vineri, 5 iunie 2015

Când nu mai e un pas...

Suntem obişnuiţi să pornim pe un drum, să parcurgem, să străbatem, avem adeseori noţiunea avansării spaţiale, sentimentul că e necesar să ne deplasăm ca să ajungem undeva. Într-un anumit sens, acest lucru este adevărat atâta timp cât considerăm că există distanţe între repere, că tu eşti undeva, iar celălalt este altundeva, la depărtare de tine. Străbatem distanţele şi parcurgem kilometri, drumuri, căi, autostrăzi, ne petrecem, ne trecem, ne ducem, ne retragem...

La un moment dat înţelegem că oricât de mult am merge spre celălalt mereu rămâne încă  un pas, mai e ceva  între noi, de trecut, de parcurs, de mers înspre. Întotdeauna e o mică distanţă la care rămânem până la aproape- atingerea. 

Dar vine apoi acel moment în care ne apare certitudinea că oriunde am fi în spaţiul fizic putem să îi simţim pe ceilalţi în inima noastră simultan. Mai întâi e ca şi cum ei ar trăi în acelaşi timp  în interiorul nostru, în inima mai precis şi atunci când ne gândim la ei îi simţim vii, calzi  şi inima noastră se face şi mai mare şi îi cuprinde cu dragoste. Apoi, din această împreună fiinţare în inimă, apare sentimentul că  suntem uniţi, că  suntem perpetuu împreună orice am face ori am crede, că oricât de mult am declara că suntem despărţiţi, oricât de mult am crede că suntem aparte, în realitate suntem toţi dar absolut toţi în aceeaşi esenţă, că respirăm şi expirăm aceeaşi substanţă care ne conţine pe toţi, că suntem incluşi în ceva mai mare care ne fiinţează, că toţi suntem la rândul nostru respiraţi de o suflare divină care ne trece prin Sine. 

***

Prin urmare dau jos haina tristeţii despărţirilor, a suferinţei părăsirii, a frământării distanţelor, pentru că ştiu că ele nu există, pentru că în certitudinea atoatecuprinderii laolaltă ar fi lipsit de sens păstrarea lor în fiinţă.


Trimiteți un comentariu