duminică, 17 mai 2015

Coama vântului

Şi sunt acele zile când în plin oraş fiind, pe vreun trotuar asfaltat ori printre oamenii grăbiţi, simt deodată vântul ce vine din faţă. Atunci fiinţa mea se opreşte şi îl ascultă cu atenţie. De fiecare dată  vântul are o noutate şi o prospeţime care mă surprind şi mă fac să zâmbesc. 

Cu trecerea timpului am constatat că s-a schimbat şi el: în alte perioade părea să fie provocator, ori furios, uneori încerca să se opună înaintării mele, alteori mă împingea cu putere în faţă până  mă dezechilibra. 

Vântul de acum mă îmbie la îmbrăţişări. Ades apare de nicăieri şi din momentul când îl percep începe să se joace cu zâmbetul meu până mi se schimbă lumina din privire. Apoi,  mai întâi îmi depărtează braţul drept  încetişor de corp, îmi desface palma şi  mă ghidează.

***

Sunt zile când merg pe jos pe străzile oraşului aglomerat având o palmă deschisă lateral. Pe la început, ţineam palma cu degetele desfăcute contra vântului, de la o vreme însă, m-a învăţat cum să îl mângâi : rotesc încetişor palma deschisă ca o aripă în planare, o rotesc până când îi simt coama  şi merg aşa, pe stradă cu picioarele pe asfalt, cu firele de vânt gâdilându-mi podul palmei, cu ochii stele şi inima  zbor. 

***

Sunt zile când străzile oraşului sunt martorele unor  poveşti magice.


sâmbătă, 16 mai 2015

When I"m hot...

Mult timp am încetat să fac anumite lucruri pe care mi le doream pentru că celălalt nu corespundea în gesturi, reacţii, manifestări cu ceea ce aşteptam. Primul impuls era să refuz, să mă refuz de fapt, pentru că mai apoi am înţeles că chiar şi ceea ce încetam sau amânam să mai fac avea doar pentru mine acea importanţă şi  îmi refuzam de fapt posibilitatea de a deveni ceva într-un anumit context...de unde şi suferinţa ulterioară.
Mult timp am trăit în exteriorul meu şi cu cât o făceam mai mult, cu atât mai mult mi se reproşa egoismul. 
La un moment dat am ajuns într-un punct critic în care am simţit limita rezistenţei. 
Atunci am ajuns la Prislop, l-am simţit pe Arsenie Boca  pentru prima dată şi am făcut prima călătorie în interiorul meu. Atât cât puteam înţelege atunci, atât cât puteam duce, am primit prima curăţare sufletească veritabilă.

După un alt timp am conştientizat cum trăisem până atunci: cum veneam cu totul, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, cu tot al meu, le ofeream şi primeam  atât cât era celălalt dispus să ofere, când putea şi dorea. Oamenii chiar dacă declară că îşi doresc totul, cel mai ades nu ştiu ce să facă cu acel tot, se sperie chiar, îi copleşeşte şi se retrag pentru că totul e prea mult pentru ei. Şi e firesc până la urmă   Am trăit în acest dezechilibru care mi-a dat peste cap ceea ce am crezut că ştiu din viaţă, până am avut sentimentul că nu mai disting ce e real sau adevărat. Eram în degringoladă, viaţa mea se ducea în acelaşi timp înspre direcţii multiple şi opuse, iar sufletul meu se apropia de renunţare.  Atunci, la Prislop, sufletul meu a primit acel ceva după care tânjise atât şi atunci el a început drumul întoarcerii acasă. Încet, încet mă regăseam, mă reîntregeam şi bucuria vieţii revenea. 

