Când mergi la început pe munte apreciezi şi îţi doreşti vremea bună, drumul potrivit, aerul nici prea cald nici prea rece, eviţi zonele cu neguri şi te agită ameninţarea furtunii ce se anunţă inevitabilă. Muntele rămâne acolo mereu, şi dacă porţi în tine iubirea de el revii. Se întâmplă apoi să prinzi şi o ploaie mai rece, se întâmplă să cadă brusc un nor dens şi negru peste pante şi să nu zăreşti la doi metri în faţa ta, se întâmplă să treci prin porţiuni de drum alunecos, de noroi ori de straturi de frunze ce fac înaintarea aproape imposibilă... Iubirea de munte nu se schimbă... e acolo, la fel de prezentă, doar felul ei se modifică... iubeşti cu noi înţelesuri date de cele prin care ai trecut ca să poţi reveni, iubeşti cu toate traseele reuşite, cu toate înfrângerile, cu toate căderile pe pante, cu toate alunecările şi revenirile, iubeşti cu toate potecile greşite pe care ai pornit din gândul ascuns "oare cum e pe aici?", iubeşti cu deschiderile de luminişuri magice din faţă, cu panoramele ameţitoare, cu extazul unic al înălţimii.
Mai apoi, când mergi pe munte începi să apreciezi absolut totul şi nimic nu mai e potrivit sau nepotrivit, totul îţi este binevenit... accepţi tot ce trăieşti clipă de clipă, ştii că ai pornit să ajungi undeva, poate cu cineva, poate într-un fel anume , dar de la o anumită expediţie încolo nu simţi decât perfecţiunea momentului aşa cum e şi înţelegi că de fiecare dată când ai avut o dorinţă fierbinte, trăind-o în intesitatea clipei ea s-a şi împlinit în acel moment. De la o anumită drumeţie încolo, nu te mai "doare" împlinirea fizică sau nu a ceva... e atât de împlinit totul în tine şi în jur încât dorinţele în sine sunt tot mai rare şi înţelegi că e posibil să trăieşti atât de deplin şi fermecător fără a îţi dori ceva anume ci doar prin a simţi ce are trebuinţă drumul pe care eşti.
La un moment dat al vieţii tale înţelegi că totul este şi înger şi demon, că totul este şi alb şi negru, că totul este acolo pentru a fi folosit pe calea ta, înţelegi cât de deplin este ceea ce trăieşti şi atunci accepţi absolut tot cu aceeaşi stare de suflet egală.
Oricât durează acel moment de revelaţie, merită o viaţă întreagă .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu