Uneori e de la muzică

M-a întrebat ieri, într-un moment de  taină. "Măi, eu nu înțeleg de ce nu merge, că de fapt sunt lucruri minore care par să nu se potrivească. Au fost situații mai dificile  când oamenii au învățat și s-au adaptat unul altuia, când au aplicat diferite metode și lucrurile s-au rezolvat."

M-a surprins faptul că nu  puteam formula răspunsul  în cuvinte de înțeles. Acum știu: este vorba despre dans. Fiecare dintre noi știm clar când o pereche se potrivește la dans ori când nu; fiecăruia dintre noi îi sare în ochi diferența de ritm pe care dansează uneori cei doi, stângăcia cu care se mișcă, ori  lipsa de chef a unuia care se poartă de parcă ar fi fost târât cu forța spre acea reprezentație. Fiecare dintre cei doi dansatori știe la rândul lui când se cere următoarea mișcare, punctată de îndemnul partenerului, de acordul muzicii și de stilul ritmului propriu.  Cât de bine face  acea mișcare ține numai de opțiunea sa de a se implica.  E bine știut că pentru a exista un dans în doi, e nevoie ca fiecare să răspundă la invitația de ritm, de unduire, de comunicare a celuilalt. Atunci când unul nu răspunde, dansul se oprește. Și e firesc pentru că e prea mare disonanța.

***

E atât de simplu: în viața de zi cu zi, în parteneriate se întâmplă ades  să nu existe armonie în mișcări, în reacții, în intenții și dansul să se oprească, numai că unul dintre ei, ori spectatorii să nici nu observe, ori să nu admită, mulțumiți că se mișcă totuși ceva.
În dans nu e suficient să te miști, după cum în viață nu e de ajuns să stai unul lângă altul: este despre a comunica, a împleti dăruiri și acceptări, înaintări și retrageri, piruete îndrăznețe în care echilibrul e dat de încrederea în celălalt.  

Dansul e când partenerii vor să danseze în același timp și aud în suflet aceeași muzică.