sâmbătă, 31 mai 2014

O altfel de privire-55- Lasă să fie... Let it be!

În zilele acelea a simţit o altfel de pace ... începuseră din nou ploile dar şi ele erau schimbate... stătea şi simţea cum se amestecă planurile printre stropii ce cădeau cadenţat: trupul simţea aerul umed, nările fremătau la aromele pământului amestecate cu respiraţii străvechi ce creşteau prin aburii ploii întâlnindu-se la mijloc cu perdeaua stropilor ce aducea  aroma cerului;  trupul  uimit se lăsa petrecut de starea aceea de pace nouă.

Toate aveau un parcurs al lor, nici un strop nu pornea în sens invers, nu se opunea căderii "Ploaia este felul cerului de a atinge pătimaş sau senzual pământul. Lacrimile, sunt felul îngerilor de a săruta şi îmbrăţişa sufletul", îi şopti prin cuget. 

Era pace ... se gândi la sinele său apoi  la jumătatea sa ... aproape că îl simţi fizic în atingerea mâinii. De când se ştia, inconştient i se adresase în tot ce trăia... îşi chemase jumătatea şugubăţ sau serios, cel mai des  simţind o tristeţe dureroasă...acum îi spunea ce simte, ce trăieşte, iar  norii trecuseră... îşi  zâmbeau şi se simţea bine. Era sferă din nou... îi auzea  răspunsurile...auzea cum îi spune că cel mai bine este să lase totul să treacă firesc, să-şi  trăiască deplinul său şi să lase apoi să  treacă totul lin, curat, uşor. Îi spunea că este sănătos să nu se opună, să înveţe să se bucure de parcurs oricare va fi fiind el. Îi asculta mesajul şi pentru prima oară simţea că  era din nou un întreg.


 Lasă ca totul să fie aşa cum este... treci prin toate senin, pur, limpede, luminos. Întotdeauna am fost şi întotdeauna suntem alături, nu mai ai de ce să te temi vreodată, doar  bucură-te, iubeşte, trăieşte!



vineri, 30 mai 2014

Gândul de week-end-83



Oamenii sunt mai importanţi decât legile sau regulile.


luni, 26 mai 2014

O altfel de privire-54-Căsuţa din inimă

Trecea... timpul...ziua...starea. Trecea prin viaţa sa ducându-şi acea povară pe care ajunsese deodată să nu o mai poată suporta: era prea grea, prea dureroasă.

În acel moment a dat-o jos şi a vrut să o vadă mai bine: a aşezat-o frumos în faţa ochilor şi a privit-o neutru. Nu înţelesese ce fel de povară este şi de aceea crescuse atât, pentru că nu reuşise până atunci să se ocupe de ea. Când durerea i-a pătruns perfidă până dincolo de suportabilitate s-a decis să o înfrunte.

Acum stătea în faţa acelei dureri şi o privea lucid, curios, blând. Era ceva ciudat, ca formă, nu era o povară clasică gen bocceluţă, ori bagaj ci arăta mai degrabă a amestec bizar. Inima a început să tresalte şi a simţit cum furnicături îi trec rapid prin braţe şi stomac. A aşteptat să se calmeze şi a pornit la desfacerea groteştii încâlceli.

A desprins mai întâi un cămin luminos şi liniştit, o căsuţă  albă, în mijloc de verde pur. I-a privit înfăţişarea şi s-a bucurat de starea de pace pe care i-o dădea. A luat-o uşurel şi a pus-o frumos pe o rază de soare.

A apucat apoi de un ciucure şi a tras de el până când i-au căzut în poală mii de săruturi şi mângâieri, mii de alintări şi zâmbete fermecate. Le-a privit pe rând cu ochii perlaţi de roua din suflet, şi apoi, cu un clinchet zgobiu, le-a aşezat lângă rândunele, în portativul ariei iubirii.

Puţin  mai încolo a apărut ceva scris: a desfăcut paginile şi le-a citit  râzând, plângând... le-a reluat iar şi iar ... erau toate cuvintele pe care nu le-a spus vreodată celor pe care îi iubea, erau toate gândurile care îi traversaseră fiinţarea, erau toate stările de limită în ambele sensuri... Pe ele, le-a pus printre boabele de rouă ale cântecului pământului.

