marți, 30 iunie 2015

O altfel de privire-59- Măgăruşul

Multe din jocurile copilăriei sunt situaţii din viaţa de mai târziu şi modul cum reacţionezi la ele  va prefigura ceva din parcursul tău ca adult. Îmi vine în minte acum jocul "Măgăruşului" şi îmi reamintesc sentimentul adeseori neplăcut pe care l-am încercat în anumite momente când îl jucam, mai ales pe post de măgăruş; în plus, destul de des acest joc se termina cu o mică dispută sau din plictiseală.
***
La scară mai largă, dacă privesc din perspectiva momentului de Acum, odată cu trecerea timpului viaţa m-a pus adeseori în situaţia de a sta ca măgăruşul la mijloc în timp ce ea dădea pase pe deasupra capului meu prin intermediul anumitor oameni. Revăd cu un  amuzament blând reacţiile mele de atunci, sentimentul de nedreptate şi de neînţeles încercate  uneori, de revoltă adeseori, chiar de furie şi simt o anume duioşie pentru fiinţa care eram.

***
Înţeleg acum că nici o postură nu este lipsită de sens, că nici o situaţie nu există fără a avea scopul de a te pregăti pe drumul ascensiunii tale. Uneori eşti în mijloc, aparent defavorizat, mingea este la ceilalţi şi trece ştrengăreşte pe lângă tine, fentându-te adeseori. Uneori pare că nu o vei mai atinge niciodată, că postura în care te afli ajunge să fie degradantă, ai sentimentul că eşti în inferioritate faţă de ceilalţi care au privilegiul de a deţine mingea, ai sentimentul  apoi că îşi bat joc de tine şi începe să nu-ţi mai placă să te joci.

***

Dacă însă eşti puţin mai atent vei începe să apreciezi avantajele posturii în care te afli: eşti cel mai mobil dintre jucători datorită faptului că faci eforturi repetate să ajungi la minge, eşti forţat să priveşti cu atenţie pe fiecare dintre ei de fiecare dată când lansează mingea în direcţia opusă şi astfel simţi starea pe care o are înaintea fiecărei aruncări, poţi să anticipezi traiectoria mingii şi prin urmare să îi surprinzi pe ceilalţi şi nu în cele din urmă, când la rândul tău nu vei mai fi în mijloc, vei şti  să îl respecţi pe cel care de acum e măgăruş

***
Uneori viaţa e un lung şir de jocuri : "Nu te supăra, frate!" în multiple variante. 




luni, 22 iunie 2015

El Camino

Cu ceva ani în urmă, în seara de sfârşit de an, timp de câteva ore mi-am imaginat cum o dorinţă dragă devine realitate. Îmi doream de ceva timp să merg pe Camino de Compostella şi în seara aceea am făcut o bună parte din drum în imaginaţie. Am simţit atunci în acele ore cum ar fi fost să merg pe jos aproximativ opt sute de km pe orice tip de vreme, eu cu mine, cu gândurile mele, cu emoţiile, cu stările. M-am văzut în situaţii necunoscute, neplăcute, m-am văzut trecând prin momente lipsite de un minim confort; am parcurs singură o mare parte din Camino de Compostella şi pe lângă perioadele ademenitoare mi-am cunoscut fricile care s-ar fi manifestat şi care se manifestaseră şi până atunci în diferite împrejurări.
***
Apoi, într-o altă seară am trăit revolta aşteptării unui suflet drag şi atunci i-am spus în mintea mea toate câte se întâmplă în absenţa sa: toate trăirile la care nu va mai asista vreodată, toate schimbările pe care le ratează, toate modificările prin care trec, timpul ce schimbă înfăţişarea, structura, fermitatea, culoarea părului...
Mi s-au perindat prin faţa ochilor revoltaţi unghiuri de siluetă modiificate de trecerea lunilor, anilor..., mi s-au perindat zâmbete diluate de tristeţe, râsete atenuate de neîmpărtăşire şi toate acestea i le spuneam în acel moment de comunicare imaginară.
***
Într-o altă străfulgerare am revăzut parcursul alături de un om care nu a observat nimic din toate astea deşi a fost alături: Prezenţa sa nu a făcut ca momentele amintite mai devreme să fie atenuate ori să se risipească : ele au existat atât în prezenţa cuiva  cât şi în absenţa altcuiva.... Şi într-un alt moment scurt mi-am dat seama că de fapt Camino este drumul vieţii însăşi, cu toate confruntările cu fricile personale, cu limitele şi barierele trasate vreodată, cu toate momentele de insecuritate, disconfort ori retrageri şi izolări, cu toate transformările obligatorii.

Pe drumul vieţii mergi cel mai des singur deşi în acelaşi timp merg mulţi alţii...pe drumul vieţii eşti tu, cu tot ce ai în tine. La un moment dat, atunci când începi să înţelegi, când îţi dai seama că ceea ce trăieşti ai fi trăit oricum pentru că ţine de intimitatea ta, începi să  parcurgi distanţe mai mari alături de alţi pelerini şi încet, încet barierele personale încep să dispară: abia de atunci  se creează o comuniune frumoasă cu ceilalţi, abia de atunci simţi frumuseţea drumului, miracolele lui şi bucuria trecerii pe acolo. 




sâmbătă, 20 iunie 2015

A iubi, aceasta vine.....

Mi s-a făcut iar de iubire,  visam printre maldărele de hârtii, dosare, caiete... Lucrează acum, învaţă, mă forţau examenele tuturor şcolilor parcurse.

Mi s-a făcut să iubesc, mă tânguiam în zilele pustii...Munceşte, exersează, practică  mă zorea ziua încărcată.

Mi s-a făcut un door mare să iubesc, murmuram în verile lungi... Curăţă, purifică, roagă-te mă îndemna cerul senin.

Mi s-a făcut de-a iubirea, de-a iubirea, strigam spre zarea albastră... Alină, înţelege, vindecă îmi spuneau oamenii ce mi se arătau aievea.

Mi s-a făcut de-o maare iubire, mare,  îmi luceam soarele din inimă.... Mergi în tine, află, scrie mă obligau iubiţii iubiţi.

Mi s-a făcut să-ţi spun cât de mult te iubesc, Doamne...simte, mi-ai spus   şi am crezut că nu pot rezista la a ta iubire... m-am topit în  lacrimi mari perlate ce  curgaeu nebune spre inima de sub trăiri. Râdeam şi plângeam şi ochii sufletului meu te întrebau: de ce?

Îţi e a iubirea  tocmai pentru ca să mă găseşti în tot ce faci, mi-ai spus  în intimitatea de duh şi suflet şi atunci m-am întors spre toate zilele, şcolile, oamenii, iubiţii şi în sfârşit m-am bucurat firesc pentru că am avut prilejul  să-mi arăt iubirea  de tine în fiecare clipă. 


marți, 16 iunie 2015

Iubeşte şi mergi mai departe!

- Nu mai vreau să mă nasc, nu mai vreau! strigai la soroc.
- De ce, m-a întrebat îngerul mirat... de ce? E rândul tău să te naşti, hai!
- Nu mai vreau, îngere, nu mai merg iar la viaţă... mă vor păcăli, mă vor amăgi... vor mima trăirea şi simţirea, nimic nu va fi aievea, e doar o reflexie.... nu mai vreau...
- Te doare, ţi-e jale, ţi-e a plictisul? de ce, m-a întrebat iar îngerul, de ce?
- Da îngere, doare, şi e de-a neînţelesul... voi îmbrăca o haină căreia ei  îi vor spune corp şi  iar nu voi şti cum să mă port după uzanţele lor, iar nu voi fi auzit, iar nu voi fi înţeles... iar nu voi fi iubit....
- Hai, naşte-te, mi-a spus îngerul, naşte-te, iubeşte şi mergi mai departe, iubeşte tu şi pentru celălalt, simte tu tot ce vrei să trăieşti, arată tu ce vrei să fie pe lume, iartă tu, iubeşte  şi mergi mai departe...
- Până când, îngere, până când?
- Până când vei vrea să te naşti iar, până când cercul înţelegerii se va fi închis din nou.

***
_ Îngere, trăiesc  .... m-am născut,  iubesc şi merg mai departe!




duminică, 14 iunie 2015

Calea...

Sunt momente  când în mod paradoxal simţi că eşti îndrăgostit cu o dragoste anume de calea ta în viaţă... chiar dacă nu ştii foarte exact care este aceea sau mai precis unde te duce, simţi că eşti legat cu nişte legături sufleteşti aparte de ea, că îi aparţii şi că dacă ai fi pus în situaţia de a alege nu ai putea să o părăseşti... Sunt momente când calea ta se simte ca şi cum este parte din fiinţa ta, ca şi cum ea însăşi este însufleţită, îţi vorbeşte cu vorbe auzite doar de urechile unui altfel de trup al tău, te cheamă şi te ţine de o altfel de mână, nevăzută a ta... sunt momente când calea ta, deşi invizibilă este irezistibilă... este ca şi cum te trezeşti deodată că toate ale tale sunt părţi din ea şi că nu ai avea cum să porneşti pe altă cale, pentru că pur şi simplu nu ai mai fi TU.

