. Asta e ceea ce vreau să-ţi spun, nu astupa izvorul meu, îngrijeşte-l, curăţă-l dacă simţi  că e momentul, sădeşte flori şi cheamă fluturi din soare, adu viori şi harpe în undele mele, pune perle sidefii şi pietre purpurii să-mi picteze unduirile... înfloreşte-mă din nou, înfloreşte-mă perpetuu şi lasă-mă să cânt mereu, să cânt cântecul meu de-a pururi în partitura celestă."



vineri, 11 iulie 2014

Gândul de week-end-89


Un cuplu adevărat este atunci când amândoi înţeleg deplin că împreună din punct de vedere fizic, spiritual şi afectiv reprezintă  o fiinţă  mai frumoasă şi mai bună decât fiecare separat. 


miercuri, 9 iulie 2014

Deodat"

Sunt lucruri care se întâmplă pur şi simplu...ele apar deodată şi rup curgerea timpului tău.

De exemplu poţi să citeşti, să asculţi muzică, să fie  cald imens de iulie copt şi deodată, pe fereastra  larg deschisă, intră un miros de frunze arse în toamnă. Te opreşti şi inhalezi până la graniţa aerului mirosul neobişnuit, intim de anotimp ce va veni.

Ori, eşti concentrat pe ceea ce faci, vorbeşti şi brusc, vezi  pe la coada ochiului cum se mişcă ceva în apropiere. Nu poţi sesiza prea bine despre ce e vorba şi îţi muţi rapid  privirea spre mişcarea percepută ... vezi un fulg unic, alb şi dantelat cum dansează în apropierea ta şi uimirea creşte cu atât mai mult cu cât, în încăpere fiind, ştii cu precizie că în ultimii ani, nu a trecut nici o pasăre prin odaia ta.

Alteori, stai zâmbind gândurilor tale şi începe să plouă liniştit, iar tu simţi cu toată fiinţa cum fiecare strop este însoţit de o suflare divină. Vrei să descifrezi simfonia ploii atribuindu-i respiraţii între sunete, expiraţii însoţind mesaje...atunci ploaia se înteţeşte, şi tu continui să fii uimit de faptul că trăieşti încă.

Se întâmplă în noapte  să dormi liniştit, şi deodat' să ieşi din vis şi din somn şi să ştii cu precizie că eşti în visul cuiva, atunci la ora aceea târzie, de obicei aceeaşi, îţi  afli gazda sufletului sau a minţii, în funcţie de locul pe care l-ai câştigat.

Şi câteodat', fără pricină, ori numai din pură urmare firească, îţi apar în mintrea dinăuntru chipuri, şi imagini, scene duioase ori glasuri uitate... universul din tine se populează cu  alte scene, glasurile interioare au altă muzică , iar chipurile ivite în suflet sunt imaculate. Şi atunci, fără a şti motivul, îl cauţi pe Dante şi mergi cu el prin acordurile unei strune sfredelitoare spre scene uitate din alte vieţi şi din alte ceruri. 


 Deodat' , fără veste, ştii cine eşti  şi că ai venit ca să afli despre a trăi... atunci abia îi ierţi pe toţi şi pe toate, poţi să-i iubeşti curat şi să înţelegi, pentru că ştii cu claritate că nu a stat cu adevărat în puterea lor să facă să se întâmple nimic,  ci că fiecare este personajul din experienţa obligatoriu necesară a lui a trăi în trecerile noastre  unice prin viaţă.

Fiecare om ce vine spre tine, fiecare întâmplare, acţiune, decizie este  un  prilej de a afirma cine eşti în esenţa ta. 




duminică, 6 iulie 2014

Voi...

Voi, cei pe care atât de mult v-am iubit,
ce bine, ce bine că nu aţi simţit,
Ce bine că nu aţi ştiut nici n-aţi trăit  ce se năştea între noi,
Cum ardeau gesturile nedansate, şi şoaptele nezburate,
Cum se-necau dorinţele alungate...
Voi, care atât de mult aţi fost iubiţi,
Ce bine, ce bine că aţi rămas deoparte,
Nu aţi fi putut trăi până la capăt dacă aţi fi fost atinşi, tulburaţi,
dacă aţi fi bănuit chiar şi o clipă tot ceea ce aţi îngropat
În suflet, visului  şi lumii,
Voi, cei pe care v-am purtat în alveolele din inimă,
Ce bine, ce bine că nu v-aţi înclinat,
Că nu aţi avut slăbiciuni, nici laşităţi,
Că aţi rămas neclintiţi şi că nu aţi făcut nicicând încă un pas,
Ce bine, ce bine că nu aţi cunoscut vreodată ceea ce a rămas nespus, netrăit, nerostit, nesărutat, neumblat... neiubit,
ce bine că încă trăiţi, pentru că altfel,
altfel aţi fi murit de uimire. 

sâmbătă, 5 iulie 2014

Popasul...

Am făcut un popas, mi-am dorit să şed pe o margine de  linişte, să privesc rândunelele pe albastrul inefabil şi să ascult ce au toate să-mi spună.

 Spune-mi ceva ce nu am ştiut până acum, mi-am zis. 

Toate stau mai întâi faţă în faţă şi abia când  epuizează toate săgeţile, ajung unul lângă altul şi cu vremea se contopesc, mi-ai şoptit.

Nu înţeleg, am zis ascultând cu atenţie spaţiul din mine...

În mod inconştient,  primul nostru impuls este să  lansăm săgeţi. În direcţia celuilalt, a noastră, a lumii, a tot. Ceva din noi doreşte cu lăcomie să testeze, să învingă, să devină mai presus de ceea ce întâlneşte. Ceva din noi se bucură la fiecare săgeată bine ţintită, la fiecare năucire a ceea ce se află în faţă, la fiecare semn de renunţare al celuilalt Am prins gustul luptei încă de la ţipătul ce a însoţit prima noastră inspiraţie pe Pământ. 

E trist ceea ce îmi spui, e ca şi cum în fiecare clipă a vieţii noastre ducem un război.

 Până la un moment dat oamenii sunt în război pe viaţă şi pe moarte cu tot ce trăiesc, cu toţi pe care îi au în preajmă,  în  familie, în  relaţia de iubire, în  legăturile sociale, profesionale, orice. Oamenii se luptă, cea mai cruntă luptă e mai ales în vreme de pace. Las' că o să vezi tu, şi las' că o să vină vremea să îţi arăt eu cu cine ai de-a face, sunt cele mai dese promisiuni ce populează minţile oamenilor. 

Din păcate nimeni nu câştigă...niciodată , cu adevărat.

Din fericire, aşa e. Pentru că asta e ceea ce le poate aduce soluţia. Războiul nu face decât să ucidă. În război înveţi că fiecare pierdere în cealaltă tabără e însoţită de o pierdere din tabăra ta. 

Cum ajungem să fim alături?

La un moment dat, unul din cei doi care stau faţă în faţă îşi dă seama că nu mai are rost să  îl iscodească pe celălalt, înţelege cât de asemănători sunt şi atunci întinzând mâna îl apucă pe celălalt de mână şi îl aşază lângă sine... apoi alături,  învaţă să privească amândoi în aceeaşi direcţie. 

Asta e iubirea?

Asta e iubirea! 



vineri, 4 iulie 2014

Gândul de week end -88


Îndepărtarea de celălalt  apare pentru că nu îţi mai place cum te vezi prin ochii lui, şi destul de rar  pentru că nu îţi mai place de el.



miercuri, 2 iulie 2014

Câteodată...

Câteodată  trăieşti sentimentul  că nu eşti nicăieri cu adevărat şi ceva, o voce mică din tine îţi şopteşte că nimeni nu ar putea să îţi fie de  ajutor. Câteodată e ceva în sufletul tău care îţi apasă corzile simţirii, adăugând greutate peste o durere surdă ce se retrezeşte. Câteodată  te vezi departe de toţi cei pe care îi cunoşti, mult departe … dar presimţi că eşti aproape de ceva nedefinit, spre care inima ta se îndreaptă încet.  Câteodată, în tine se întâmplă Odisei şi Iliade ce nu mai pot fi ignorate şi atunci... câteodată …  trăieşti în rugăciune, sub stele; eşti un potir însetat şi tot cerul necreat.