În grămada rămasă a văzut cum ceva respiră şi a desfăcut de acolo o pasăre, un cal, un câine şi un tigru ce stătuseră în întuneric închise, fără hrană, însetate, triste. Le-a luat pe rând în căuşul palmelor, le-a spălat cu apă nouă, le-a pieptănat cu peria de cristal, le-a dat hrană din Rai, le-a pus praf de stele lucitor în plete şi le-a aşezat pe o aromă de smirnă din poveste.

În grămadă mai rămăsese un singur lucru ciufulit, franjurat... L-a adus la lumină şi a văzut că era jocul, JOCUL său de care uitase de atâta timp. Stătuse prăfuit,  ponosit şi pierdut. I-a luat fiecare parte, i-a lustruit-o cu piele moale, i-a pus zglobiu de spinţar în şuviţe, i-a adus clopoţei de cristal şi l-a agăţat la loc de cinste pe ghirlanda multicoloră a vieţii.

Se făcuse bine în toate ale sale, era pace ... şi răsărea SOARELE. 





sâmbătă, 24 mai 2014

O altfel de privire- 53- Locul

Asculta cu înmărmurire acea melodie şi unde noi  îi traversau sufletul, străfundurile neştiute ale fiinţei şi ieşeau cu tremur uşor la colţul pleoapei...

Era un loc pe care îl  bănuise, un loc din sine în care se adunau simţirile ca să răsune apoi în scris, era Raiul său în care rămăsese aşteptând.

Îl vizita uneori şi îl găsea la fel, gol...

Nici celălalt nu ajunsese încă...

Uneori, tristeţea sa, auzea cântând  raiul pustiu care încă îi aştepta să se întoarcă.




vineri, 23 mai 2014

Gândul de week-end- 82


Fidelitatea este atunci când ai toată libertatea ca să îţi înşeli partenerul şi totuşi refuzi să o faci.




joi, 22 mai 2014

Iubirea noastră...


iubirea  noastră-i castanie, nespus de-alună de pădure,
iubire amărui migdală c-un miez de nucă purpurie,
iubirea noastră-i caramel şi sunet de ambră roşcată,
iubirea noastră-i pastelată şi jucăuşă e niţel.




miercuri, 21 mai 2014

Fără titlu...

Cândva, durerea mi-a cerut adăpost...trebuie să-i fi plăcut, căci de atunci nu a mai vrut să plece.

-Nu te mai vreau, i-am spus, pleacă!
S-a dus un  timp şi a revenit... apoi s-a aşezat confortabil pe teritoriul fiinţei mele şi din când în când mă mai urcă o pantă.

- Nu te mai vreau, îi spun, câteodat. Nu mai am unde să te adăpostesc, pleacă!

Dar ea s-a împletit în meandrele simţirii mele şi-mi răsare în colţul inimii când aproape uit de ea. 

 Ne ştim pe de rost şi uneori ajung să o pândesc ca să  mă feresc din calea ei; alteori mă îmbrăţişează brusc şi mă lasă fără suflu. 

Mă gândesc ca în una din zilele astea să-i propun un pact de ardere, de mutare în alt loc şi destin...


luni, 19 mai 2014

Visul cuiva

Avea uneori sentimentul că trăieşte o viaţă care nu era a sa: în anumite situaţii, în anumite perioade de timp chiar se găsea parcă în nişte scenarii pe care nici nu le agrea, nici nu le recunoştea: nu erau ale sale. 

Pe de altă parte, din când în când,în scurte flashuri, părea că se trezeşte dintr-un vis lung  şi începe să trăiască. 

Şi rând pe rând a trecut prin visul familiei de obârşie, prin visul şcolii, apoi al îndrăgostirii...a intrat în visul căsătoriei şi apoi, cu vremea în visul de a fi părinte. Visul meseriei a cunoscut  mai multe meandre, dar i-a dat şi el acelaşi sentiment: toate, toate au fost ca visele cuiva, altcuiva ca şi cum nu le-ar fi conceput sinele său.

Într-o noapte s-a trezit brusc şi o voce i-a zis: "Fiecare om trăieşte în visul cuiva" şi s-a gândit cum ar arăta lumea dacă fiecare om ar trăi în propriul vis sau dacă măcar, în visul cuiva fiind ar reuşi să-l facă feerie şi nu coşmar. 