Mi-a trebuit mult timp până am înţeles că cel mai des intenţiile mele şi ceea ce arătam lumii  era diferit. Poate că şi acum se întâmplă lucrul acesta în unele cazuri, dar  reprezintă doar o reflexie pentru aceia care percep această diferenţă. Când am înţeles că până la urmă e de fapt despre ceea ce îmi doresc să fac şi ceea ce fac indiferent de cine sunt ceilalţi implicaţi, când am încetat să motivez nereuşitele invocând neimplicarea celuilalt, când am înţeles că atunci când am chef, am chef şi când nu am, nu am şi asta e tot, atunci dublura-mi s-a şters.. Când am înţeles că poate fi atât de simplu, s-au descâlcit multe situaţii pe care le trăiam. Ca şi cum fire invizibile se înşirau pe ghemele vieţii desfăcând noduri şi netezind drumuri. 

Acum ştiu că totul depinde de ceea ce vreau cu adevărat să fiu în orice situaţie, de ceea ce vreau să reprezint în viaţa celuilalt, ce anume vreau  să devin pentru el... şi fiecare om cu care ne intersectăm ne oferă această şansă, fiecare om cu care ne întîlnim, fiecare relaţie pe care o avem este un dar al Divinităţii, al vieţii şi depinde numai de noi ce vrem să facem: îl acceptăm, îl depozităm, îl refuzăm, îl dăruim altcuiva...Totul începând de la prima bătaie a inimii este un cadou şi totul este despre a primi şi a oferi la rândul nostru, despre a accepta sau a refuza, despre a folosi oportunitatea sau a o respinge. 

Prin urmare:

 When I"m hot ... I"m hot...when I"m not... I"m not...and so is the life. 


duminică, 10 mai 2015

"Să priveşti în aceeaşi direcţie..."

Din ceea ce s-a spus despre iubire, cuvintele lui Antoine de Saint Exupery : " Să iubeşti nu înseamnă să vă priviţi unul pe altul, ci să priviţi amândoi în aceeaşi direcţie" mi-au dat cel mai mult de gândit. De-a lungul vremii îmi imaginam cele două fiinţe rând pe rând  privindu-se în ochi sau stând umăr lângă umăr şi privind în faţa lor şi imaginea cu cei doi faţă în faţă mă atrăgea mai tare. Nu pricepeam ce a vrut să spună Exupery... simţeam că trebuie să fie ceva acolo dar nu înţelegeam sensul. 

La un moment dat am ajuns în situaţia de a sta lângă un bărbat, umăr lângă umăr urmărind împreună cu alţi oameni o anume ceremonie.  Timp de mai bine de o oră nu ne-am privit deloc...îmi găsisem un  loc mai ferit şi urmăream desfăşurarea ritualului când am simţit cum se apropie de mine un bărbat şi mi  se aşază alături ..am intuit cine era şi am rămas aşa, împreună fără să ne privim, fără să ne atingem, unul lângă altul, la o palmă distanţă.  La un moment dat totul din jur aproape că a dispărut, nu mai era decât conştiinţa prezenţei noastre atât de puternică în acea realitate.  Nu am spus nici un cuvânt nici unul dintre noi, nu am schiţat absolut nici un gest, nu ne-am privit, nu ne-am atins...Când urma să se încheie ceremonia am simţit cum bărbatul se îndepărtează fără o vorbă; apoi, în aceeaşi zi dar în alt loc şi context, acel bărbat a luat un  microfon şi a rostit în faţa oamenilor care fuseseră mai devreme prezenţi cuvintele lui Exupery. Am ştiut amândoi că se referea la acel timp cât am asistat alături la ceremonie şi ne-am simţit atât de clar prezenţa unul altuia

***
După acea  experienţă am rămas  cu o anume nedumerire: chiar dacă nu ne privisem direct, simţeam că  nu era cu nimic diferită faţă de situaţia când ne-am fi privit, când am fi stat faţă în faţă... nu o făcusem fizic, dar ne privisem cu ochii interiori... La ce anume se referise atunci scriitorul când sugerase că a te privi unul pe altul şi a privi în aceeaşi direcţie e diferit?

