vineri, 29 august 2014

Gândul de week-end-95


 Când faci  lumină în interiorul tău, vezi cum tu eşti cauza a ceea ce trăieşti şi mai ales că oamenii  se poartă cu tine aşa cum te porţi chiar tu cu tine însuţi.    


vineri, 22 august 2014

Gândul de week-end-94



                            Ne  întâlnim atâta timp cât ne visăm.  Ce putem visa, atât putem trăi.






joi, 21 august 2014

Până la urmă

Până la urmă ajungi să înţelegi că relaţiile  prin care ai trecut  de-a lungul timpului au avut în egală măsură momente minunate şi momente ingrozitoare, că împreună cu  celălalt ai trăit deopotrivă şi raiul şi infernul. Cu parcurgerea  vârstelor  constaţi mai întâi cu uimire şi apoi începi să accepţi că nici o relaţie nu se desfăşoară într-un cadru lipsit de încercări, că în fiecare dintre relaţii trăieşti neînţelegeri, cunoşti  lipsa de comunicare totală, tăceri absurde, dorinţe nespuse, emoţii dureroase, în fiecare relaţie  te  doare sau  simţi cruzimea indiferenţei, ori ai sentimentul neiubirii şi că exact în momentul acela eşti cel mai singur om de pe lume. 

Până la urmă, după ce constaţi că toate se repetă  la orice nivel ai două opţiuni: fie  îţi închizi inima de tot şi nu mai crezi  în nimic, fie ajungi să te accepţi pe tine cel care eşti de dinainte de memorie, cel care nu ai nici un gen, cel care ai fost dintâi.

***

Şi până la urmă, întâlnirea se întâmplă:  te întorci la cel ce ai fost pentru prima dată fiinţă, te cauţi până când ajungi să te intuieşti: tu cel ce ai apărut imaculat în aventura vieţii pe pământ, tu acela care ai trecut pragul  spre a juca jocul vieţi celei dintâi; l-ai jucat şi ai pierdut uşor, ai  vrut să intri în joc şi a doua oară ca să mergi mai departe, să îl joci mai bine însă deşi cunoşteai anumite încercări de data asta ai întâlnit altele, cu totul noi, al căror răspuns nu l-ai nimerit şi atunci ai repornit jocul vieţii... La un moment dat, te-ai trezit atât de departe de ceea ce ai dorit, atât de  obosit încât nu l-ai mai vrut şi când ţi-a venit din nou rândul  să joci ai refuzat, ai zis "nu, de data asta nu mai vreau, până la urmă nu e nimic acolo care să mă mai atragă, poate că  nu i-am înţeles regulile, dar nu mai vreau: nu mai vreau să joc, să trec peste obstacole, nu mai vreau să dau cu zarul, nu mai vreau să am iluzia victoriei, nici măcar a jocului în doi."

Stăpânul jocului te-a privit doar o secundă şi ai revăzut în ochii lui bucuria cu care ai intrat în jocul dintâi,  dorinţa  de a trece prin toate nivelele, prin toate probele, entuziasmul de a juca şi de a ajunge la nivelul cel mai înalt, angajamentul primordial. Acea privire, te-a redat ţie şi  ai aruncat încă o dată zarul pentru prima dată, ai primit numărul de  start cu uimirea altui început şi liniştea amintirilor din jocurile precedente. Eşti din nou printre ceilalţi jucători... şi  vei juca până la urmă.



duminică, 17 august 2014

Să fii Iuda...

Mult timp am cugetat la postura lui Iuda şi odată cu schimbările pe care le trăiam în mine  şi imaginea lui îşi schimba conturul. Am pornit de la acel sentiment clasic iniţial de dezgust şi revoltă faţă de trădător şi gestul lui abominabil. Mai târziu, când am înţeles treptat că Iisus avea o menire, că era Voia lui Dumnezeu pe care era necesar să o facă întocmai şi că tot ceea ce s-a întâmplat trebuia să existe, am avut revelaţia faptului că Iuda trebuia să trădeze tocmai ca să se împlinească tot ceea ce fusese scris şi proorocit. Mi-am dat seama că dacă nu ar fi fost acel om cu numele Iuda, ar fi fost un altul, care să împlinească gestul trădării; omul care urma să îl facă poate că a avut puterea de a accepta sau nu acel rol, însă personajul care a trădat nu putea fi suprimat, el trebuia să existe. Şi atunci am avut o anume înţelegere faţă de misiunea lui Iuda şi  milă pentru  omul care a ales să o împlinească deoarece a trăit un mare chin, dovadă că nu a supravieţuit gestului. Nu a fost linşat de nimeni altul decât de propria sa conştiinţă care nu putea suporta încărcătura deplină a gestului înfăptuit. 