Chiar aşa săraci să fim noi încât să nu putem intra în propriul nostru vis?

duminică, 18 mai 2014

Călătoria

-Hai, este vremea!
-Ştii că îmi e greu...
-Ştiu.
- Zici că am mai fost pe drumul ăsta?
- Ai pornit tot de aici, da. Însă ai mers pe alte cărări.
- Şi acum?
- Şi acum e la fel. Ai tot ce îţi trebuie pentru drum, foaia cu teste e în buzunrul din inimă, nu o vei pierde niciodată, să nu ai grija ei. De fiecare dată când e necesar să răspunzi la o întrebare de acolo, te vei afla la o răspântie. În funcţie de drumul pe care mergi, vei trece sau nu spre întrebarea următoare.
- Înţeleg. Şi oamenii, oamenii cum sunt?
- Majoritatea sunt ca şi tine, îşi urmează drumul trasat în întrebările scrise pe  foaia din piept.
- Şi voi trăi?
- Da, vei trăi toate sentimentele omeneşti pe care le-ai dorit, vei simţi toate emoţiile pe care le-ai trecut în ghidul de drum, vei trece prin toate încercările pe care ţi le-ai înscris în cartă. 
- Mi-am trecut multe acolo, îmi doresc să le pot purta pe toate.
- Vei putea. 
- Acum când  revăd ce voi trăi, îmi dau seama că îmi va fi tare greu uneori.
-Da, ţi le-ai ales, ai vrut să treci prin toate, ai vrut să le cunoşti pe toate. Vei reuşi.
- Spune-mi, dacă la răspântii, mă abat prea mult, ce se va întâmpla? 
- Te vom aduce înapoi pe drumul tău după o vreme, nu-ţi fie teamă! 
- Şi oamenii, oamenii care nu mă vor înţelege, care nu  vor şti cine sunt cu adevărat, care îmi vor aduce suferinţa?
- Oamenii... cât timp  nu vei şti TU cine eşti cu adevărat, oamenii te vor vedea cu văluri ce le acoperă ochii. Când, după mai multe răspântii, vei începe să-ţi deschizi ochii, şi vălurile ce acoperă privirea oamenilor în ceea ce te priveşte vor cădea pe rând.
- E ameţitor, sunt atât de multe căi şi noduri, şi e atâta uitare...Am nevoie de o busolă. Te rog, dă-mi o busolă pe drum.
-  Ţi-am pus-o deja. În orice direcţie o vei lua, vei şti dacă e cea pentru tine sau nu. Când vei fi pe o cale care nu este a ta, vei simţi furtuna din suflet, iar când vei merge pe drumul tău, sufletul va fi senin şi liniştit. La fel şi în privinţa oamenilor şi a lucrurilor, a tot ceea ce vei întâlni. 
- Şi dacă nu voi şti să înţeleg ce îmi spune sufletul? dacă nu îl voi auzi? Voi rătăci toată viaţa pe căi greşite?
- Se poate să fii amăgit de cântecul sirenelor şi să nu mai vrei să îţi asculţi sufletul, da, e adevărat. Atunci vei fi atât de confuz încât tu însuţi vei crede că faci voia de acum dar o vei neglija şi deşi vei dori cu toată fiinţa ta să urmezi planul divin   tocmai pe el îl vei încălca, pentru că sirenele te vor face să vezi invers lucrurile. Îţi vor vorbi în minte şi te vor asurzi în aşa fel încât busola nu îţi va mai fi de folos.
- Şi atunci, ce voi face atunci? 
- Atunci va fi vremea curăţeniei. atunci te vei opri şi vei identifica tot ceea ce stă ca rugina pe tine, le vei da uşurel deoparte, cu blândeţe, şi mă vei căuta.
- Şi tu, unde vei fi în tot acest timp? Mă vei lăsa singur acolo?
- Eu? Eu voi fi în fiecare clipă cu tine, te voi însoţi pretutindeni, în fiecare secundă, în fiecare trăire, în fiecare încercare. Îţi voi celebra victoriile, îţi voi şterge lacrimile, îţi voi însori drumurile prea întunecate. Eu voi şterge pe rând întrebările la care vei răspunde corect, îţi voi reface testele, îţi voi potrivi busola. 
-Şi atunci, atunci de ce mă voi simţi singur, de ce voi suferi, de ce nu te voi auzi?
- Pentru că o bună bucată de vreme nu vei voi să ştii de mine. Dar când mă vei întreba, îţi voi răspunde, când mă vei căuta îmi vei simţi făptura lipita de umărul tău drept, când vei voi să mă vezi, mă voi arăta.
- Şi dacă voi uita toate astea, cum voi şti de tine?
-Dacă vei uita să mă cauţi îţi voi "vorbi" prin ceea ce poţi tu auzi acolo: voi fi o melodie, o adiere aparte de vânt, voi fi o imagine din natură ce îi va vorbi direct inimii tale, voi fi o întâmplare neobişnuită pentru ceilalţi dar care va trezi ceva din tine... voi fi chiar şi atunci
- Adică, totul va fi  la mine?
- Da, totul e la tine deja, tot ce ai nevoie pentru această călătorie: toate răspunsurile  întrebărilor sunt deja la tine, toate soluţiile şi toate hărţile dar mai ales busola.





vineri, 16 mai 2014

Cântecul timpului

Într-o zi te întâlneşti faţă în faţă cu Timpul.

 Când înţelegi că este chiar el nu mai poţi face cale de întoarcere şi atunci rămâi pe loc şi îi spui tot ce ai vrut să îi împărtăşeşti de când te ştii...Îi spui că uneori te exasperează, că îţi vine greu să îi înţelegi felul nestatornic de a fi, că nu poţi fi împăcat cu faptul că el aduce şi  creşte iar apoi omoară şi  face să dispară toate de pe lume... îi spui că uneori îţi vine să îl ţii la piept ca pe cel mai bun prieten, iar alteori ai vrea să nu ştii nimic de el, să nu ştii că există, nici că trece cumva. Îl priveşti cu curaj şi îi spui că te supără modul său de a transforma tot ce există, că e crud... apoi îi zâmbeşti şi privindu-l în licărirea ochilor îi declari imensa admiraţie pentru minunile pe care le creează.
***
Vine un moment când te întâlneşti cu Timpul ... îţi readuce tot ce ai trăit în faţă iar tu simţi că nu mai vrei nimic de la el. Şi îi spui că nu mai ai nici o dorinţă, că nu îţi mai poate face nici o fibră să vibreze, că le-ai cunoscut pe toate câte ţi-ai dorit şi că de acum, poate să facă ce vrea,  în tine e neted, nu  se mai naşte nimic nou, nu mai moare nimic.

Timpul te ascultă până când taci, şi după ce ai ajuns la convingerea că totul e neclintit în tine, că totul a devenit liniar, se pune pe cântat... din străfundurile de suflet străvechi, Timpul fredonează încetişor un cântec de-al Pământului, de-al stelelor, de-al universului.

 Se intensifică, te invăluie, se înfăşoară împrejurul tău şi îţi răsare din colţ de inimă, din pliu de viaţă, din mugur de iubire. Melodia te urcă pe aripile sale şi te poartă din nou printre trăiri, te răscoleşte, te frământă, îţi rescrie sentimente şi emoţii, te preface şi te renaşte în alt orizont.

***
Într-o zi, te întâlneşti faţă în faţă cu Timpul ..  atunci îţi cântă răvăşitor.



Gândul de week-end-81


 Poţi să iubeşti un om fără să fii într-o relaţie cu el şi  poţi să fii într-o relaţie cu cineva fără să îl iubeşti. Amândouă lecţiile sunt dificile.


miercuri, 14 mai 2014

luni, 12 mai 2014

Psalm 2- Către suflet

1   1.     Când m-ai chemat în viaţa asta, nu ştiam nimic
    Nu puteam nimic
    M-ai înconjurat în iubirea Ta şi m-ai ocrotit

2.  De atunci, când sunt pierdut, când nu ştiu nimic, ori nu pot nimic
    Te strig în tăcerea din mine şi te simt în liniştea ce mi-o aduci,
     în seninul şi puritatea trăirii.

        3.   Mulţi au căutat sufletul meu să mi-l rupă,
    Mulţi au lovit inima mea, să o nimicească,
    dar Tu, m-ai auzit mereu, mi-ai alungat tristeţea,
    mi-ai îngrijit rana, mi-ai vindecat neputinţele.
    
          4.  Cum să nu Te laud, cum să nu Te slăvesc,
    Cel ce singur mi-ai dat să beau când am fost însetat,
    Cel ce singur mi-ai răspuns când te-am strigat,
    Cel ce singur nu m-ai părăsit niciodată,

    Cel ce singur eşti în fiecare ceas al vieţii mele. 

sâmbătă, 10 mai 2014

Le conte français 5- Les craintes




Parfois nous sentons la crainte sous la forme d'un creux dans l'estomac et nous croyons que nous sommes mis en garde contre un possible péril, mais la véritable crainte ne se sent jamais de cette manière.

