Inima ta, inima mea, inima... uităm adeseori de ea şi urmăm cutume, reguli, şabloane crezând că în felul acesta ne aşezăm mai bine în matcă, în albia fluxului social. Dar doare, apasă, e a nepotrivirea şi a stranietatea, a suprem absurdul.
Când privim din nou prin fereastra inimii, când nu mai vrem cu tot dinadinsul să impunem rezolvarea noastră ci ne lăsăm în fluxul deja continuu al vieţii noastre, când înţelegem că el este chiar fluviul inimii noastre căruia ne-am împotrivit mult prea ades, când îi ascultăm susurul şi îl recunoaştem, atunci abia ne găsim liniştea împlinirii în albia firească.
Suntem aceiaşi dar mereu alţii, picături din curgerea perpetuă, stropi trecuţi prin tranformări diverse: suntem vapori de aer călătorind prin vastul cer, picături de lichid ori fulgi miraculoşi sau molecule de gheaţă solidă. Uneori se întâmplă ca să avem alături particule aflate în altă stare şi găsim vapori de apă fiartă lângă fulgi mari de zăpadă, aşchii de gheaţă alături de stropi rotunzi de ploaie năvalnică de vară, ori toate la un loc.
Când ne amintim de inimă, găsim că toate acestea au acelaşi miez, aceeaşi esenţă pusă în altă aparenţă. Şi mai aflăm că orice picătură devine şi vapor, şi fulg şi strop şi aşchie subţire de gheaţă.
Când ne amintim de inimă, găsim că toate acestea au acelaşi miez, aceeaşi esenţă pusă în altă aparenţă. Şi mai aflăm că orice picătură devine şi vapor, şi fulg şi strop şi aşchie subţire de gheaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu