sâmbătă, 19 iulie 2014

Despre timp


Rândurile primei  scrisori mi se agăţară ca imagini ce  cutreierau când şi când prin mine; multă vreme după aceea  am încercat să înţeleg stadiul unei relaţii din perspectiva celor aflate despre oamenii –vacuum. Nu ştiu de ce, dar aş fi preferat să nu ajung să mă prăbuşesc în infinitul vreunei spirale de cochilie ori de carapace, chiar de-ar fi fost ea şi în interiorul fiinţei iubite.
 Personajul misterios nu a mai apărut vreodată, în schimb periodic, în mijlocul cărării pe care treceam în  seara aceea când l-am întâlnit, exact când se întâmpla să am drum pe acolo, mă aştepta un fel de carte îmbrăcată în culori diferite, niciodată aceleaşi.  
La prima seară de lună nouă, am găsit cea de-a doua carte-epistolă: era frumos legată cu un fel de catifea  mov cu reflexe  moarate ce îmi atraseră privirea şi curiozitatea. Am ştiut din prima clipă când am văzut-o în mijlocul drumului că era pentru mine, am luat-o cu un zâmbet de bucurie, m-am aşezat  pe iarba moale şi am început să o cercetez.  Imaginile ce se găseau înăuntru reprezentau curbe şi planuri cu înclinări diferite, cu intersectări neaşteptate,  uneori având la întâlniri două forme umanoide.  Îmi plăcea îmbinarea culorilor, a liniilor, modelele create la intersecţii, dar nu reuşeam să înţeleg despre ce era vorba. Am căutat rândurile scrise pe care le-am găsit ca şi la cealaltă scrisoare, la mijlocul cărţii.
„ Timpul petrecut aici este cel puţin bizar pentru mine care sunt învăţat să trăiesc după înşiruirea orelor şi a zilelor. Când mi-au văzut prima dată clepsidra, locuitorii tărâmului acestuia m-au întrebat la ce o folosesc. Le-am spus că în felul acesta ştiu cum trece timpul. M-au privit sideraţi şi m-au rugat să le explic ce înseamnă cuvântul „timp”. Hm, greu lucru, mi-am zis, apoi am reuşit să găsesc o modalitate de a le explica. Timpul e ceva care nu se vede, nu se aude, nu se poate atinge dar în schimb se poate observa prin schimbările ce apar periodic: atunci când răsare soarele nostru spunem că începe o zi,  iar când soarele apune ştim că acea zi s-a încheiat. Cănd adunăm un anumit număr de zile, spunem că avem de-a face cu o săptămână, apoi cu o lună şi la mai multe luni, avem un an. Iar despre oameni spunem că trăiesc un număr de ani, aceasta este viaţa lor şi tot în număr de ani obişnuim să decidem existenţa oricărui lucru, construcţii sau relaţii. În cazul acela,  în lipsa soarelui de acasă, clepsidra ce mă însoţea îmi arăta durata unei zile
Mă priveau tot mai miraţi şi mai tăcuţi, iar eu vorbeam din ce în ce mai mult încercând să îi fac să înţeleagă, convins fiind că mulţimea cuvintelor mele ar fi adus lămuriea. Le-am explicat cum tot ceea ce trăim punem sub semnul timpului, cum ne planificăm dorinţele şi realizările aşezaţi sub timp: stabilim când e timpul să începem, cât timp să aşteptăm, cât timp vom lucra la ceva sau cât timp ne va lua până ce vom realiza ceva;  decidem  când e timpul să fim cu cineva sau când e timpul să ne despărţim de cineva; spunem că timpul a ucis sentimentele din noi ori că tot timpul a adus răspunsuri la ceea ce nu ştiam cândva, ori a făcut să se nască alte sentimente noi.  M-au lăsat să termin şi au continuat să stea tăcuţi până când i-am rugat să îmi explice cum e la ei.
Mi-au zis că în cazul lor, atunci când o fiinţă se naşte pe acel tărâm ea vine  întotdeauna însoţită de o  a doua  fiinţă, vizibilă numai de către cel care s-a  născut şi care are aceeaşi formă şi caracteristici cu fiinţa primordială. Cea de-a doua fiinţă, cea invizibilă se numeşte  „lumit-ul” fiecăruia şi poate  să crească ori  să scadă în funcţie de emoţiile fiinţei care îl creează, el fiind de fapt copilul spontan produs de fiecare din locuitorii tărâmului acela, indiferent de sexul lor. Ei sunt însoţiţi permanent de lumit-ul lor, comunică împreună  cu el, îl consultă iar  lumit-ul e cel care îi sfătuieşte  cănd să înceapă ceva sau cînd să sfârşească vreo acţiune. Indiferent ce s-ar întâmpla cu fiinţa, lumit-ul nu se desparte niciodată de ea pentru că e strâns legat cu un fir de aur de miezul vieţii din el. Lumit-ul dispare  odată cu dispariţia fiinţei înseşi.  Lumit-ul e  cel mai bun sfătuitor şi cel mai apropiat, iar locuitorii acelui ţinut îl respectă  şi îl cinstesc  cum se cuvine. Lumit-ul nu e  niciodată în afara fiinţei, nici sub ea , nici deasupra ei, ci porneşte  din miezul său şi îi stă alături, iar uneori fiinţa îl aspiră  în sine pentru a nu fi perturbată când e nevoie să ia deciziile potrivite.
Era rândul meu să nu înţeleg nimic: cum adică să nu ţii cont de faptul că a trecut vremea peste tine, că nu mai eşti într-un anumit timp când înfăţişarea ta avea o anume caracteristică, să nu zici lasă, nu fac acum gestul ăsta căci mai  e destul timp, pentru ca apoi, să zici, acum este deja prea  târziu ca să mai acţionez, a trecut de mult vremea lui? Să trăieşti în mod egal prin toate etapele existenţei neluând în consideraţie decât legătura cu cealaltă fiinţă a ta, chiar Lumit fiind el? Să îţi păstrezi entuziasmul şi bucuria constante indiferent dacă nisipul ăla dintr-o clepsidră amărâtă se încăpăţânează să curgă lamentabil? Ah, dragi pământeni, cum ar fi să aflaţi şi voi că nu există timpul în sine, ci că este de fapt creaţia propriei voastre fiinţe?

Scrisoarea se termina cu desenul unei clepsidre având înfăţişare umană ce arunca priviri spre o lună cu chip de femeie cheală. Am rămas buimacă privind în jurul meu cu mare atenţie încercând să descopăr vreun Timp- Lumit ce mă însoţea; un clopot duios veni din zare şi melodia unduirii sale mă trezi din reverie.


Trimiteți un comentariu