Sunt momente când înţelegi că mai presus de orice e nevoie să îi fii credincios ei, Căii tale, căci ea este unica din manifestările pământene care te însoţeşte permanent...ea este cea care a apărut odată cu tine şi va dispărea când şi tu vei pleca din material.


joi, 11 iunie 2015

Ruga

Ajută-mi, Doamne ca astăzi, toată ziua să manifest bunătate şi  blândeţe faţă de toţi cei pe care îi întâlnesc şi faţă de sufletul meu
Ajută-mi să  mă feresc  de a  tulbura celelalte suflete şi de a le da prilej de rătăciri deşarte ,
Fă astfel încât  să ştiu, să simt, să aflu cum să vindec şi să alin, cum să mângâi cu folos,
Fă TU, cu infinită înţelepciune să TE aflu în fiecare manifestare a TA şi să TE recunosc,
Arată-mi frumuseţea şi adevărul şi dă-mi puterea să le împărtăşesc tuturor pe care îi întâlnesc azi,

Fă să TE cunoaştem şi să-ŢI  acceptăm iubirea la fiecare bătaie a inimii, în fiecare clipă, cu  fiecare respiraţie.



marți, 9 iunie 2015

Dansul

Atât  timp cât trăim, ritmul este modul cel mai intim de a fi ... la început ritmul există fără ca noi să îl percepem conştient apoi, din ce în ce mai mult  se manifestă prin noi până când la un moment dat îl lăsăm liber, ba chiar putem face să aibă un parcurs anume ... până când, la un moment dat îl putem  genera chiar noi înşine.

***
În forma sa cea mai artistic umană  ritmul este dans, graţie, pasiune, întâlnire dintre mai multe spirite: cel al melodiei şi cele ale sufletelor celor ce se unesc în dans.

***
De-a lungul acestei vieţi dansul a fost cel care mi-a arătat cel mai fidel felul în care exist, în care sunt cu adevărat în nudul sufletului.

La o anume vârstă ritmul din interior s-a făcut preaplin şi a început să îmi mişte corpul... erau perioadele când dansam singură prin camere goale, în lipsa celorlalţi, când simţeam cum ritmuri din vremuri ancestrale se manifestau prin emoţii ce trăiau în legănarea anume a trupului fizic.

A apărut apoi primul dans cu tata, în care trupul stângaci şi torturat de toate emoţiile posibile, se căznea să realizeze o continuitate armonioasă a mişcării... ritmul aluneca ades pe lângă gesturile obtuze ori ascuţite, lăsate suspendate printr-un colţ de minte chinuită  de privirile celorlalţi.

Multă vreme am trăit frumuseţea dansului în solitudine.

Au urmat apoi dansurile cu parteneri de toate felurile, dansuri de convenienţă sau de moment, dansuri inspirate sau dimpotrivă, dansuri cu iz de cer violet ori dansuri terre a terre.

Prin toate dansurile am simţit apropierea sau depărtarea de armonia sacră: există o graţie anume care se manifestă când dansezi şi cu care armonizezi sau nu, indiferent dacă eşti singur, cu un partener sau în rotundul unei hore. În dans nu se spun cuvinte, nu există decât ritmul: cel din acordurile melodiei, din bătăile de inimă, din trăirea sufletului şi din întâlnirea unică a tuturor.

Şi mai există şi dansuri care se dansează atunci când trupurile nu se întâlnesc....e cântecul, violonistul şi cei doi ce dansează în lumile celeste cea mai fabulosă sârbă punctată vreodată de ritmul paşilor astrali.

Există dansuri ... exită întâlniri ...există ritmuri ..există revelaţii unice şi perfecte prin irepetabilitatea lor.




vineri, 5 iunie 2015

Când nu mai e un pas...

Suntem obişnuiţi să pornim pe un drum, să parcurgem, să străbatem, avem adeseori noţiunea avansării spaţiale, sentimentul că e necesar să ne deplasăm ca să ajungem undeva. Într-un anumit sens, acest lucru este adevărat atâta timp cât considerăm că există distanţe între repere, că tu eşti undeva, iar celălalt este altundeva, la depărtare de tine. Străbatem distanţele şi parcurgem kilometri, drumuri, căi, autostrăzi, ne petrecem, ne trecem, ne ducem, ne retragem...

La un moment dat înţelegem că oricât de mult am merge spre celălalt mereu rămâne încă  un pas, mai e ceva  între noi, de trecut, de parcurs, de mers înspre. Întotdeauna e o mică distanţă la care rămânem până la aproape- atingerea. 

