Am petrecut o bună bucată de vreme vrăjită de cele două epistole pe care le
reciteam zilnic şi le cercetam cu aceeaşi aviditate netulburată încercând să aflu orice
amănunt care-mi scăpase în timpul lecturilor precedente. Nimic nou nu apăru
însă, şi zilele treceau cu gândul tot mai intens spre acea lume despre care
doream să aflu şi mai multe. La sorocul unui alt apus, a apărut cea de a treia carte de un
verde aparte, simplu şi fascinant. Am ridicat-o în grabă şi am început să o
răsfoiesc de mai multe ori, filă cu filă. Desenele erau mult mai elaborate,
reprezentau peisaje, locuri surprinzătoare. Unul în special îmi atrase atenţia
şi îl contemplai îndelung. Nu înţelegeam prea bine ceea ce vedeam, însă un
detaliu anume îmi atrăgea atenţia, mă fascina: într-un cadru aproape pustiu,
undeva parcă într-un canion, dincolo de o stâncă un chip privea către
cititor cu o pereche de ochi adânci , care parcă arătau imensitatea. Am
privit ochii aceia minute în şir, fără să ştiu prea bine ce îmi plăcea mai
mult: culoarea lor de o nuanţă de lavandă curată, ori infinitul ce se deschidea
prin acea privire.
Cine eşti tu?, întrebam în gând continuând să aflu mai mult. Ca şi în alte
dăţi, la mijlocul cărţii am găsit foile scrise şi am început să citesc cea de-a
treia epistolă:
„ Ţinutul acesta este foarte surprinzător pentru cineva obişnuit să vadă şi
să trăiască potrivit condiţiilor de pe Pământ. Când am ajuns aici am socotit că
era noapte deoarece nu exista nici o lumină venită de la vreun soare „local”
iar cerul era mai întunecat decât la o
eclipsă totală. Însă după ce am răsucit clepsidra de trei ori şi am văzut că
totul rămâne la fel, am întrebat când vine ziua acolo. Cel care este
însoţitorul meu aici, Lin un personaj isteţ şi agreabil, m-a privit părând să
nu înţeleagă întrebarea. După ce m-a pus să îi descriu ce vedeam a scos un
strigăt scurt de uimire şi mi-a spus că uitase un lucru esenţial. M-a rugat să
îl aştept câteva clipe. Când a revenit avea o frumoasă pereche de ochelari pe
care mi i-a inmânat solemn. De îndată ce i-am aşezat la ochi, totul în jurul
meu a devenit altfel şi o lumină siderală a inundat ţinutul; am privit cerul de culoarea profundă
a unui ametist cu tonuri grave, iar undeva la zenit am remarcat un cerc negru. L-am întrebat pe Lin ce reprezintă
sfera neagră de pe boltă şi mi-a spus că acela este Soarele care stă mereu în
acelaşi loc. L-am întrebat apoi cum se face totuşi că deşi astrul e întunecat, văd atâta lumină în jur. Mi-a spus că soarele lor este de fapt umbra
unui alt soare strălucitor şi luminos care nu se vede dar care se reflectă în
tot ceea ce există în acel tărâm, el fiind chiar viaţa ;orice formă de manifestare
a ei luminează cu lumina acelui soare invizibil fizic. Ascultam şi priveam cu
atenţie contururile strălucitoare ale ierbii, ale stâncilor din zare, vedeam
cum lumina apărea din Lin însuşi cu
intensităţi diferite după cum vorbea sau tăcea. Era atâta frumuseţe în jurul
meu încât îmi simţeam sufletul inundat într-o bucurie inefabilă şi lacrimi rotunde
îmi perlau trăirea.
De când primisem ochelarii obişnuiam
să fac plimbări lungi în feluritele direcţii după cum mă purta drumul. În una
din plimbările mele solitare m-am trezit
brusc în mijlocul unui peisaj bizar: cărarea pe care mă aflam mă adusese într-un
fel de canion, plin cu stânci golaşe ce se întindeau de jur împrejurul meu până
hăt-departe. Graţie ochelarilor, puteam admira strălucirea particulară a
fiecărei stânci, care, la simpla mea prezenţă îşi modifica intensitatea
strălucirii sau nunaţele luminii astfel încât aveam sentimentul unei simfonii
de bun venit cu care peisajul mă întâmpina. Am parcurs cu ochi lacomi tot ceea ce privirea
putea distinge: m-am aşezat pe o piatră ce lumina turcoaz în apropierea mea şi
am lăsat atmosfera locului să se armonizeze în trăirile mele; mă simţeam eu
însumi simfonie de culori şi lumini când deodată ceva mi-a atras privirea: era un profil uman pe stânca ce se
afla la o distanţă considerabilă; profilul gigantic al unui chip omenesc frumos
realizat şi cizelat de nişte mâini necunoscute în uriaşa stâncă se înălţa pe
fundalul vizual. I-am conturat cu privirea chipul sculptat, i-am mângâiat
lumina frunţii tăiată drept în piatra bej - portocalie; am coborât apoi spre profilul
nasului de o regularitate armonioasă, când
privirea mi-a ajuns undeva în faţa mea,
la baza stâncii: am tresărit puternic
uitându-mă în cei mai adânci ochi pe care i-am văzut vreodată. De după
stânca cea mică, un chip se uita fix la mine, era o fiinţă vie, avea un chip şi
o frizură tinerească, dar ceea ce m-a ţintuit locului au fost ochii săi: doi
ochi în care se vedea o imensitate de culoarea lavandei abia înflorite care mă
urmărea cu atenţie. Ca un magnet puternic, acei ochi mă atrăgeau şi îi priveam
cu nesaţ, simţind deodată cum tot sufletul, al meu, al lumii întregi, al
iubirii înseşi apărea în imagini. Farmecul persista şi eu stăteam acolo,
lăsându-mi fiinţa invadată de graţie. Era ca şi cum mâna unui suflet apuca mâna
sufletului meu şi prin împreunarea lor caldă se năştea armonia şi pacea eternă,
eram în toate şi prin toate, eram una cu tot.
Mai târziu, când i-am povestit lui Lin acea întâmplare mi-a spus că avusesem
binecuvântarea să asist la naşterea uneia dintre fiinţele lor. Cum aşa?, am
întrebat nespus de mirat, nu era nimeni altcineva acolo, cum e posibil ca
cineva să se nască în pustiul acela? Cum nu era nimeni?, m-a întrebat Lin, nu
erau stâncile şi chipul din piatră? Ba da, însă nu văd ce are asta de-a face cu
binecuvântarea mea. Acel chip tânăr pe care l-ai contemplat fusese până atunci
în interiorul pietrei după care ţi-a apărut şi tot ceea ce ai simţit cât timp i-ai contemplat
imensul privirii a fost procesul naşterii sale din stâncă. Fiecare piatră, mai
mică sau mai mare are în interior o fiinţă ce aşteaptă vremea să se nască, de
aceea se poate vedea lumina ce vine din
interiorul lor: acolo este un spirit viu care se manifestă cel mai ades în
invizibilul nostru.”
Epistola se termina brusc iar dorul meu după acel tărâm fermecat creştea şi mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu