Atingerea ca formă directă de cunoaștere, apare încă de când ne manifestăm ca ființă; toată existența noastră este un univers de atingeri pentru a ne afirma ființa și pentru a primi ceea ce există în alte manifestări. Ne atingem forma și gândul, ne atingem corpul și inspirația, ne atingem ca să creăm sau ca să călătorim împreună, ne atingem ca să ne semnalăm prezența ori ca să ne impunem. La orice nivel am fi simțim o nevoie nebiruită să atingem ceea ce vrem să cunoaștem așa că fie ne manifestăm fizic, fie în spirit, suntem înfometați de același dor și de aceeași împlinire.
***
Atingerea este și un fel de a ne asigura că nu suntem încă în contopire, că suntem într-o formă sau alta separați într-o iluzorie independență... ne atingem ca să ne repetăm faptul că nu suntem aceiași, că suntem altundeva decât forma dorinței noastre... ca să ne descoperim în particularitățile noastre...
Suntem acele celule frumoase ce alcătuiesc totul și care se lasă purtate ca menire în dansul entropiei armoniei celeste, încă iluzoriu neatinsă de simțurile noastre.
***
La un moment dat simțim că în contactul unei atingeri suntem în ambele părți, că simțim din ambele direcții că suntem în același timp cel care atinge și cel atins... la un moment dat totul poate deveni atât de intens în vastitate încât ne va surprinde cu firescul său cele mai rebele porniri...Suntem acele celule frumoase ce alcătuiesc totul și care se lasă purtate ca menire în dansul entropiei armoniei celeste, încă iluzoriu neatinsă de simțurile noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu