duminică, 17 mai 2015

Coama vântului

Şi sunt acele zile când în plin oraş fiind, pe vreun trotuar asfaltat ori printre oamenii grăbiţi, simt deodată vântul ce vine din faţă. Atunci fiinţa mea se opreşte şi îl ascultă cu atenţie. De fiecare dată  vântul are o noutate şi o prospeţime care mă surprind şi mă fac să zâmbesc. 

Cu trecerea timpului am constatat că s-a schimbat şi el: în alte perioade părea să fie provocator, ori furios, uneori încerca să se opună înaintării mele, alteori mă împingea cu putere în faţă până  mă dezechilibra. 

Vântul de acum mă îmbie la îmbrăţişări. Ades apare de nicăieri şi din momentul când îl percep începe să se joace cu zâmbetul meu până mi se schimbă lumina din privire. Apoi,  mai întâi îmi depărtează braţul drept  încetişor de corp, îmi desface palma şi  mă ghidează.

***

Sunt zile când merg pe jos pe străzile oraşului aglomerat având o palmă deschisă lateral. Pe la început, ţineam palma cu degetele desfăcute contra vântului, de la o vreme însă, m-a învăţat cum să îl mângâi : rotesc încetişor palma deschisă ca o aripă în planare, o rotesc până când îi simt coama  şi merg aşa, pe stradă cu picioarele pe asfalt, cu firele de vânt gâdilându-mi podul palmei, cu ochii stele şi inima  zbor. 

***

Sunt zile când străzile oraşului sunt martorele unor  poveşti magice.


Trimiteți un comentariu