joi, 17 iulie 2014

Despre dragoste şi alte SF-uri

În seara aceea de după luna plină, pe când mergeam cu gândurile mele, mi-a apărut brusc în faţă. Nu făcuse nici cel mai mic zgomot şi l-am descoperit fix în faţa mea pe drum. L-am privit curioasă în timp ce inima îşi schimba ritmul.
-Pe tine te caut, mi-a zis. Am un mesaj să îţi aduc.
Îi priveam năucă vorbele cum se desprindeau de pe conturul buzelor şi o impresie de straniu mă cuprindea încetişor.
-Nu încerca să înţelegi nimic acum, acceptă doar mesajul  pe care îl port.
Am îngăimat ceva şi am dat afirmativ din cap.  Ca şi cum ştia ce va urma, îşi dăduse deja bagajul jos de pe  umăr, deschisese ceea ce părea a fi o tolbă ciudată, încrustată cu pietre ce formau desene unduind viu pe suprafaţa roşcată şi scosese de acolo ceva ce părea o carte cu coperte arămii. Mi-o înmână, mă privi într-un anume fel, îşi înclină uşor fruntea şi dispăru.
Bătăile inimii îmi spuseră că totul fusese aievea, iar cartea din palmele mele rămase căuş, mi-o confirmă. M-am aşezat jos, pe frunzele proaspăt căzute, mi-am potrivit mai bine felinarul şi am început să caut lacom paginile cărţii. Se dovedi a fi un fel de scrisoare cu mai multe foi. Majoritatea aveau desene cu nişte fiinţe care semănau destul de izbitor cu oamenii, dar care purtau cochilii ca de melci sau carapace bine întărite. În unele imagini erau două astfel de făpturi, în altele una singură, iar altundeva era înfăţişat interiorul văzut ca într-o secţiune. Le-am răsfoit cu infrigurare şi am găsit în mijloc câteva pagini scrise; le-am cercetat şi am înţeles că era vorba despre o scrisoare de pe alt tărâm.

Iată că am ajuns în sfârşit pe tărâmul de dincolo de zări. Aici locuiesc nişte fiinţe cu formă umanoidă ce au ataşată o cochilie sau o carapace în dreptul pieptului. Am fost foarte curios să aflu obiceiurile lor,  modul cum interacţionează, cum trăiesc şi am putut să-mi dau seama că sunt într-o formă mult mai primitivă de viaţă decât pământenii. Fiecare interacţiune are ca urmare modificarea fizionomiei, astfel că, după o perioadă de relaţionare urmează  o retragere temporară în cochilie sau carapace, timp pe care îl petrec făcând eforturi să îşi recapete fizionomia iniţială. Se pare că această modificare a trăsăturilor apare datorită faptului că nu ştiu cine sunt sau preferă să nu arate cum sunt în realitate şi atunci preiau de la interlocutori caracteristici distincte, de fiecare dată diferite. Mi s-a părut comic şi de neînţeles faptul că se supun voluntar unor proceduri chinuitoare de refacere a fizionomiei, când ar putea de la bun început să se arate aşa cum sunt, sau să-şi păstreze un singur chip odată ce l-au descoperit, ori, de ce  nu, să se arate pur şi simplu fără chip, dacă nu îl au.
Apoi, şi mai ciudat este modul cum se comportă când se îndrăgostesc. Se poate întâmpla să  se întâlnească şi să se îndrăgostească un bărbat cu cochilie şi o femeie cu carapace. După modul cum se comportă în cazul îndrăgostirii, i-am numit „ fiinţele vacuum” şi voi explica îndată motivul. Dar mai întâi mă voi opri asupra acelor cochilii sau carapace pe care aceste fiinţe le poartă pemanent. La naştere acestea nu există, ci încep să se formeze şi să crească odată cu dezvoltarea fizică a fiinţei şi cresc, atingând dimensiunea maximă în perioadele de îndrăgostire. Îţi poţi da lesne seama dacă una din aceste fiinţe este îndrăgostită după dimensiunile pe care le au aceste formaţiuni ce au crescut din ele în dreptul pieptului. Uneori, acestea devin atât de mari încât individul respectiv este înghiţit pur şi simplu de spaţiul din interior, şi  odată ajuns acolo, va avea din ce în ce mai mari dificultăţi să iasă, până când uneori, rămâne pe veci înăuntru. Se mai întâmplă ca neputând să mai iasă din cochilia sa, respectivul să tânjască atât de mult după fiinţa de care s-a îndrăgostit încât să creeze un vid în jurul său, vid care la rândul lui creşte, creşte, până când îl soarbe pur şi simplu  pe celălat în interior, precum efectul unui vacuum. Ceea ce nu este însă un caz fericit pentru că, odată intrat, celălalt cade în spaţiul de spirală al cochiliei, ori al carapacei, şi în loc să rămână alături de iubit, se pierde în infinitul ondulat din interior. Ceilalţi îi văd împreună în exterior, dar ei sunt de fapt la distanţe infinite, pierduţi unul de altul prin meandrele hăului din ei.
Închei aici, această primă epistolă şi mă gândesc ce bine e că fiinţele-vacuum nu au aflat cum să părăsească tărâmul lor şi să călătorească până pe meleagurile noastre.”


Am terminat de citit, am lăsat cartea să pice pe frunze şi privind  la cer, mi-am dus mâna uşor în dreptul pieptului..
Trimiteți un comentariu