miercuri, 29 aprilie 2015

Momente...

Sunt momente când îmi las braţele să-mi dea contur, să mă încercuiască într-o roată nouă, când mă aşez în acel căuş simţind un suflet mai mare ... sunt momente când zbor fără aripi, ori când poposesc lângă un alt suflet şi îi zic: fii fericit, bucură-te, trăieşte, simte frenezia vieţii, simte-i seva şi fiinţa... sunt momente când mă umplu de ceea ce contează cu adevărat în viaţă şi respir în dumnezeire.... sunt momente când o mare pace mă cutreieră şi iubirea însăşi are nuanţe de "dincolo de" şi de adevăr.... sunt momente prin care trec şi sunt momente care trec prin mine...sunt momente cuminţi şi momente nebune când inima mea înfloreşte pe ram, ori cade din nori cu stropi aiuriţi,  ori răsare pe iarbă în zori, ori îmbrăţişează cu licăr în ochi din  iubirea de copil... sunt momente când trec prin trup şi suflet, când aprind o scânteie şi las un zâmbet... sunt momente ce există fără noi şi momente care se nasc la apariţia noastră...








luni, 27 aprilie 2015

Floarea de măr

Era de-a primăvara iar...era frumos, cald, în aer se simţea o adiere bună ce mângîia obrajii încălziţi de razele aurii. Păşeam încet de-a lungul aleii străjuite de pomi în floare, le zâmbeam şi îmi umpleam sufletul de frumuseţea nuanţelor  din florile  miraculos deschise încă o dată. "Vino!", mi-a şoptit un buchet de la înălţimea umărului meu. M-am apropiat jovial şi mi-am lăsat nările să palpite în toată frumuseţea înflorită. Odată cu prima inspiraţie m-a călătorit un miros ce m-a făcut atentă. Am reluat inspirul şi pe dinaintea ochilor sufleteşti mi s-au perindat imagini de mirosuri în alb şi roz, de zăpadă, de aripă de înger, de mătase orientală moale.  Apoi, pe un alt plan, odată cu al treilea avânt de aer am alunecat prin anotimpurile vieţii lui de pom ce avea să fie mai întâi fruct verde şi măr dulce răcoros dintr-o toamnă arămie sau brumat pe la început de iarnă, ori spargere de sămânţă încolţită într-un pământ negru umed cu miros de răcoare.


Mi-am deschis ochii şi am văzut un tăun care se răsfăţa ceva mai sus în aroma altui buchet. 

 Mi-am pus iar inima în piept şi am continuat să păşesc jumate om-jumate pom în lungul  aleii străjuite de pomii în floarea albului roz încă  april. 


duminică, 26 aprilie 2015

Zânatecă

Ades cobor  scara trăirilor până în adânc de suflet şi de fiecare dată aduc  de acolo ceva preţios,  sub forma unei stări, ori reflecţii, ori imagini. Cum sunt un necuprins  învăţ să cobor  purtând un lămpaş divin de-a dreapta, în caz de rătăcire, sau uitare.

Mă gândesc uneori dacă astfel făcând, nu cumva într-o zi  se va schimba sensul lumilor şi ceea ce e înăuntru nu se va transforma în  ceea ce e afară .... chiar şi aşa, voi contiua drumul şi probabil că  atunci  voi căra din afară spre lumea dinăuntru până când, cele două sensuri vor accepta că una sunt şi îmi vor zice: "Zânatico,  fii!"

Atunci iar mă voi trăi, îmi voi arăta pe sîrmele din cer,  rândunelelor  zborul, liliacului îi voi reda memoria şi butonului de năsturaş de la reverul ierbii îi voi aprinde îmbujorarea din inima îndrăgostită.
 Căci,vorba poetului :


„Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zânatic”


 Nichita Stănescu

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Cuvântul dat

Într-o formă sau alta, în viaţa fiecărui om vine un moment în care Dumnezeu însuşi îţi spune: "Urmează-mă!"
În majoritatea cazurilor această chemare este o voce interioară pe care o simţi şi faţă de care ai liberul arbitru, căci aceasta e singura decizie pe care o iei tu cu adevărat: aceea de a hotări de care parte vrei să fii. Şi îţi exprimi acceptul în sinele tău, e un cuvânt intim pe care îl dai cu fiinţa ta şi aşa rămâne.


