Se întâmplă aparent fără motiv...apare acea greutate a trupului și dorința de neclintire fizică...atunci sufletul pleacă în interior, trece prin straturi mai dense sau mai limpezi până când ajunge acolo unde se spune că e Infernul.. adastă o vreme cât reușește să mai găsească ceva care merită să fie scos la lumină... stă acolo până când ispita renunțării își face apariția ... o cunoaște deja, e vicleană și hâdă așa că e nevoie să urce imediat cu ceea ce a reușit să dezgoleasă de data asta ... ca să nu rătăcească drumul de întoarcere și-a lăsat urme, repere solide nepervertite: chipul unor munți și unele asfințituri... atunci când nu mai știe drumul înapoi, când totul e pâclă ispititoare, se întoarce spre acele repere: contemplă acei munți, ori asfințiturile până când o cheie interioară se învârte ușor în mecanismele de suflet și aude iar ticăitul sensului vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu