luni, 30 mai 2016

O altfel de privire-104-Valențe

Le-am trăit pe rând purtați în balansul dintre ele - plăcerea și durerea. Am mers într-un sens, căutând bucuria, am pornit pe drumul plăcerii până când mișcarea opusă a penduluilui vieții ne-a dus spre aceeași intensitate însă a durerii. Plăcerea lasă amprente fizice ca și durerea și tocmai  de aceea, adeseori  le confundăm, dorind să simțim că prin corpul nostru trece totuși o trăire, că este viu, că nu a devenit piatră. Și rămânem ades în durere în speranța că pendulul va oscila firesc înspre celălalt sens, ori chiar și atunci când nici speranța revenirii la plăcere nu mai există, rămânem  atâta timp cât ne străbat corpul, sufletul, simțurile, felurite  senzații fluide . Până la urmă găsim ceva  „dureros de dulce„  care să ne amorțească suficient o  vreme, un timp, o viață.

***

La un moment dat, într-o clipă anume, ceva din noi se desprinde și înțelege că durerea și plăcerea sunt același chip al dorinței noastre de a ne afilia la ceva, de a ne integra, a ne alipi. Plăcerea este dilatare din contopire, pe când durerea e  restrângerea din deslipire, din desprindere. Când reușim  să vedem din exterior și atât de departe încât să părem invizibili, ori dimpotrivă, să vedem pornind de la noi, până când suntem  totul și fără limite, atunci durerea și plăcerea  nu există cu adevărat; nu mai avem  la ce să ne  alipim  și nici nu putem să ne desprindem  de ceva căci suntem  mereu acolo și totul e acolo, totul e din noi și noi suntem în totul.   

***
Când nu ne mai simțim separați, izolați,  plăcerea și durerea își pierd sensul de a fi.



Trimiteți un comentariu