vineri, 20 octombrie 2017

Gândul de week-end-219

Noi ne purtăm mai ales după ce își spun inimile între ele decât după vorbele rostite cu glas tare.

vineri, 13 octombrie 2017

Gândul de week-end-218

Orice relație de iubire se stinge când lipsește chiar  iubirea.

duminică, 8 octombrie 2017

Într-o altă lume

Un înțelept spunea că atunci când o pisică se apropie de pasărea ce mănâncă grăunțe, aceasta nu stă să se lupte cu pisica, ci își ia zborul. Undeva, în adâncul omului există această înțelepciune: când ceva amenințător, ori foate dăunător pentru el se apropie, omul poate să își ia zborul în loc să stea nemișcat și să înfrunte ceea  ce se dovedește a avea potențial de a-l distruge. 
***
Mi se întâmplă să îmi iau zborul, cel mai des în tărâmul dinăuntrul meu, acolo unde există totul, chiar și o altă lume, aceea în care toate viețuitoarele sunt în armonie cu ceea ce le înconjoară și care trăiesc doar în legea iubirii. Din acea lume mă inspir pentru cea care devin  în ziua ce urmează, în anii ce vin. Când mă simt singură sau neiubită, când în ochi apare pustiul, mă duc în acea lume dinăuntrul meu unde mâinile noastre sunt mereu unite, unde mergem alături prin toate ce vin în viață, suntem senini și voioși, râdem mult și ne iubim. Stau o vreme în lumea aceea și o privesc cu încântare: oamenii se arată așa cum sunt și au o frumusețe nespusă, inimile lor sunt ușoare și luminează până departe. Sunt harnici și lucrează cu bucurie în fiece clipă iar noi... noi ne știm de demult sufletul și trăirile.

***
Când uit de frumos și de pace, când monstrul cu capete hâde îmi stă în față, îmi desfac aripile și mă înalț în adâncul lumii din mine de unde revin  cu alte forțe.  Uneori reîntoarcerea e plăcută, alteori îmi cere un anume efort de readaptare. De fiecare dată cel mai ușor îmi e să zbor înspre acea lume, căci acolo este tot ceea ce iubesc, de aceea drumul la întoarcere este mai greu căci știu cât de dificil este să aduc aici ceea ce există deja altundeva. Și totuși continuu și fac aceste drumuri repetat.  
***
 Noi toți suntem navetiști între două lumi până când una din ele ne fură cu totul. 





vineri, 6 octombrie 2017

Gândul de week-end-217

În orice împrejurare, în orice situație potrivnică ori de succes, oricând și oriunde întotdeauna depinde doar  de noi dacă  alegem să trăim în iubire,  

duminică, 1 octombrie 2017

Gândul de week-end-216

În orice situație, bunătatea este soluția. 

vineri, 22 septembrie 2017

Gândul de week-end-215

Fiecare om are nevoie să își cânte uneori  un MF song.


vineri, 15 septembrie 2017

Gândul de week-end- 214

Iubirea  te face să iubești din nou.

duminică, 10 septembrie 2017

Privirea sincronă

Pulsul este semnul fizic al activității sufletului nostru ... este o sinusoidă perpetuă pe care cel mai des o ignorăm... pulsul ne arată că suntem parte a unui ritm, că în tot ce facem există o creștere și o descreștere și că asta nu are cum să se schimbe  vreodată... când dorești ca totul să rămână la fel, când încerci să obții constanța fizică, atunci oprești viața însăși din mișcarea ei. Totul înaintează prin această ondulare...constanța este dată de axul față de care crește și descrește mișcarea...aceasta este adevărata constanță, acesta este echilibrul adevărat și orice încercare de a rămâne permanent într-o parte sau alta duce obligatoriu la stop, la nemișcarea datorată  morții. 

***
Orice trăiește vizibil sau invizibil are un suflet care pulsează sinusoidal și atât timp cât  rămâne  în afara înțelegerii noastre acest lucru  generează  stângăcii în manifestare. Neținând cont de acest aspect tindem să fim îndreptați pe căi greșite în a duce lucrurile la bun sfârșit. Să luăm de exemplu aspectele vieții noastre așa cum le percepem noi: fiecare dintre noi trăiește într-o locuință, practică o meserie, un hobby, are un anumit anturaj, are un partener de viață, un grup de prieteni, anumite surse de informare, anumite alimente, etc. Admițând că fiecare din acestea se manifestă după o sinusoidă, de exemplu sinusoida om și sinusoida locuința sa, ori sinusoida alimentelor cu care se hrănește, ori sinusoida profesiei sale, ori sinusoida partenerului să mergem acum la suprapunerea lor: vom observa ceea ce în alți termeni se numește compatibilitate. Prin suprapunerea lor putem observa dacă cele două unde merg simultan în același sens, dacă sunt ascendente în același timp sau dacă se opun una alteia, dacă ele urmează aceeași linie de mijloc sau dacă până și aceasta este defazată, ori se află la o distanță anume.  Adeseori trăim dizarmoniile evidente din aceste nepotriviri și în mod eronat ne concentrăm pe a afla cauzele... însă cel mai dificil este să modifici pulsul sinusoidei. Benefic este să vezi care este soluția în situația respectivă și asta te face să descoperi că poate poți muta axa uneia dintre sinusoide, mai sus sau mai jos, sau poți decala puțin momentul intersecției lor astfel încât ele să pornească de atunci într-o sincronizare benefică. Cu alte cuvinte, foarte des rămânem blocați pe: dacă nu ar fi fost x sau y care să ne tulbure, situația ar fi fost perfectă dar când dispare x sau y constatăm că nu e nici pe departe ceea ce credeam pentru că








adevăratul motiv al disonanțelor este în altă parte. În toate situațiile vieții, primul lucru este să ne decidem dacă ne dorim cu adevărat cealaltă sinusoidă și dacă există decalaje să lucrăm în a crea armonia strict între cele două: dacă îmi doresc cu adevărat să stau într-o anume locuință, cum pot face să existe armonie cu acea locuință indiferent ce se întâmplă în jur, dacă îmi doresc o anume profesie, cum pot face să mă simt împlinit și să dau măsura maximă a capacităților mele practicând-o, dacă doresc să fiu alături de un anumit om, cum pot îmbunătăți relația cu acel om, strict între noi doi, indiferent de  oricine este în jur, pentru a progresa împreună, a beneficia în mod egal amândoi de uniunea noastră.
***

Jacques Salomé
”La vârsta pe care o am, 73 de ani anul acesta ( în 2008) imaginea pe care o am despre dragoste este imaginea muzicală...adică dragostea este ca un sentiment care este la celălalt, un sentiment care este la mine, în spațiul inimii, și când aceste două sentimente se întâlnesc, precum două note muzicale, uneori se vor acorda și vor face să sune Mozart sau Schubert sau Schuman sau Jean Jacques Goldman, dacă ne place Jean Jacques Goldman....asta înseamnă, vedeți, precum notele de muzică se acordează, se unesc , vibrează împreună și se amplifică reciproc . Asta doresc fiecăruia dintre noi, să întâlnească acest tip de dragoste unde există un sentiment la unul, un sentiment la celălalt , asta se numește dragostea- reciprocitate, dar dincolo de această dragoste în reciprocitate există această formă de acordare magică care face ca această întâlnire să devină ceva minunat, orbitor în strălucire, care ne va transporta, ne va transcende și care va face ca, în acest tip de relație amoroasă, să scriem poeme, atunci când ne credeam incapabili să le scriem, să traversăm Canalul Mânecii înot, să facem lucruri extraordinare, să dezvoltăm o energie, o creativitate...Marii artiști sunt adeseori însuflețiți de două lucruri: de energia unei iubiri care se naște sau de nostalgia unei iubiri pierdute care păstrează încă vibrația ei în noi.” ” Dar atenție, uneori există un sentiment puternic de iubire la unul, la celălalt, dar când se unesc, cele două sentimente nu se acordă, nu vibrează și totuși rămân împreună în speranța că se va întâmpla ceva. Atenție, de când sunt nu am văzut așa ceva niciodată, ca un  sunet fals, discordant să devină Mozart...dar nu se știe niciodată...și asta e o altă întrebare.”




vineri, 8 septembrie 2017

Dor de artiști

Sunt acele zile în care mi se face dor imens de artiști...de oamenii care au măiestria de a face ceva cu sufletul plin și pur, de oamenii care sunt simpli și limpezi, clari în sentimente și în decizii, oamenii diamant, trecuți prin nesfărșitele șlefuiri ale vieții și naturii lor umane. Sunt acele zile când aud chemarea lor și dintr-un altcândva abia simțit mă trage puternic dorul spre ei... atunci simt puterea tuturor acelora care m-au înfăptuit, înțelepciunea lor crește în venele mele, lumina din ochii lor se aprinde și mai puternic în sufletul meu, inima mea se face și mai mare și mai urc un pas pe calea pe care am ales să merg. Orice drum are încercările lui, știu asta de demult și nu mă sperie confruntarea ... știu că totul este cu un rost și îmi las aripile să mă învețe îndrăzneala unui veac și mai sus, a unui veac și mai plin de suflet, a unui veac și mai plin de pace, a unui veac al iubirii și al non dualității, al nondisimulării. 

***
Sunt acele zile când simt că nu pot să dau înpoi orice ar presupune asta, când drumul din inimă nu mă mai  lasă să fac compromisuri, când totul mă împinge spre măiestrie. Și atunci, în toate vocile din suflet  aud: dacă e să iubești: iubește desăvârșit, dacă e să trăiești: trăiește desăvârșit, dacă e să fii om: fii om desăvârșit, dacă e să îți faci treaba: fă-o desăvârșit. Fii impecabil în gânduri, în fapte, în simțiri! 


Gândul de week-end-213

Orice vis ai avea, ca  să devină realitate,  depinde de tine...când anume, depinde de univers.


joi, 7 septembrie 2017

Eclipsa

”O eclipsă este un eveniment  astronomic care are loc atunci când un corp ceresc trece prin fața altuia”, aflăm  potrivit  explicației Wikipedia. Recentele eclipse mi-au lăsat o dâră  de înțelegere în suflet, care treptat, treptat a devenit contur clar. Eclipsa de soare, de exemplu are loc atunci când umbra lunii  se proiectează pe suprafa Pământului și ceea ce vedem noi pe cer este cum soarele, care este numai lumină, în acea scurtă perioadă, pe porțiuni mai mult sau mai puțin întinse, devine întunecat. Soarele însă nu încetează să fie în întregime lumină, și totuși aceasta nu se mai vede, din cauza umbrei lunii.

***
Să ne gândim acum la viața de pe Pământ și la relațiile dintre oameni: sunt oameni dragi, care adeseori ne apar luminoși, plini de binecuvântări, providențiali în viața noastră, oameni care ne uimesc și ne încântă, ne umplu inima de bucurie, sunt oameni care ne însoțesc prin viață și alături de care ne simțim binecuvântați. Din când în când însă, privim la acei oameni cu mirare, nemaigăsind frumusețea pe care o știam, nemaiînțelegând transformarea lor, e ceva ce știm dar parcă nu e al lor. Sunt acele perioade când sunt posibile rupturi de relații, stări de contradicție în noi și în ceilalți. 

Dacă însă am lua aminte la eclipsa de pe cer, poate am putea observa aceste eclipse personale: periodic, oamenii dragi, ni se suprapun întratât încât ne arată umbra noastră ilustrată în ei... ceea ce vedem uneori și ne aduce dezamăgire, ori tristețe, ori ne simțim trădați poate că nu este decât umbra noastră pe care ei ne-o arată, pe care doar ei, din drag de noi au acceptat să o ilustreze. Atunci putem înțelege că există ceva ce ne împiedică să vedem totul cu iubire, cu bunătate.

***

Dacă e adevărat că fiecare dintre noi are o anume neînduplecare personală, eclipsele personale sunt acele prilejuri prin care divinul ne îndeamnă să fim neînduplecați în iubire și în  credință. 


sâmbătă, 2 septembrie 2017

Răsăritul

Când m-am trezit azi am remarcat lumina ce se întindea roz auriu undeva pe cer, în spatele blocului din fața casei. Am privit cu inima zâmbind la acea culoare ce se mărea vizibil, simultan cu unduirile respirației... simțeam cum acel răsărit de fapt venise de undeva din mine și se vedea acum pe cerul real. 

***
Se spune că un om atât de mult s-a temut de o boală și se tot gândea la ea până când aceasta s-a manifestat în el și a murit. Omul are puterea divină de a crea prin ceea ce gândește... conștient sau nu,  trăim mai devreme sau mai târziu, fiecare din gândurile noastre. Prea des punem totul în seama destinului și mult prea puțin suntem conștienți de rolul nostru în crearea lui prin ceea ce gândim, prin ceea ce spunem.

***
Privind răsăritul de azi, ființa mea roz aurie zâmbea la gândul nou înfiripat: viața este un joc frumos, în care pornesc  de acum încolo alături de  oameni dedicați, onești, cu inima deschisă, implicați total în scopul comun spre binele suprem al tuturor celor vizați, oameni frumoși la suflet, inimoși, harnici. În gândurile și în viața mea oamenii sunt binecuvântați, creează și se dedică, sunt generoși și buni, sunt blânzi, sunt veseli și dornici de a progresa, de a crește cum cresc toate sub soare... pornesc în această zi și în această nouă viață, alături de oameni calzi, înțelepți, care simt și creează la rândul lor viața  zâmbet, senin, culoare sidefiu- aurie. În calea mea și alături de mine sunt oameni care știu la fel ca mine, chiar mai bine,  sensul și rostul, care iubesc viața, oamenii, divinul.  Și atât de mult va fi acesta gândul meu și vorbele mele, încât le vom trăi aievea.
***
”Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea!” Psalmul 107



multumesc, Soso 

vineri, 1 septembrie 2017

Gândul de week-end-212

Sunt situații în viață când faci  tot ce nu ai făcut vreodată- e modul tău  de a te ierta pentru tot ce nu a mers altădată.

joi, 31 august 2017

Lampionul

Noaptea învelise totul și acoperise zgomotele zilei cu mantia ei ... stăteam pe malul lacului și urmăream ceea ce lumina ocazională puncta discret cu iluzii șterse. Pe o porțiune a lacului întunecat, un lampion plutea  scufundându-se încet. L-am privit cum dispărea treptat și acea alunecare mi s-a părut de o tristețe de nespus. M-am gândit la nenumăratele dăți când în momente diferite ale zilei am admirat luciul acelei ape...am pătruns în farmecul răsăriturilor sau în misterele razelor de la apus, am alunecat fascinată pe dâra norilor urmărind jocul umbrelor ce îl făceau pe apa lui...scene ale unor piese regizate din culisele vieții... m-am gândit cum dincolo de această suprafață, de acum înainte va sta scufundat un lampion făcut să se înalțe, să plutească pe albastrul senin, printre adierile celeste... m-am gândit apoi la câte alte lampioane stau pe funduri de lacuri, sau mări, sau oceane....