În alte situaţii Dumnezeu se poate întrupa şi cu voce umană îţi spune: "Vino după  mine şi o să te fac pescar de oameni!". Pur şi simplu, cu un singur cuvânt, fără nici un contract semnat şi studiat atent, fără nici o altă garanţie, fără clauze ori giranţi.  Îţi comunică de la nivelul sinelui său, din esenţa sa şi tu ştii că acel cuvânt e suficient ... Îl urmezi trăind în aceeaşi clipă bucuria cunoaşterii, calvarul despărţirii şi beatitudinea primirii  harului.

În adevăr nu e nevoie de garanţii... adevărul este.













vineri, 24 aprilie 2015

Hai...

Mi-ai spus pur şi simplu: "Hai!" 
Am privit în jur, am căutat o voce, un chip... Apoi, din nou : "Hai!" şi am simţit un imbold. Am întins o mână bîjbâind în invizibil şi am găsit o alta ce mă aştepta. Mi-am strecurat uşurel degetele printre celelalte degete întinse, am pipăit tăcut căldura palmei din neant şi apoi mi-am lăsat cuprinsul din sufletul maîinii mele să se odihnească pe acea chemare.

Aşteptam dar în acelaşi timp simţeam că se clintea ceva, era o legănare uşoară de vast ocean nemişcat ce face să se mişte doar valul care e cel mai aproape. 

"Hai!" mi-ai şoptit din nou şi atunci am simţit cum pornisem deja, cum acceptul meu nici nu exista cu adevărat, cum totul începuse de dinainte ca drumul să existe în sine... înaintam, alunecam...avansam ... apoi am înţeles că în faţă se deschideau uşi, porţi şi treceri secrete pe care nu le ştiusem vreodată...  înaintam alături  până când, deodată m-am trezit în universul din interiorul meu şi  te-am aflat acolo, senin, aşteptându-mă dintotdeauna. 


marți, 21 aprilie 2015

Este o vreme pentru toate...

Este o vreme pentru a te bucura şi este o vreme pentru a simţi sufletul greu...este o vreme pentru a purta straie albe, strălucitoare, şi este o vreme pentru a te acoperi cu haine cernite...este o vreme pentru a cânta iubirea din tot ce există şi este o vreme pentru a lăsa cântecul inimii să însoţească un suflet iubit pe calea spre dincolo... este o vreme pentru a pune sămânţa şi este o vreme pentru a savura ce a rodit...este o vreme când simţi delicateţea, gingăşia creaţiei şi este o vreme când ţi se strânge inima la prima sfăşiere de suflet a oricărui copil... este o vreme când deţii controlul şi este o vreme când nu poţi nimic... este o vreme pentru toate.

Nici o apă nu se opreşte din drum, chiar dacă ştie că urmează un salt în gol...asta e menirea... a curge cu tot ce vine.

Este o vreme pentru toate... să ne bucurăm de această zi, căci  a fost făcută pentru noi. 


duminică, 19 aprilie 2015

iubirea...

Încă de dinainte de a ne naşte lumii cunoaştem iubirea....Încă de dinainte de a deschide ochii pe Pământ am învăţat să iubim. Felul cum lăsăm  aerul să ne intre uşor în corp, cum îl absorbim până în cele mai intime celule, modul cum îl lăsăm apoi să îşi ia zborul spre lumea din jur este cel mai frumos dar prin care natura ne-a învăţat să iubim. Se întâmplă să înţelegem uneori acest adevăr şi simţim mângâierile catifelate ale valsului inspirării prin noi, sau alinarea şi uşurarea pe care fiinţa noastră le simte când aerul impregnat cu o parte din noi se uneşte cu tot ce există. 

***

Sunt fiinţe care iubesc prin vorbe, fiinţe care iubesc prin  gânduri, fiinţe ce iubesc prin  simţăminte şi sunt şi fiinţe ce iubesc prin respirări.


În spirala acestei vieţi, din când în când respirările noastre se  întâlnesc şi povestesc despre noi...



Copilul...