***
 Periodic reveneam la acest citat, îi scormoneam sensul şi apoi îl lăsam pe altă dată... până de curând  când am înţeles că de cele mai multe ori oamenii când se întâlnesc sunt avizi să vadă, să evalueze, să cântărească eventualul partener. Îl doresc cât mai conform unor standarde fizice din sinea lor, sociale sau mentale. Oamenii fac ades din îndrăgostire o negociere în care  estimează ce beneficii obţin din acea întâlnire, ce nevoi le vor fi satisfăcute, eventual, dacă sunt altruişti, se gîndesc şi la  cât poate beneficia şi celălalt, cât îi pot oferi ca să fie chit.

***
  Dar dacă  iubirea ar fi de fapt  despre cât de mult putem evolua împreună, alături? Dacă iubirea ar fi despre a săvârşi procesul descoperirii personale, al întregirii, al vindecării şi al completării înainte de a porni alături de omul iubit? de ce nu ar fi iubirea despre certitudinea că suntem perfect rotunzi şi  fără celălalt, că suntem deplini, că am reuşit să transcendem nevoia unuia de celălalt, că putem fi fericiţi la fel de bine de unii singuri ca şi  împreună, iar decizia de a fi alături "la bine şi la greu" ar fi  împlinirea firească a evoluţiei fiecăruia, o alegere liberă şi conştientă. De ce nu ar fi iubirea despre a creşte împreună mai departe, despre a privi către un ideal comun? 




    

sâmbătă, 9 mai 2015

Trăim ceea ce ştim

Într-o zi am trăit revelaţia faptului că chiar dacă un obiect există fizic în faţa mea, îl văd doar dacă este sub forma la care mă aştept să fie. Altminteri devine invizibil pentru ochii mei fizici. cu alte cuvinte am înţeles că dacă el nu a fost "văzut" mai întâi în mintea mea, nu a apărut nici mai apoi vederii mele.

M-am gândit apoi dacă nu cumva la fel este şi în cazul altor situaţii : auzul, mirosul şi de ce nu, simţirea, trăirea. Cu auzul s-a demonstrat că fiecare om are o anumită plajă a frecvenţelor pe care urechea sa o percepe; la fel şi în cazul gustului, s-a demonstrat că există oameni care pot percepe gusturi pe care alţi oameni nu le simt. Prin urmare, nu e firesc ca şi emoţiile, sentimentele, trăirile să le simţim doar pe acelea pe care le cunoaştem deja, pe care le-am mai avut până acum? Şi atunci, tocmai de aceea suntem atraşi de oameni care aparent sunt atât de diferiţi de noi, pentru că intuitiv ştim că ei au trăiri pe care noi nu le-am cunoscut încă? Fiind în preajma lor o vreme, unindu-ne prezenţele pentru un timp, armonizându-ne, reuşim ades să avem emoţii noi, să înţelegem altfel anumite secvenţe din viaţă şi mai ales să percepem altfel feluritele sentimente, care primesc şi alte nuanţe. 

***
Vin spre noi, şi mergem la rândul nostru spre oameni diferiţi de cei pe care îi ştiam până la un momnet dat, tocmai pentru ca fiinţa noastră să cunoască şi să trăiască şi alte sentimente, să poată avea apoi şi alte manifestări de viaţă care, în lipsa sentimentului de "acel ceva" nu ar fi existat în scenariul trecerii noastre pe pământ. 