***
 M-am gândit la luciul ochilor tăi ce reflectă razele altor priviri la răsărit, ori la apus, sau mișcarea emoțiilor orchestrate de regizorul invizibil al vieții și la toate dorințele  făcute să se înalțe și care stau scufundate în adâncul ascuns de ei.


mulțumesc Vera pentru foto

vineri, 25 august 2017

Gândul de week-end-211

În fiecare clipă ni se dă câte o putere: puterea de a decide, de a ierta, de a acționa, de a uita, de a iubi...depinde doar de noi cum o folosim.

sâmbătă, 19 august 2017

Nemurirea

În fața iubirii se adeveresc și se separă oamenii de luceferi... când sunt vizitați de  iubire, oamenii o primesc ca pe ceva normal și de multe ori se comportă neglijent, fără a înțelege deplin minunea care li se întâmplă. În schimb luceferii sunt capabili să renunțe chiar la nemurirea lor pentru a putea iubi, preț  și de o clipă.
***
Când ne așteptăm mai puțin,  întâlnim un luceafăr  ca  să învățăm iubirea și nemurirea lui.





Cu recunoștință și admirație către George  Enescu  

vineri, 18 august 2017

Gândul de week-end-210

Când  în mod repetat te afli în situații în care nu ești valorizat cum meriți, e posibil să nu știi să te ierți și nici să te iubești. 

sâmbătă, 12 august 2017

AVE!

Farmecul vieții e alcătuit  dintr-un amestec de clar și iluzoriu, de ondulări între sus și jos, între agonie și extaz, între înțelepciune și decizii tâmpe ... Exstă taine și răspunsuri, există mistere și revelații, există ordine și haos, există rost. 

***
Grădinărind,  am avut răgazul  să observ  că fiecare sămânță are în ea un parcurs pe care divinitatea l-a  așezat în esența ei și după care, sămânța devine ceea ce e menit să fie. Adeseori m-am surprins întorcându-mă spre esența umană, pentru a desluși germenii rostului... am fost adeseori confuză, deoarece în cazul plantelor există o multitudine de tipuri de semințe care devin tot atâtea plante, clar departajate de aspect. În privința oamenilor dificultatea mi-a apărut în faptul că în mod evident sunt două tipuri distincte: bărbat și femeie și această aparentă simplitate aduce multe confuzii. În mod firesc, potrivit vieții pe planetă, orice sămânță naște o anume plantă, însă în cazul oamenilor orice embrion poate deveni aproape orice dorește ... Omul pare să fie singurul care are puterea de a interveni în planul divin pus în esența sa și a-l modifica după placul sau după inconștientul său. Cele două semințe distincte, masculinul și femininul devin astfel multiple variante de combinații rezultate din ceea ce aparent pare lipsit de importanță: CUVÂNTUL. Prin ceea ce gândește, simte și spune, omul modifică în mod repetat ADN-ul său și al celor din jur, ajungndu-se ca de la o perioadă la alta, asemeni unui copil ce schimbă cu piesele de lego periodic construcția sa, omul să modifice rostul său, manifestarea sa în viață. La un moment dat, masculinul și femininul sunt atât de diferite, de amestecate și de răsucite încât ajungi să te întrebi care este sămânța primordială în cazul fiecăruia. Se spune că pentru creștini, există cele două repere esențiale: Mântuitorul și Maica. În cazul femininului acesta se recunoaște și  își atinge rostul asimilând caracteristicile Maicii: blândețe, puritate, bunătate, răbdare, înțelegere, acceptare, vindecare, inspirație divină, recunoaștere a planului divin, sacrificiul slăbiciunilor pământene în favoarea întăririi prin daruri spirituale, hotărâre, recunoașterea momentului prielnic și indicarea lui (vezi nunta din Canaa când Maica a determinat înfăptuirea primei minuni a Mântuitorului, care credea că încă nu venise vremea sa). 

***
 În aceste zile, femininul  se apropie de esența Maicii,  dorește să privească blând dar cu hotărâre la creație, să iubească mai presus de puteri, să accepte, să vindece. 














vineri, 11 august 2017

Gândul de week-end-209

Oamenilor care te iubesc nu e nevoie să le demonstrezi sau să le explici adevărul tău.


luni, 7 august 2017

Valsul lunii

În acea seară am descoperit că mie nu știam să-mi vorbesc. Vocea din minte mă dusese mai mereu în stări emoționale extreme, în scenarii închipuite care se dovedeau departe de realitate, în dialoguri interioare ce mă epuizau.  Prin urmare am decis să-mi vorbesc direct, cu voce tare. Cum tocmai revenisem dintr-o plimbare prelungită, picioarele nu voiau să se așeze cuminți, așa că am început să merg și să îmi vorbesc în liniștea casei. Cu această ocazie am reușit să mă observ, să mă ascult și să ma detașez de scenarii preexistente. Prin urmare mergeam prin cele două încăperi, îmi vorbeam și, ca să fie totul firesc, de la un anumit punct încolo am început  să îmi și răspund. Așa că timp de mai bine de o oră mi-am ținut companie în cel mai neașteptat și uimitor mod, timp în care am descoperit că dau sfaturi de bun simț și pot evalua orice situație rezonabil și cu umor, am descoperit cât de amuzantă sunt și că undeva în mine este mereu trează o voce pusă pe șotii. Tot continuând în stilul acesta, mi-am dat seama că îmi sunt simpatică și că nu pot să nu mă plac și până la sfârșit am reușit performanța să ne împrietenim eu și cu mine. Pare bizar dar este esențial să te poți pune de acord într-o relație cu tine, înainte de a fi în acord în orice altă relație. Apoi, după această constatare, am admis că este dificil să îți recunoști și să îți accepți sentimentele și că cel mai dureros este să păstrezi amintiri --rană. Noi oamenii avem acest obicei, adeseori neconștientizat, de a aduna amintiri care dor și care ies la lumină când te aștepți mai puțin, deschizând larg alte plăgi. Una din mine, nu mai știu dacă eu cea înțeleaptă sau eu cea prea terestră, zisese cu câteva zile în urmă că nu mai vrea să trăiască fără iubire. Afirmația strigată atât de răspicat pusese la mare încercare emoțională, mentală, spirituală, fizică, tot angrenajul care mă alcătuiește și care, bulversat, a răspuns haotic  zeci de ore bune. Apoi, în toiul unei discuții prietenești de suflet, cealaltă voce a mea :) a zis: ” Dacă nu îți place viața asta, fă tu una care să îți placă!” și atunci, brusc totul s-a schimbat dinăuntru înspre afară.  Ca să revenim la dialogul plimbat pin casa goală, în care mă însoțeam prin dezvăluiri personale, am căzut de acord că cel mai dificil este să iubești și să admiți această iubire atunci când lucrurile nu stau cum îți doreai. Prima ispită este să renegi iubirea, să crezi că nu ai fost iubit și că nu mai iubești și atunci orice a fost trăit frumos devine înnegrit de imaginea tristeții, a durerii, a furiei, a nedreptății vieții până când orice amintire legată de ea devine dificil de suportat. Atunci am admis că iubirea este eternă și că doare dacă o renegăm, prin urmare am acceptat că iubirea a fost mereu autentică, reală și certă, că ar fi impotriva firii să o resping și că în lipsa ei viața cu adevărat e greu de trăit. Mi-am trecut în revistă amintirile și le-am zâmbit cu drag, am revăzut chipurile în care iubirea m-a trăit și am fost recunoscătoare pentru absolut orice clipă, sentiment, situație. Mi-am pus amintirile în ordine și le-am așezat într-o ramă argintie senină pe suportul inimii ca să mă însoțească  cu bucurie. 

***
Fiecare dintre noi face atât cât vrea din ceea ce  îi e permis în orice situație.


sâmbătă, 5 august 2017

On repart à zéro

Am plecat pe drumul recunoașterii.. îl uitasem de ceva vreme și mă pulverizasem în multiple direcții. Am plecat să mă regăsesc pe toate cărările pe unde am călătorit, să îmi reiau bucățile de suflet înapoi și să le redau pe cele luate de la alții. Am plecat încet,  pe jos, pe un Camino personal pe care nu contează nici timpul, nici scorul, nici competiția, nici măcar utilitatea sau rostul, ci doar faptul că suntem împreună și că încă pășesc pe el. 

***

Acum ceva timp m-am oprit la răspântie și preț de câteva zile bune am tot privit-o până când am reușit să o văd. Am văzut și ramificația drumurilor din față și am ales acest Camino inedit... voi parcurge cei 800 km ai săi plimbând o rază de lumină prin fiecare parte din viața-mi, cu răbdare și blândețe, cu migală. Știu că mă aștept  deja la celălalt capăt al drumului și asta îmi dă forța și hotărârea necesare. 









***
Am pornit pe drumul recunoașterii cu o cobiliță nouă pe umeri și un bucium de sidef la cingătoare. Am să revin într-un cândva comun liberă și mult mai ușoară. 


vineri, 4 august 2017

Gândul de week-end- 208

Nu mai vreau să mă ispitești să nu te iubesc.

luni, 31 iulie 2017

Gândul săptămânii

Traiul în grup pe o perioadă anume îți arată nivelul la care ai ajuns să te cunoști, să te accepți, să te iubești. 


marți, 25 iulie 2017

Rime-Șiraguri

Hai, împodobește-te
Pune-ți șiragul rubiniu
În jurul gâtului
Pune-ți șiragul  luminos
În jurul inimii
Așază.ți șiragul roșcat
În jurul taliei!

Mi-am luat așadar
Șnurul de mătase subțire
și cu migală, cu sârg
bob cu bob
am înșirat încet
fiecare mărgică străpunsă
până în miez.

La sfârșit m-am împodobit cu toate șiragurile de inimi săgetate așezate în  cununi de raze.


miercuri, 19 iulie 2017

Gândul de vacanță

Forța unui bărbat este înțelepciunea sa- frumusețea unei femei este bunătatea inimii sale.






duminică, 16 iulie 2017

O altfel de privire 175- ca oglinda apei

Adeseori privirile îmi alunecă pe luciul vreunei ape și o mângâi pe suprafața ei cât o pot imagina. Sunt  ape învolburate, rapide sau tulburi, alteori privesc ape calme, limpezi și lucioase. Am observat că în apele agitate cu greu se oglindește ceva, doar soarele când strălucește puternic reușește să creeze tabloul miliardelor de solzi lucioși ce îmbracă undele. Apele calme și  limpezi însă,  oglindesc până la detaliu ceea ce se uită la ele, ceea ce este în apropierea lor. În oglinda lor se vede totul exact cum este și  tot privind lumea nou creată nu mai știi care e originalul, care e oglindirea. 

