În seara aceea de
după luna plină, pe când mergeam cu gândurile mele, mi-a apărut brusc în faţă.
Nu făcuse nici cel mai mic zgomot şi l-am descoperit fix în faţa mea pe drum.
L-am privit curioasă în timp ce inima îşi schimba ritmul.
-Pe tine te caut,
mi-a zis. Am un mesaj să îţi aduc.
Îi priveam năucă
vorbele cum se desprindeau de pe conturul buzelor şi o impresie de straniu mă
cuprindea încetişor.
-Nu încerca să
înţelegi nimic acum, acceptă doar mesajul
pe care îl port.
Am îngăimat ceva şi
am dat afirmativ din cap. Ca şi cum ştia
ce va urma, îşi dăduse deja bagajul jos de pe umăr, deschisese ceea ce părea a fi o tolbă
ciudată, încrustată cu pietre ce formau desene unduind viu pe suprafaţa roşcată
şi scosese de acolo ceva ce părea o carte cu coperte arămii. Mi-o înmână, mă
privi într-un anume fel, îşi înclină uşor fruntea şi dispăru.
Bătăile inimii îmi spuseră că totul fusese aievea, iar cartea din palmele mele rămase căuş, mi-o confirmă. M-am aşezat jos, pe frunzele proaspăt căzute,
mi-am potrivit mai bine felinarul şi am început să caut lacom paginile cărţii. Se
dovedi a fi un fel de scrisoare cu mai multe foi. Majoritatea aveau desene cu
nişte fiinţe care semănau destul de izbitor cu oamenii, dar care purtau
cochilii ca de melci sau carapace bine întărite. În unele imagini erau două
astfel de făpturi, în altele una singură, iar altundeva era înfăţişat
interiorul văzut ca într-o secţiune. Le-am răsfoit cu infrigurare şi am găsit
în mijloc câteva pagini scrise; le-am cercetat şi am înţeles că era vorba
despre o scrisoare de pe alt tărâm.
„ Iată că am ajuns în sfârşit pe tărâmul de dincolo de zări. Aici
locuiesc nişte fiinţe cu formă umanoidă ce au ataşată o cochilie sau o carapace
în dreptul pieptului. Am fost foarte curios să aflu obiceiurile lor, modul cum interacţionează, cum trăiesc şi am
putut să-mi dau seama că sunt într-o formă mult mai primitivă de viaţă decât
pământenii. Fiecare interacţiune are ca urmare modificarea fizionomiei, astfel
că, după o perioadă de relaţionare urmează o retragere temporară în cochilie sau
carapace, timp pe care îl petrec făcând eforturi să îşi recapete fizionomia
iniţială. Se pare că această modificare a trăsăturilor apare datorită faptului
că nu ştiu cine sunt sau preferă să nu arate cum sunt în realitate şi atunci
preiau de la interlocutori caracteristici distincte, de fiecare dată diferite.
Mi s-a părut comic şi de neînţeles faptul că se supun voluntar unor proceduri
chinuitoare de refacere a fizionomiei, când ar putea de la bun început să se
arate aşa cum sunt, sau să-şi păstreze un singur chip odată ce l-au descoperit,
ori, de ce nu, să se arate pur şi simplu
fără chip, dacă nu îl au.
Apoi, şi mai ciudat este modul cum se comportă când se îndrăgostesc. Se
poate întâmpla să se întâlnească şi să
se îndrăgostească un bărbat cu cochilie şi o femeie cu carapace. După modul cum
se comportă în cazul îndrăgostirii, i-am numit „ fiinţele vacuum” şi voi
explica îndată motivul. Dar mai întâi mă voi opri asupra acelor cochilii sau
carapace pe care aceste fiinţe le poartă pemanent. La naştere acestea nu există,
ci încep să se formeze şi să crească odată cu dezvoltarea fizică a fiinţei şi
cresc, atingând dimensiunea maximă în perioadele de îndrăgostire. Îţi poţi da
lesne seama dacă una din aceste fiinţe este îndrăgostită după dimensiunile pe
care le au aceste formaţiuni ce au crescut din ele în dreptul pieptului. Uneori,
acestea devin atât de mari încât individul respectiv este înghiţit pur şi
simplu de spaţiul din interior, şi odată
ajuns acolo, va avea din ce în ce mai mari dificultăţi să iasă, până când
uneori, rămâne pe veci înăuntru. Se mai întâmplă ca neputând să mai iasă din
cochilia sa, respectivul să tânjască atât de mult după fiinţa de care s-a
îndrăgostit încât să creeze un vid în jurul său, vid care la rândul lui creşte,
creşte, până când îl soarbe pur şi simplu pe celălat în interior, precum efectul unui
vacuum. Ceea ce nu este însă un caz fericit pentru că, odată intrat, celălalt cade
în spaţiul de spirală al cochiliei, ori al carapacei, şi în loc să rămână
alături de iubit, se pierde în infinitul ondulat din interior. Ceilalţi îi văd
împreună în exterior, dar ei sunt de fapt la distanţe infinite, pierduţi unul
de altul prin meandrele hăului din ei.
Închei aici, această primă epistolă şi mă gândesc ce bine e că
fiinţele-vacuum nu au aflat cum să părăsească tărâmul lor şi să călătorească până
pe meleagurile noastre.”
Am terminat de citit, am lăsat cartea să pice pe frunze şi privind la cer, mi-am dus mâna uşor în dreptul pieptului..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu