luni, 27 octombrie 2014

Darul...

Trăim o parte a vieţii imaginând lucruri viitoare, situaţii, trăiri... primim oamenii în viaţa noastră cu sentimentul că ei sunt ai noştri, îi "luăm în stăpânire" când intră în viaţa noastră, ne purtăm cu ei ca şi cum ne aparţin de drept, nu îi ascultăm cu adevărat ci mai degrabă suntem cufundaţi în starea noastră perpetuu şi ne supărăm atunci când ei par să nu ne-o înţeleagă, cerem de la ei constant şi ne învăţăm să primim pentru că aşa se văd lucrurile din punctul nostru, ajungem să ştim ce ar fi bine să facă, ce ar fi bine să nu facă, îi pedepsim dacă nu au un comportament conform aşteptărilor noastre ...

Trăim o parte bună a vieţii în care, indiferent dacă suntem egocentrişti sau nu, simţim din perspectivă umană.

La un moment dat avem sentimentul cert că ceea ce ne aparţine cu adevărat sunt doar trăirile noastre, decoperirile personale, înţelegerile, punţile din noi pe care le creăm şi peste care reuşim să trecem. Începem să vedem şi o altă variantă a ceea ce trăim şi oamenii pe care îi întâlnim nu mai sunt bunurile noastre ci devin  purtătorii unor chei : prin ceea ce ne fac să simţim, prin situaţiile pe care le creăm împreună, prin ceea ce ne trasmitem unul altuia, ne ajutăm să descuiem încăperi ferecate din noi şi din univers. Fiecare om poartă un dar special  pentru celălalt, fiecare om pe care îl întâlneşti te învaţă ceva anume, ceva ce  nu  aflaseşi singur până atunci; uneori unul dintre cei doi ştie deja acel ceva, alteori nici unul nu bănuieşte măcar, fixat pe dorinţa pe care o nutrise dintotdeauna. Se întâmplă însă ca oamenii care îţi aduc cea mai mare suferinţă să fie şi cei care au darul cel mai important pentru tine, darul pe care de fapt chiar îl doreai, îl aşteptai fără ca măcar să fii conştient de asta. 

Trăim o altă parte a vieţii când vedem lucrurile din perspectiva divină şi primim tot ceea ce trăim aşa cum vine dar şi cu bucuria recunoştinţei faptului că a fost posibil. Chiar şi dacă după această înţelegere există lacrimi, sau durere, ele au altă încărcătură şi alte urmări în viaţa tuturor pentru că noua înţelegere şterge dorinţa de a îl pedepsi pe celălalt atunci când nu se comportă aşa cum doreşti sau te aştepţi tu. Până atunci, dacă celălalt nu făcea ceea ce doreai, dacă nu primea tot ceea ce îi ofereai sau dacă nu îţi dădea tot ceea ce îi cereai, apărea aproape instantaneu gândul răzbunării, sau al "pedepsei" chiar şi la nivel subtil. După acel moment de schimbare a înţelegerii vieţii tale, începi să observi darurile oamenilor din viaţa ta ... până şi absenţa unora este plină de daruri... şi atunci nu poţi decât să fii recunoscător pentru tot, TOT ce trăieşti, pentru tot ce poţi să simţi, să imaginezi şi să creezi.  

Şi exact atunci, în acea perspectivă nouă îţi vezi frumuseţea, măreţia şi accepţi minunea faptului că exişti şi încetezi să îţi mai faci singur rău... după aceea o vezi în toţi şi în tot ceea ce trăieşte pe lumea asta.

Gloria in excelsis Deo


Trimiteți un comentariu