În fiecare suflet de adult a rămas sufletul de fetiţă sau de băieţel care, în anumite momente se arată cu ochii mari miraţi spre neînţelesul lumii în care a apărut. În fiecare adult există acel omuleţ încrezător care a învăţat că a fi deschis spre lume şi viaţă poate să doară, că a fi sincer este o slăbiciune şi că e mai bine să fii ceea ce vor ceilalţi să vadă.
În fiecare om, apare din când în când privirea de copil care spune cu durere în glas: o să îi spun lui Dumnezeu cum e aici, cum trăiţi voi.

Apoi apare alt văl şi adultul se modelează după visurile care îl traversează...numai că, acolo, în adânc este viu încă sufletul fetiţei sau băieţelului care a fost rănit prima dată şi fără vreo pricină aparentă, îşi deschide uneori privirea în lacrimi.

Să îl onorăm, să îl iubim şi să îl vindecăm pe acel suflet mai mic din noi ...suntem datori cu asta  nouă, vieţii şi copiilor noilor vremuri.


sâmbătă, 18 aprilie 2015

De-a înflorirea

În fiecare an  natura ne învaţă o lecţie frumoasă, aceea a înfloririi. Sufletul nostru o admiră, o presimte, o tânjeşte dar nu se încumetă să o imite. În fiecare an, primăvara ne ia de mână şi ne arată cum să  ne înflorim dar cel mai des rămânem spectatori. Îi presimţim  bucuria, misterul, frumuseţea dar nu ne dăm voie şi rămânem cu mugurii încremeniţi prin anotimpurile ce vin până când o altă primăvară apare, un alt soare zâmbeşte  pe cerul inimii şi ne şopteşte duios: hai, înfloreşte şi tu!

Şi vine o zi, pur şi simplu când timid, stângaci îţi desfaci primul mugur şi bucuria înfloririi lui îţi spune ce e fericirea pură. Îţi e a mirarea, a miracolul, a fantasticul, a imensul necuprins care îţi pătrunde prin petalele deschise. Îţi simţi şi tu parfumul şi capeţi mai multă îndrăzneală şi atunci, delicat, pe rând mugurii tăi se deschid simfonic către soarele din înalt, către viaţa dintotdeauna şi înveţi sentimentul nemuririi.


miercuri, 15 aprilie 2015

Când îngerii plâng

Există în fiecare dintre noi, într-un pliu al inimii o sămânţă de lumină auriu argintie. Ea creşte odată cu creşterea sufletului nostru şi este vegheată de ochiul atent de înger. Prin drumurile noastre pământene se întâmplă să ne lăsăm furaţi de miraje ori să ne împiedicăm în văluri... atunci sămânţa din suflet se aprinde şi străluceşte cu putere ca să ne arate calea în noaptea sufletului nostru.

Alteori însă, ridicăm ziduri groase în jurul inimii, punem pietre şi stânci în căuşul de atrii şi ventricule, cimentăm intrarea simţirii, ne cenuşim, ne facem voal cernit şi ne dezicem de înger. Îl uităm, îl certăm în sinea noastră, dăm cu pietre în dâra lui de aripi albe şi vrem să murim existenţei.

Din nimbul său de căldură, din ochii săi de albastru imens, îngerul ne priveşte mirat şi lasă lacrimi calde să cadă prin pletele noastre.

Pe drumurile noastre, mergem neştiutori până când simţim o adiere parfumată cum ne îmbrăţişează lin, până când simţim o mantie uşoară cum ne învăluie şi atunci, petale de cireş ne mângâie de nicăieri până când colţul din inimă se topeşte uşurel şi din pliul neştiut răsare şi încolţeşte lumina auriu argintie.


luni, 6 aprilie 2015

Cireşul

Ninge peste noi, cireşule, stropi albi delicaţi
Acoperă-ne, cireşule, cu  dantela ta efemeră,
Colindă-ne, cireşule, prin plete şi pe buze,
Stropeşte peste pleoape, pe obraji şi prin gene
Picuri de arome dintr-un alt tărâm,
Venite pe plutirea unui zbor de năframă  zânatică.