***
Dieu avait mis sa loi dans le plus profond coin de l'ame humaine et chaque homme la porte sans s'en rendre compte d'une manière consciente mais elle se manifeste   toujours d'une manière réelle sous la forme des synchronicités. 

Un jour l’homme avait découvert le plaisir et l'avait suivi jusqu'au point où il avait oublié tout et là  son ame  meurtrie a commencé à crier.  
 Ayant répété plusieurs fois ce chemin, l'homme arriva à  comprendre que la loi divine écrite dans son ame et le plaisir associé avec étaient les seuls à lui apporter le bonheur. 

***

La crainte c'est alors quand on oublie son ame et ce qu'elle porte depuis la génèse de tout.   La crainte ce n'est pas quand on sent une forte émotion au ventre d'une manière claire mais c’est plutôt alors quand on s’écarte de la loi divine inscrite en nous et nous le savons ; la crainte c’est alors quand nous ne pouvons trouver notre équilibre dans aucune direction sans avoir réuni ce qu’il  existe déjà en nous, ce que nous cherchons depuis toujours et ce que nous vivons.

vineri, 9 mai 2014

Gândul de week-end - 80

                   
Sincronicitatea este manifestarea în viaţa de zi cu zi a iubirii. 


marți, 6 mai 2014

O altfel de privire- 52 - Mozaicul

 Stătea şi îşi simţea fiinţa ... rând pe rând îşi afla trăirile care se vedeau acum ca nişte efluvii ce ieşeau sau intrau din şi în  sine.

***
Se uită apoi la fiecare porţiune a sa şi constată cu mirare că erau forme colorate diferit, având felurite contururi. Fiecare contur era legat de alte forme întrucâtva asemănătoare prin raze mici, colorate altfel. Îşi îndepărtă privirea şi avu în faţa ochilor imaginea unui imens mozaic viu colorat. Uneori lipseau mici porţiuni din arhitectura originală şi în acele locuri porţiunile vecine erau mai palide, mai şterse.

Se întoarse către piesa iniţială, către porţiunea de la care plecase...era o formă hexagonală frumoasă, purpurie, din care porneau raze strălucitoare ce se uneau cu alte raze venind de la formele din jur: triunghiuri verzi, cercuri albastre, dreptunghiuri portocalii, pentagoane roşii... razele venite de la ele, se întâlneau cu razele plecate din hexagonul iniţial  în inele aurii ce pecetluiau întâlnirea. 

***
Se întoarse din nou în înalt  şi privi minunăţia de mozaic...inima îi sălta vesel, bucuria îi inundase sufletul la vederea frumoasei lucrături meşteşugit realizate... admiră imaginea de ansamblu. Văzu cu uimire că de acolo însă nu se observau razele ce legau piesele între ele.  Căută apoi  cu ochi lacomi hexagonul purpuriu şi îl zări într-un târziu. Îl văzu lângă celelalte forme, văzu cum se potrivea cu ele şi cum alăturarea lor era ea însăşi o figură frumoasă a totului.

Se uită cu drag la figura totală şi îi plăcu, era ca şi cum ar fi fost zugrăvit însuşi chipul său într-un mod artistic. Se uită apoi la imaginile din care era alcătuită şi le plăcu şi pe ele; fiecare era ca şi cum ilustra chipul său migălit cu grijă. Işi duse privirea pe bucăţelele colorate ce închipuiau figurile mai mici, îi plăcură şi ele... fiecare era ca şi cum îi arătau felul său de a fi. Se duse fix la hexagonul purpuriu şi instantaneu se regăsi pe sine în el: îşi văzu trăirile sub formă de raze ce porneau spre ceilalţi, le urmări până se întâlniră la răscruci inelate cu celelalte raze de trăiri, refăcu chipul mărit al său prin fiinţele celelalte şi apoi, târziu se revăzu  iar în lucrarea finală, în tabloul complet. 

