luni, 3 noiembrie 2014

Alfa...

Începea o altă zi ... ca de obicei am purces la ritualul de dimineaţă, am ascultat în mine şi părea linişte. Am trecut la treburi dar ceva de dincolo de voinţă mă făcea să adăst în gesturi, îmi încetinea mişcările... am înţeles că era o altfel de zi... m-am aşezat şi am aşteptat să vină ... gândul acela de tine a apărut primul şi ţi-am căutat chipul; era la fel de familiar ca întotdeauna. Brusc în suflet a crescut o rafală de furtună adusă de nicăieri şi lacrimile au ajuns repede pe obraji. De ce? a apărut stingher şi a dispărut şters odată cu dâra ce lucea spre bărbie. 

M-am ridicat şi un alt gând a apărut: Întoarce-te la tine, revino, cunoaşte-te! M-am întors la mine ca şi cum eram foarte departe, m-am privit şi încetişor mi-am lăsat hainele să cadă rând pe rând. Era uimire şi teamă ce simţeam: teama era de cândva de foarte departe şi de foarte demult: era teamă de corpul acela în care eram, era teama de senzualitatea lui, de raţiunea lui pe care nu o cunoşteam dar a cărei intuire mă speria; uimirea venea din dubla senzaţie de eliberare ce mă invada: era ca şi cum odată cu hainele de pe trup se duceau rând pe rând apăsările din suflet. Când trupul a rămas nud am rămas în linişte; era ca şi cum îndepărtasem o învelitoare groasă de pe o mulţime de boboci ce stătuseră aplecaţi de greutatea învelişului şi acum se dezmorţeau, îşi ridicau inflorescenţele spre cer şi îşi desfăceau delicat petalele spre lumină. Odată cu trupul meu care se trezea, sufletul se curăţa şi o lumină blândă îl locuia. Mi-am plimbat trupul prin încăperi, am simţit cum se obişnuia cu aerul, cu spaţiul, cum se încadra în multul viu. M-am oprit în faţa oglinzii şi l-am privit şi apoi mi-am întîlnit privirea: trupul, ochii, totul zâmbea: eram lumină, eram viaţă. Era atât de frumos totul, atât de viu şi de tânăr,  a naşterea, a renaşterea. 

E dimineaţă, e  de trei ori şapte şi m-am născut iar pe Pământ. 




Trimiteți un comentariu