Din această perspectivă, oamenii din viaţa noastră, repetabili Iuda prieteni până la un anumit ceas, capătă semnificaţii noi: dacă înţelegem că întâmplările sunt cele care e obligatoriu să aibă loc, supărările noastre îndreptate spre oameni îşi pierd din ascuţime, ba chiar cei care sunt protagonişti pot fi percepuţi diferit, termenul de duşman, de fals prieten sau de mizerabil pot dispărea în această înţelegere şi o nuanţă de respect ori chiar de recunoştinţă pot apărea cu timpul, deoarece ei au fost cei care la un alt nivel au acceptat să aibă acest rol în întâmplarea care a adus evoluţia în viaţa noastră. Prin parcurgerea acelei întâmplări, poate că am suferit, poate că am fost nefericiţi o vreme, însă după aceea am obţinut experienţa necesară creşterii interioare care ne-a întărit şi ne-a fortificat. 

Le sunt recunoscătoare acum  tuturor celor care mi-au înşelat aşteptările, care m-au trădat ori m-au părăsit, celor care m-au minţit, tuturor celor care mi-au adus vreun aparent prejudiciu, pentru că fără ei nu aş fi putut trăi acele întâmplări care urmau să-mi aducă maturizarea, întărirea caracterului, a ambiţiei de a evolua, acele etape care au punctat drumul spre desăvârşirea mea ca om şi spirit. 




vineri, 15 august 2014

Gândul de week-end-93



Când suntem împreună  barca e condusă de doi cârmaci în acelaşi timp. În lipsa învăţării concordanţei,  traversez solitudinea.  


marți, 12 august 2014

Când mă priveşti...

Când mă priveşti simt bătăile din zbor tăcut  de fluturi  alături cum limpezesc zările ce ne înconjoară,

când mă priveşti tăcut, zâmbind, în mine se face pace şi rotocoale din cercuri fermecate pornesc din inima mea spre lume,

când mă priveşti amuzat  simt că sunt cea mai frumoasă femeie şi îmi las toate stelele din păr, din priviri, de pe buze să lumineze până la steaua cea mare

când mă priveşti până în adâncul de suflet mă simt cea iubită şi nu există nimic care să te oprească să mă priveşti, să rămâi, să zâmbeşti

când mă priveşti onest în lumina din priviri se aud lacătele din cetăţi pe dinăuntru cum sar sfărâmate iar tu  luându-mi mâna îmi spui: "Iată regatul tău, zeiţa mea!" şi  mă aşezi ca perla cea de preţ la încheietura inimii tale

când mă priveşti cu răgaz, luminos, senin, devin  respiraţie uşoară ce te cunoaşte intim şi  razele din soare ori din stele care îţi alunecă pe trup sau prin privire cu alint,

când mă priveşti totul are sensul dintâi, de la primul licăr de lumină pe pământ când şi tu şi eu eram acelaşi cuvânt. 

luni, 11 august 2014

Sacrificiul

Deşi suntem oamenii altor vremuri, esenţa e aceeaşi.
La nivelul unor  coordonate diferite, încă ni se cere sacrificiul suprem pentru a intra în iubire.

 Putem accepta lucrul acesta sau nu, putem fi de acord sau nu cu el, dar este mai actual şi mai valabil decât oricând; nici o iubire nu îţi este oferită  fără să îţi ceară să renunţi la ceva; nu poţi pune vin bun peste cel vechi pentru că se va strica şi cel bun, nu poţi pune petic vechi la haină nouă pentru că acolo va fi slăbită şi se va rupe apoi cu totul;  înainte de a îţi continua visul romantic la iubirea care aduce contopirea atât de mult sperată, gândeşte-te la ce eşti pregătit să renunţi: poţi renunţa la prejudecăţi, la etichete puse după gânduri neverificate, poţi alunga frica de a încerca, poţi renunţa la lene, la lipsa continuităţii, la nerespectarea promisiunilor, poţi renunţa la a plăti celuilalt cu aceeaşi monedă, poţi ignora sfaturile  celor care te fac să crezi că îţi vor binele, dar în fapt nu doresc decât să te ţină în slujba lor, eşti gata să îţi sacrifici viciile, să renunţi la dependenţe de orice fel, la tot lestul care te împiedică să te ridici, eşti gata să admiţi că ai greşit, că te-ai înşelat în multe privinţe doar pentru că nu ai putut cunoaşte că există un adevăr mai presus de noi? Eşti pregătit să laşi viaţa de dinainte în urmă, să faci pace cu toate situaţiile care se ţin încă scai de tine, poţi cu adevărat să îţi urmezi vocea inimii, eşti gata să începi o altă viaţă poate total diferită, să mori pentru ce a fost ca să renaşti pentru ce va fi, să înţelegi că toate eşecurile au fost provocate de neîmplinirile anterioare pe care nu le-ai putut lăsa cu adevărat deoparte, eşti pregătit să renunţi la a minţi, a înşela, a trişa cu sufletul tău şi al celuilalt?

Poţi cu adevărat să admiţi ceea ce simţi, să-ţi împărtăşeşti îndoielile, speranţele, eşecurile fără să te temi că vei cădea în ochii celuilalt? Poţi să-ţi arăţi vulnerabilitatea în faţa celuilalt ca dovadă a încrederii şi iubirii?

"De ce l-a dat Dumnezeu pe fiul său Iisus spre jertfă şi încă jertfă pe cruce? Pentru că  singurul grai care mai poate răzbi până  la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul decât jertfa cuiva pentru ei. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată."- Cuvinte Vii, părintele Arsenie Boca 

***

Numai cel care poate sacrifica tot ce a fost pentru iubirea cea nouă, are puterea de a te face să trăieşti în inima lui şi el în a ta. 

sâmbătă, 9 august 2014

Gândul de week-end- 92


Fiecare întâlnire are în ea  sămânţa unui viitor  fruct al cărui gust, dulce sau amar,  apare  după ce amintirea se manifestă.


luni, 4 august 2014

Revelaţii

Te priveam direct în ochi, îţi vedeam conturul pleoapelor, genele, lumina din privirea care se uita spre mine, te priveam şi nu înţelegem cum de totul era ca de obicei, cum nimic nu avea o formă aparte sau o lumină altfel; îţi priveam ochii şi nu reuşeam să desluşesc minciuna. Tocmai recunoscuseşi, tocmai avusesem confirmarea, tocmai trăisem sorocul să recunoşti că fusese o minciună spusă cu acelaşi aer, cu aceeaşi naturaleţe cu care îmi spui orice.


Te priveam în ochi şi înţelegeam că nu te mai pot crede nicicând tocmai pentru că minciuna ta are aceeaşi înfăţişare cu firescul tău. Mă gândeam câte lucruri poţi face, câte întâmplări poţi ascunde astfel; mă gândeam la nevoia de a fi onest, la nevoia de a te crede, te vedeam brusc fragil în sensul  laşităţii care îmi repugna, sau care mai degrabă  mă făcea să îmi închid căile de comunicare spre tine:  nu mai aveam nici un chef să te înţeleg, să te cunosc, să creăm ceva împreună... minciuna nu arăta în vreun fel anume, dar era atât de grosieră încât se simţea fizic şi îmi anestezia orice avânt spre tine. Nici măcar nu mi-a părut rău pentru orice ar fi putut să fie; am simţit doar un puternic impuls de a creşte, de a fi deasupra oricărei dureri ori dezamăgiri produse vreodată de oricare altă minciună a oricui; ba chiar mi-am dorit să pot creşte în aşa fel încât nimeni să nu mai simtă nevoia să se ascundă, să se prefacă, să înşele în prezenţa mea; mi-am doriit să fiu în aşa fel încât  orice om  pe care  urma să îl mai cunosc după aceea să se simtă firesc în adevăr, să nu se mai teamă vreodată de el.