***
Privea cu admiraţie mozaicul şi îşi dădu seama că  fiecare piesă  făcuse lucrarea finală mai frumoasă şi mai strălucitoare având grijă de razele pe care le trimitea la întâlnirea inelată cu razele celorlalte piese.








vineri, 2 mai 2014

Altfel de ploi


Începuseră ploile. Era ceva altfel în acele zile...era şi spălare la propriu, şi purificare, era şi triere într-un fel, dar era mai ales închegare.  
Se anunţa o nouă perioadă continuă de ploi... Ştiuse că era  vremea de a merge la Prislop în anul acela şi a purces. Ştia de asemenea că dincolo de punctul final al călătoriei, la fel de important dacă nu chiar mai semnificativ este drumul însuşi. Erau oameni care mergeau pentru prima dată acolo, erau oameni care aveau o semnificaţie anume în viaţa sa şi cu care a început drumul.

Ştia că de câte ori ajunge la mormântul de la Prislop are o anume simţire, o anumită încărcătură sufletească pe care  o identificase cu prezenţa nevăzută a Părintelui. A simţit această prezenţă dinainte de a ajunge şi a înţeles abia când s-a apropiat ce îi transmisese. Pentru prima dată de când mergea acolo anual, era greu să meargă direct la mormânt, a fost nevoie să lase maşina la peste 2 km de intrarea în mănăstire şi să pornească pe jos. 

Mergea ascultând cu atenţie vocea din suflet, când frânturi din conversaţiile oamenilor ce treceau îi ajunseră la urechi:

" Nu se poate, ce de lumeee...
 Doamne, nu am văzut niciodată aşa ceva, nici la petrecere ..." spuseră doi tineri ce trecură în ritm cadenţat.

" Unde se opreşte tot şirul ăsta? întrebă vocea unui copil, în spatele său
 La Părintele, îi răspunse adultul;"








Numai că până la Părintele a fost altfel de data aceasta. Părintele chemase atâta lume, cum nu mai văzuse niciodată. În ziua lor liberă oamenii  veniseră de peste tot, din toate colţurile de ţară ca să se închine preţ de maxim 30 secunde în faţa crucii de la Prislop  şi pentru asta erau dispuşi să aştepte oricât. 

***

Cât despre grupul lor, făcuseră o jumătate de oră pe jos până la biserică şi apoi alte trei ore şi jumătate până la mormânt, în condiţiile în care acel drum îl străbăteau în şapte minute. Au stat la acea coadă fără să simtă oboseală, foame ori sete, fără să simtă nerăbdare. A fost ca un alt drum al crucii, pe care Părintele li-l pregătise, lor tuturor celor pe care îi chemase. 

***
S-a aşezat frumos la rând şi a simţit o emoţie puternică văzând toată acea lume, a înţeles că era în faţa unui alt miracol şi a trăit bucuria deplin, până când inima i s-a topit în lacrimi. 

S-a gîndit la toţi oamenii aceia care de ziua lor liberă, veniseră în vizită ca la cineva cunoscut, ca la o rudă sau un prieten, pe care îţi doreşti să-l întâlneşti. Erau dispuşi să stea acolo, în picioare, ore întregi, fără să protesteze pentru că sufletul lor, al tuturor, dorea ceva anume în mod puternic, era însetat după altceva. Era atât de mare dorinţa şi nevoia încât în ciuda a tot, a ameninţării ploiii, aglomeraţiei, lipsei spaţiilor de parcare, în ciuda chiar a slăbiciunilor personale, oamenii stăteau liniştiţi şi aşteptau.

Sentimentul pe care l-a avut în acele ore a fost că Părintele a chemat pentru binecuvântare  dar mai ales  pentru protejare; ... văzuse cu ceva timp în urmă, în alte zile cu ploi mari, pe o pajişte, un cioban care  îşi strânsese oile în jur şi stătea lângă ele sub ploaie. acestea erau toate adunate grămadă şi liniştite lăsau ploaia să treacă peste ele pentru că păstorul era acolo, el însuşi calm şi răbdător.

*** 

 Acesta a fost sentimentul cel mai puternic trăit acolo: Părintele îi chemase pe toţi în acea perioadă, ca să îi aibă alături şi  să îi vegheze apoi pe  durata ploilor ce aveau să mai vină dar mai ales, să le ofere ceea ce îşi dorea atât inima lor: SPERANŢA.


Gândul de week end-79



 Ca să facem cunoştinţă, ne spunem  cuvinte, ca să ne cunoaştem, vorbim prin   fapte.