Dar vine apoi acel moment în care ne apare certitudinea că oriunde am fi în spaţiul fizic putem să îi simţim pe ceilalţi în inima noastră simultan. Mai întâi e ca şi cum ei ar trăi în acelaşi timp  în interiorul nostru, în inima mai precis şi atunci când ne gândim la ei îi simţim vii, calzi  şi inima noastră se face şi mai mare şi îi cuprinde cu dragoste. Apoi, din această împreună fiinţare în inimă, apare sentimentul că  suntem uniţi, că  suntem perpetuu împreună orice am face ori am crede, că oricât de mult am declara că suntem despărţiţi, oricât de mult am crede că suntem aparte, în realitate suntem toţi dar absolut toţi în aceeaşi esenţă, că respirăm şi expirăm aceeaşi substanţă care ne conţine pe toţi, că suntem incluşi în ceva mai mare care ne fiinţează, că toţi suntem la rândul nostru respiraţi de o suflare divină care ne trece prin Sine. 

***

Prin urmare dau jos haina tristeţii despărţirilor, a suferinţei părăsirii, a frământării distanţelor, pentru că ştiu că ele nu există, pentru că în certitudinea atoatecuprinderii laolaltă ar fi lipsit de sens păstrarea lor în fiinţă.


luni, 1 iunie 2015

La revedere, Ioana...

Îmi umpleam privirea, auzul, sufletul cu aerul de acolo, din vîrful munţilor... priveam din când în când cerul de sus şi din zare şi ascultam zumzetul uman ce tulbura liniştea locului. Încercam să aud muntele dincolo de acel bruiaj uman ... am vrut atunci să mergem mai departe, pe traseul indicat de dungile verticale in alb şi galben . Am ieşit uşor din atmosfera pestriţă, am trecut dincolo de Sfinx şi a fost ca şi cum am intrat în alt tărâm unde se întindeau porţiuni încă  mari de zăpadă. 
- Ce frumoos, zise Ioana, aici e mereu, Moşul..
_ Ce Moş, Ioana?
- Moş Crăciun: 
- Da, Ioana, sunt zâne şi spiriduşi peste tot aici şi aduc multe daruri oamenilor, dar sunt din acelea care nu se văd. 
A acceptat cu uşurinţă vorbele mele şi am pornit prin noul tărâm.
***
Peste vreo căţiva paşi, un bărbat jovial îmbrăcat în roşu, lângă o tânără femeie neobişnuit de tăcută şi absentă, însufleţea aerul pe o porţiune destul de mare în jurul său: figura luminoasă, barba mică şi albă, fesul de un roşu exotic, făptura toată umpleau un spaţiu dincolo de fizicul pe care îl ocupa. Apăruseră brusc în faţa noastră şi el a întrebat cât este ora. I-am răspuns la fel de brusc fără să mă uit la vreun ceas, apoi am adăstat unii lângă alţii cât să verificăm dacă într-adevăr era cât am spus. Când a avut şi confirmarea ştiinţifică a orei o explozie de bucurie s-a manifestat deoarece crezuse că era mai târziu cu două ore bune. Apoi, deşi am pornit în aceeaşi direcţie, ritmul diferit ne-a despărţit.

***

Ne întorceam deja când, la un anumit loc unde munţii ofereau imaginea divină a întinderilor   i-am zărit pe cei doi părăsind poteca şi mergând până în faţa panoramei, unde s-au aşezat să privească zările nemărginite.




Ioana i-a văzut de departe şi a fugit spre ei. Le-am văzut bucuria reîntâlnirii, le-am auzit vocile vesele ce creşteau pe măsură ce ne apropiam de ei. Încet, încet cuvintele începeau să capete sens

_ Pentru că aşa se întâmplă când se întâlnesc doi oameni... ceva din tine  rămâne în celălalt .. o să înţelegi mai târziu... îţi va explica mama ta... spunea bărbatul în roşu.

Am devenit atentă, m-am apropiat jovial şi am zis:

- Ioana era bucuroasă când v-a revăzut, a zis că merge să vorbească cu Moşul... Moş Crăciun , am adăugat.

I s-a luminat faţa, a zâmbit cu o lumină ce a cuprins toată valea şi a zis, privind-o:

_ Dacă ar şti că am  şi o sanie aşezată mai încolo, nu ar mai pleca. 

I-am cerut permisiunea să fac o poză, am mai schimbat câteva cuvinte de circumstanţă şi ne-am luat rămas bun.

Bărbatul se uită la Ioana şi o întrebă:

- Cum ne luăm rămas bun?
- La revedere, Ioana, a zis ea, uitându-se la el, zâmbindu-i şi făcând un semn cu mâna.
- La revedere, Horia, a răspuns el privind-o amuzat şi toată valea a prins iar a se însenina.




Vine o vreme când spun frumos şi senin "La revedere, Oana cea din toate întâlnirile, cea din galben şi mov, la revedere Oana de pe pământ şi de oriunde ai mai fost prin vis. La revedere şi la bună regăsire în iubire".