marți, 11 noiembrie 2014

De-atâta viu...

De atâta viu începusem să simt cum îmi cresc crengi groase, şi ramuri subţiri, cum totul din mine redevenea vegetal ; aveam sentimentele pietrei şi ale copacului, ştiam blândeţea muşchiului înmugurit şi atingerea de mătase a verdelui din iarbă; trecusem prin starea de toamnă a frunzei ce primeşte arsura brumei dar nu mai sângeram în turbioane de jale, nu mai desfăceam bluza ca să arăt locul inimii unde  să îşi împlânte tristeţea pumnalul. Trecusem prin uşa spre vegetal şi spre mineral; preabine  ştiam că frunzele ce cad se reîntorc în muguri ce devin iar frunze; ştiam preabine că totul este de-a pururi şi că nimic nu dispare cu adevărat. 

***
De atâta viu mă umplusem de trăiri felurite, părea că totul s-a schimbat şi simţeam prin sângele din vene praful de piatră, şi verdele de viu, simţeam cum mă învăluie în orice clipă  adăstarea în pace. Devenisem aşa o pace imensă, încât nici o exaltare nu mă traversa: nu mai puteam nici să mă bucur nemăsurat, nici să mai sufăr peste poate. De atâta viu simţeam  trecerea prin vreme şi anotimpuri, prin ploi, ger  prin  arşiţă  a copacului, a pietrei, a curbei ce urcă spre a coborî ca să pornească iar cu avânt în sus. De mult viu, ritmul viului din mine se schimbase şi se luase de braţ cu ritmul de copac şi cu cel de piatră. Învăţasem să mă rostogolesc, să cresc, să rămân în neclintire... învăţasem să mă despart. 


Trimiteți un comentariu