Trăim din ceea ce ştim şi la un moment dat  din ceea ce ştiu şi ceilalţi până când întregul se desăvârşeşte. 




miercuri, 6 mai 2015

Prima iubire... ultima iubire...

 tot mai mult cred că iubirea este pur şi simplu iar noi avem acces la ea ... de fiecare dată când ne iubim cu cineva ne conectăm la iubire... de fiecare dată când trăim miracolul, fiorul descoperirii minunii pe pământ, când suntem în prezenţa bebeluşilor sau interacţionăm cu îngerul, ne conectăm la iubire. ..  tot atingând iubirea, la un moment dat ne molipsim de ea şi treptat, treptat o lăsăm să ne fiinţeze...poate că, iubire fiind ceilalţi vor începe să numere iubirile lor pentru noi, dar noi  ştim că e doar una care ne trăieşte pe toţi.... şi devenim oameni iubire. 




marți, 5 mai 2015

Valuri

trăieşti o bună parte hrănindu-te din ceea ce primeşti, precum ţărmul aşteaptă uscat mângâierea drăgăstoasă a valului...

mai apoi înţelegi că ţi-ar fi tare greu dacă nu ai mai putea oferi, simţi că  te hrăneşti din a da, şi că lipsa celui ce are nevoie de ceea ce oferi tu ar duce la uscăciune...

trăieşti clipa când percepi cele două ipostaze simultan şi simţi că eşti complet dând şi primind, pentru că te asemeni balansului din valuri ce are nevoie de ambele sensuri pentru a exista...

şi iată şi neclintirea ce apare din mişcare, într-o anumită reflectare zăreşti totul ca existând şi neexistând în acelaşi timp, ca fiind în balans şi fiind neclintit, ca fiind pentru că SUNT


Iată, prieteni, reflexia mea: primiţi, oferiţi, fiţi !




duminică, 3 mai 2015

Îngeri şi demoni

Când mergi la început pe munte  apreciezi şi îţi doreşti vremea bună, drumul potrivit, aerul nici prea cald nici prea  rece, eviţi zonele cu neguri şi te agită ameninţarea furtunii ce se anunţă inevitabilă. Muntele rămâne acolo mereu, şi dacă porţi în tine iubirea de el revii. Se întâmplă apoi să prinzi şi o ploaie mai rece, se întâmplă să cadă brusc un nor dens şi negru peste pante şi să nu zăreşti la doi metri în faţa ta, se întâmplă să treci prin porţiuni de drum alunecos, de noroi ori de straturi de frunze ce fac înaintarea aproape imposibilă... Iubirea de munte nu se schimbă... e acolo, la fel de prezentă, doar felul ei se modifică... iubeşti cu noi înţelesuri date de cele prin care ai trecut ca să poţi reveni, iubeşti cu toate traseele reuşite, cu toate înfrângerile, cu toate căderile pe pante, cu toate alunecările şi revenirile, iubeşti cu toate potecile greşite pe care ai pornit din gândul ascuns "oare cum e pe aici?", iubeşti cu deschiderile de luminişuri magice din faţă, cu panoramele ameţitoare, cu extazul unic al înălţimii. 

Mai apoi, când mergi pe munte începi să apreciezi absolut totul şi nimic nu mai e potrivit sau nepotrivit, totul îţi este binevenit... accepţi tot ce trăieşti clipă de clipă, ştii că ai pornit să ajungi undeva, poate cu cineva, poate într-un fel anume , dar de la o anumită expediţie încolo nu simţi decât perfecţiunea momentului aşa cum e şi înţelegi că de fiecare dată când ai avut o dorinţă fierbinte, trăind-o în intesitatea clipei ea s-a şi împlinit în acel moment. De la o anumită drumeţie încolo, nu te mai "doare" împlinirea fizică sau nu a ceva... e atât de împlinit totul în tine şi în jur încât dorinţele în sine  sunt tot mai rare şi înţelegi că e posibil să trăieşti atât de deplin şi fermecător fără a îţi dori ceva anume ci doar prin a simţi ce are trebuinţă drumul pe care eşti. 

La un moment dat al vieţii tale înţelegi  că totul este şi înger şi demon, că totul este şi alb şi negru, că totul este acolo pentru a fi folosit pe calea ta, înţelegi  cât de deplin este ceea ce trăieşti şi atunci accepţi absolut tot cu aceeaşi stare de suflet egală. 

Oricât durează acel moment de revelaţie, merită o viaţă întreagă .