duminică, 23 noiembrie 2014

Fărâma de timp...



Am început acea zi cu sentimentul omului pe deplin mulţumit de sine, de lume, de viaţă. Îmi plăcea cum arăt, îmi iubeam lumina de pe chip, siguranţa care mă locuia, liniştea din suflet care mi se cuibărise de la o vreme, felul cum se deschideau drumurile în faţa mea. Eram încrezătoare şi veselă, simţul umorului revenise şi el. Mă simţeam frumoasă şi totul era bine. 

Orele au trecut firesc până la un moment dat când brusc, totul a basculat la 180 grade: mai întâi a fost un rău fizic, apoi chipul mi s-a schimbat ştergând lucirea din ochi, iar la puţin timp, cineva a deschis uşor o uşă în mintea mea şi mi-a arătat cum totul, totul este gândit dinainte de conştiinţa universală. Ne-am văzut pe noi oamenii cum ne imaginăm ştiutori, superiori unii altora, cum avem sentimentul că ştim cum se întâmplă lucrurile, şi din ce cauză; am înţeles într-o fărâmă de timp  imensa discrepanţă între ceea ce  credem noi şi micimea la care e  foarte posibil să fim, distanţa imensă între ceea ce bănuim că facem  şi ceea ce putem cu adevărat face şi m-a cuprins un sentiment de cădere bruscă la dimensiunea la care ne-am văzut.  Nu e deloc confortabil să înţelegi că e posibil să nu ai liber arbitru, că tot ceea ce trăieşti e posibil să fie deja scris dinainte şi tu să nu ai posibilitatea de a schimba ceva. Când trăieşti această înţelegere te întrebi apoi dacă e posibil să mai fii fericit, dacă e posibil să mai fii vesel.

Trăiam aceste desluşiri, venise  imaginea de pigmeu care se aşezase pe noi toţi,  şi mă întrebam cum poţi deveni copac în condiţiile astea: să trăieşti cu atâta viaţă şi energie în interior când în exterior treci repetat prin toate anotimpurile în mod succesiv, cum poţi să te bucuri, să simţi iar iubirea...ceva fundamental se schimbase ... am acceptat că sunt pregătită să pornesc pe  un drum nou, de la start, un drum pe care să trăiesc armonia din toate...


Trimiteți un comentariu