Înmiresmează-ne, cireşule, cu petala scurtă a nemuririi,
Pune peste noi, cireşule, seninul ce-alungă aleanul toamnei
Sădeşte în noi, cireşule, în mraniţa inimii noastre
Seminţele iubirii de înger, iubirii de om, iubirii de toate
Înveleşte-ne, cireşule, cu parfumuri şi catifele de sidef,
Să- nflorim şi noi  prin ramul tău,
Să ne mai naştem iar, să ne mai trăim din nou,
Să ne înviem din  viaţa cea dintâi, cireşule de-april.




vineri, 3 aprilie 2015

Părţi de suflet...

Petale de cireşi în floare se lasă  în alunecare blândă pe obraji...petale de suflet se reunesc încetişor de prin toate  altundeva-urile în care au călătorit, de prin toate sufletele în care s-au adăpostit.

 În adierea cu miros pur de floare albă, irepetabilă, bucăţi mai  mici sau mai mari de suflet alb se întorc acasă, într-un alai parfumat, senin şi vesel. Le ascult sporovăiala zglobie şi recunosc doruri mai vechi, sentimente împrumutate sau dăruite, recunosc impulsuri şi chemări din alte vieţi: sufletul îndrăgostit şi sufletul de gitan liber, sufletul de ermit şi cel de sufletul petrecerii, actorul inspirat şi clovnul cu inima tristă, cavalerul şi hoţul de rând, nobilul şi cerşetorul, poetul urmărit de muză şi savantul riguros, vindecătorul, amorezul, gheişa, samuraiul, regele, vraciul, savantul, plugarul.... părţile colorate diferit se întorc vindecate, albe, diafane, în sufletul din care au plecat cândva, dinainte de atingerea razei de stea. 

Petale catifelate de cireşi în floare cad pe obrajii rotunzi, petale, pene, raze de suflet alb revin în sufletul dintâi... totul e tot, şi totul e în tot. 


miercuri, 1 aprilie 2015

Sufletul, el ştie...

Fiecare întâlnire este o  aventură ce te invită să o trăieşti, fiecare relaţie este un prilej de descoperire şi rotunjire. Orice întâmplare aduce cu ea dezvăluiri şi semne pentru parcursul viitor. 
Referitor la oameni, nici ei nu scapă de ambiguu în prezenţa lor alături de alţi oameni, chiar şi în prezenţa lor cu ei înşişi. 
Se întâmplă uneori ca oamenii să transmită mesaje înşelătoare către ceilalţi semeni, să spună şi să creadă chiar lucruri pe care nu le simt cu adevărat ci le-au împrumutat sub influenţa altora, le-au crezut ca adevărate pentru ei fiind asociate cu nişte emoţii care le dădeau şi mai mult iluzia adevărului. Sufletul însă, el ştie singurul ce e adevărat şi îşi creează relaţiile lui cu alte suflete. El ştie ceea ce are nevoie omul în care stă, el vede o altă perspectivă pe care mintea omului o ignoră, şi atunci, pentru că sufletul este însăşi viaţa din interior, îşi creează legăturile sale cu sufletele de care are nevoie, şi ignoră mintea ce, bezmetică se ia după uzanţe. Sufletul e din altă sferă de fiinţare şi de aceea el poate cuprinde neînţelesul şi de multe ori recunoaşte ceea ce e de folos sau nu. Aşa că, în lumea din suflet, fiecare dintre noi avem un drum din pomi înfloriţi prin care păşim de-a lungul vieţii şi în care suntem cei deplini, cei întregi, cei alături de cei meniţi. În lumea din suflet ştim că oamenii au multe de învăţat până vor înţelege, până vor accepta  alte perspective, sau că poate
să treacă şi viaţa întreagă până să  înţeleagă...  de aceea sufletul ne duce spre împlinirea menirii noastre, nelăsându-ne să ne prăbuşim, să cădem pe drum în urma trădărilor, sau lipsei de francheţe, sau când nu suntem onoraţi aşa cum se cuvine de alţi oameni. Chiar şi atunci, sufletul are modul lui frumos de a comunica şi de a transmite acelor suflete pe care mintea le consideră josnice, că sunt acceptate, iertate şi sprijinite în drumul lor spre desăvârşire. 

Sufletul, el ştie.... şi e de ajuns. :)