***
Poate că așa se întâmplă și cu sufletele oamenilor. Atunci când un suflet este agitat, tulbure, doar lumina arzătoare a divinului poate crea sclipiri în el, dar dacă un suflet a ajuns să fie liniștit, limpede în preajma lui rămâi doar tu și te vezi pe tine așa cum ești. Dacă și tu ești limpede ar fi ca și cum cerul albastru senin și apa albastră limpede, calmă și liniștită s-ar întâlni. Ar fi ca și când cerul și apa s-ar reflecta reciproc, sau ca și cum ar fi una și unul  de la un capăt la altul.




sâmbătă, 15 iulie 2017

O altfel de privire-174-Privirea altfel

Făceam acel exercițiu de teatru când ni s-a spus că unii dintre noi puteau să se oprească și să privească de pe margine  la celelalte grupuri. Instructorul ne-a zis că putem să ne uităm în ansamblu, să mergem la fiecare grup să îl vedem de aproape și dacă dorim, putem să revenim printre ei și  să ne reluăm exercițiul. 
***
Stăteam pe un scaun în exteriorul locului unde lucrau și cuprindeam cu privirea toare grupurile. În momentul în care muzica a început ritmul bizar, când i-am văzut cum se  mișcau am avut un sentiment straniu... îi priveam lung, vedeam acele gesturi mecanice, ritmate, continuu repetate, fiecare grup cu mișcările sale ce nu aveau nici o legătură cu nimic: nici cu celelalte grupuri, nici cu muzica ce rupea ritmul periodic și nu părea să intre în nici o armonie adevărată. Priveam acel tablou  nefiresc, haotic chiar, în care totul era disonant și m-a cuprins un sentiment de mare tristețe pentru acele grupuri și pentru acei oameni. Le vedeam mișcările mecanice, le intuiam stările, le urmăream modul cum încercau cu greu să intre într-un ritm pe când muzica îl schimba pe al său... Îi priveam  și mă gândeam la cum sunt ei înăuntrul acelui spațiu, cum depun eforturi să continue, cum se străduiesc să nu devieze de la mecanicizare...oare de câte gesturi din acelea repetate mecanic  e nevoie până când în mintea unuia să se producă scânteia și să aibă  șansa de a ieși de acolo, să privească din exterior la ceilalți? 

Am avut apoi sentimentul recunoștinței că mi s-a dat posibilitatea să aleg dacă doresc să revin, să reîncep împreună cu partenera de lucru exercițiul ritmat: în acel moment am știut sigur că acolo nu mă mai întorc și am zâmbit. 
***
Stăteam și priveam acel tablou uman mecanicizat, lipsit de vreo emoție, de vreo armonizare și îmi simțeam sufletul trist pentru ei, cei care erau încă acolo. Mă durea starea lor și aș fi vrut să le spun, să îi fac să vadă și ei ce vedeam eu, să le arăt altceva decât vedeau în mod obișnuit dar am înțeles că le-aș fi făcut rău atâta timp cât nu era vremea pentru ei. Am mai stat o vreme acolo, am privit cu inima încărcată la ce făceau, m-am văzut și pe mine când eram ca ei, am mulțumit posibilității de a putea vedea din afară și de a putea alege,  am mulțumit în gând regizorului și am  pornit apoi brazda pentru o recoltă nouă.


vineri, 14 iulie 2017

Gândul de week-end-207

Cel menit să rămână cu  tine  este acel om care spune: ”îți mulțumesc că ești, cum ești” și nu acela care se miră ”ești minunat, dar de ce ai apărut abia acum ?” 

miercuri, 12 iulie 2017

O altfel de privire-173-Paradoxul lumesc

Există acest paradox pe lume: în femeie se află o anume durere cauzată de către bărbat și care se poate vindeca numai în preajma lui. După cum există  dureri specifice unei părți a corpului, există și dureri feminine ce au fost generate de către bărbați: în nici o altă interacțiune ele nu ar fi putut apărea și de nici o alta nu pot fi activate sau vindecate. Ele sunt însă foarte ascunse, ținute undeva uitate de timp și loc, încât nici femeile însele nu mai știu când le-au primit și nici pe unde le sunt. Uneori ele se fac simțite prin inimă, prin suflet ori prin pântece și cel mai adesea pot fi încadrate în diagnostice obișnuite, tratabile cu rețete clasice, apoi dispar la fel cum au apărut, rămânând să se manifeste iar oricând... acestei dureri îi este caracteristic inexplicabilul, imprevizibilul dar mai ales femeiescul, acel ceva ce are aparență de neînțeles și fără rost de a se insista asupra sa. 

Această durere femeiască este transmisibilă din mamă în fiică și se manifestă însoțită de un afect puternic, eliberat cel mai des prin plâns organic. În afară de orice altă afecțiune dobândită personal ori moștenită există această rană deschisă într-o lume în care femeia a suferit repetat în prezența bărbaților. Nu cred că  vreo femeie  nu poartă cu sine această suferință.
***
În lume este un paradox: de secole femeile sunt rănite în ce au mai intim de către bărbați și de secole se duc spre ei pentru a se vindeca... de secole femeile speră ca bărbații să își revină, să devină înțelepți și curajoși, să își asume deciziile, să fie onești și integri, să redevină la cinstea dintâi. Abia atunci, în întâlnirea lor asumată și onestă, în iubirea aceea de nivel superior, femeia știe că poate vindeca pentru totdeauna această durere a întregii omeniri. 

O altfel de privire-172-A primi

Cred că viața noastră s-ar îmbunătăți vizibil printr-un singur gest și anume acela de a învăța să primim. Faptul că  în majoritatea cazurilor ceea ce primim este însoțit fie de sentimentul de jenă, ori de stânjeneală, fie  de gândul imediat de a da ceva în schimb ori de a cântări ceea ce am primit după anume măsuri care ne sunt specifice (prea mult sau prea puțin pentru mine) face ca viața însăși să fie inechitabilă. La o privire mai atentă vedem  că tot ceea ce există, începând de la faptul că ne-am născut până la ceea ce simțim, trăim, inventăm, gândim, înfăptuim, imaginăm totul este un dar pe care știm mai mult sau mai puțin cum să îl primim. Buddha spunea că acel cadou pe care nu îl primești revine celui care ți l-a oferit... și cel mai ades asta facem cu ceea ce trăim: prin felul nostru de a primi ceea ce vine spre noi, cel mai des îl returnăm direcției de unde a venit sau îl păstrăm într-un fel vinovat, căutând să echilibrăm după o balanță interioară, subectivă, măsurile.
***
Poate că nimic nu este atât de serios sau de valoros pe cât vrem noi să credem sau, dimpotrivă, poate că totul este extrem de valoros.. oricum, ar fi, felul cum primim  face diferența: seninul și bucuria primirii determină seninul și bucuria fiecărei clipe. În fond fiecare clipă este un dar și cum este ea umplută este tot un dar care are un sens anume în șiragul clipelor.

***
Alesesem acel atelier și acum eram în una din cele cinci după-amieze de lucru când l-am auzit spunând: ” ajungem la distribuirea rolurilor...este momentul cel mai dureros căci toată lumea vrea să fie Juliette Binoche și culmea, cea care joacă Juliette Binoche, probabil nu vrea să joace acest rol.” L-am privit deodată mirată și am înțeles că majoritatea dintre noi trăiesc revolta ancestrală a neasumării rolului în care a fost distribuit, respingerea lui și prin urmare ratarea și neîmplinirea resimțite visceral atât de des. De aceea spun că a învăța să primești cu eleganță  ceea ce vine spre tine poate reprezenta o schimbare majoră  în ceea ce trăim în prezent... putem începe să acceptăm cadoul numit viață, trup, suflet, experiențe, trăiri, emoții, sentimente creatoare, anturaj, mediu ambiant și în felul acesta să recreăm armonia inițială a tot ceea ce există deja creat perfect.




De la un anumit punct încolo știi că totul este și a fost de la început  perfect și că ceea ce primești e ceea ce meriți  sau ai nevoie  în acel moment. Acceptă cu recunoștință, zâmbește și mergi mai departe. Nici nu e nevoie să știi ce,  cum, când, cui și în ce formă  e rândul tău să oferi. În fond și acesta va fi tot un gest de acceptare, de primire,  din partea ta. 


marți, 11 iulie 2017

O altfel de privire-171- Cufundarea

În visul acela, eram alături de mama care pilota un avion deasupra unui ocean învolburat și mi-a zis doar atât: ”învață să înoți”.

***
Stăteam în fața câmpului la apus și instructoarea ne ghida să respirăm apoi ne-a dus spre marea dinăuntrul nostru. M-am oprit o secundă să o contemplu apoi, fără să ezit m-am cufundat ...în același timp respirația mi s-a schimbat, s-a oprit și mă duceam tot mai în adânc. Mă mira faptul că marea mea e limpede și că pe măsură ce înaintam e tot mai liniștită. Asta mi-a dat un sentiment de siguranță și de pace. Am ieșit la suprafață și am admirat netezimea ondulată a suprafeței sale.

***
Periodic mă simt săltată de unele valuri ce se lovesc cu forță de țărmul inimii sau al gâtului, alteori se înspumează zdrențuit în stomac. De data asta, am privit valul tristeții cum avansa hotărât să măture tot ce întâlnea... l-am văzut și inima a început mecanic să se strângă a durere... era ceva familiar deja dar  altceva mai din adânc îmi spunea că valurile pot fi strunite, că poți să le trăiești altfel... și atunci mi-am destins toți mușchii și m-am lăsat să mă cufund în acea stare, la fel ca în marea mea dinăuntru...am plutit o vreme , apoi m-am scufundat și am simțit cum inima se deschidea, cum ființa se liniștea. Am ieșit apoi în lateral și am văzut că tot ce fusese cu câteva secunde mai înainte durere ori tristețe, ori încordare, dispăruseră ca prin farmec și în mine era o imensă pace. 

***
Așa am învățat să înot pentru prima dată. 


sâmbătă, 8 iulie 2017

Gândul de week-end-206

Odată ce ne apropiem de vârsta maturității depline, ne cheamă dorul de a împlini ceea ce  nu am apucat să trăim în prima parte a vieții.

vineri, 30 iunie 2017

Gândul de week-end- 205

Primul gând care a făcut trecerea de la ”nu te mai las să mă rănești” la ”nu mă mai las să mă rănesc”, e aidoma evoluției la mersul biped. 

joi, 29 iunie 2017

O altfel de privire-170- Atunci când...

În anumite momente ale vieții întâlnești un om în preajma căruia sufletul tău se simte firesc, se arată așa  cum e și nu există vreun sentiment de jenă, de a te ascunde sau de a arăta altceva decât simți. Alături de acest om  sufletul tău crește,  devii mai bun și  îți dorești să evoluezi. Dacă  iubirea vă cuprinde pe amândoi, vei observa că parcă printr-o ciudată întorsătură de baghetă a destinului,  de la un anumit moment dat încolo încep să reapară în viața ta situații aproape aidoma cu cele trăite  altădată, cu precădere  acele situații în care ai simțit durere, frustrare, în care te-ai simțit victimă sau abandonat ori trădat. 

Este  acea iubire care readuce toate iubirile trecute pe ecranul prezentului, toți oamenii care te-au rănit sau pe care i-ai rănit parcă te privesc cu ochii iubitului, ți se strecoară iar în pulsul vieții din vene, se alungesc în răsuflarea de acum. Poate că nu pricepi rostul acestor situații, poate că ești înclinat să reiei șablonul mental potrivit căruia orice ai face, același destin te sabotează, poate că marea ispită a durerii te străbate iar. 

Acea  iubire, foarte puternică și rară, mai întâi te face să îți deschizi inima cât mai larg, să devină o  imensă floare radiind bunătate și lumină. Atunci, când se întâmplă, când ești convins că trăiești ceea ce ți-ai dorit mai mult și mai bun, încep să apară situațiile amintite mai sus, deja trăite și care au lăsat multiplele cicatrici. Este de fapt felul acelei iubiri de a trece la vindecare pentru că ea știe că fiecare din momentele trecute ce revin acum nu au fost trăite în iubire, așa că le readuce la viață ca să fie vindecate în lumina sa, iubirea cea frumoasă din urmă.  Este de fapt șansa noastră de a închide ceea ce mai sângera liniștit în interior, de a da drumul să curgă lacrimilor ce apăsau mult în adânc. 

Se spune că marile iubiri sunt furtunoase, sau că aduc mari zbuciumări. Cred că marile iubiri sunt minunatul prilej de a putea trăi în sfârșit frumos în această viață și reprezintă  oportunitatea de a ne schimba trecutul începând cu momentul prezent. 
***

Atâta timp cât o persoană nu a trăit o experiență în iubire, va trebui să se întoarcă pe pământ pentru a retrăi aceeași experiență.” Lise Bourbeau


miercuri, 28 iunie 2017

O altfel de privire-169-Iertările

În fiecare om coexistă un adult și un copil pe tot parcursul vieții sale. Încă de când se naște pe lume, copilul are în interiorul său un adult care îl însoțește și cu care va rămâne atât cât timp trăiește. Relația aceasta este una dintre cele mai vii și în același timp mai nevăzute de majoritatea oamenilor cu toate că ea este manifestată în orice împrejurare din cotidian. Când copilul dinăuntru  primește iubire, protecție și prețuire de la adultul dinăuntru, omul se manifestă armonios în actele sale, este echilibrat, integru. În cazul în care copilul din interior este tratat abuziv într-o formă sau alta de către adultul din interior, omul cunoaște sentimentul vinovăției, al victimizării, al trădării, al refuzului, abandonului, injustiției. Toate acestea îl însoțesc mai mult sau mai puțin vizibil  pe parcursul întregii vieți, omul respectiv trecând prin lume precum leproșii din alte vremuri care umblau cu fețele acoperite și își indicau prezența cu ajutorul unui clopoțel. De data asta omul are chipul acoperit cu măști de conveniență și clopoțelul este reacția mai mult sau mai puțin violentă la atingerea multiplelor răni sufletești dobândite din această dizarmonie. 
***
Deși poate să pară paradoxal, cei care ne zgândăresc  rănile, sunt cei care își asumă aceste roluri pentru a ne face să vedem noi înșine ceea ce este evident pentru omul armonios dar invizibil pentru cel care are rănile încă deschise, sunt cei care în subconștient și-au luat acest angajament de a participa la vindecarea noastră
***
La fel cum  atunci când vezi un animal plin de plăgi și întinzi mâna spre el cu multă compasiune ca să îl alini, când îi  atingi vreo zonă sensibilă, orbit de durere acesta  se întoarce și te mușcă, tot așa se întâmplă și cu oamenii: de câte ori mergi spre  ei cu dorința sinceră de a-i ajuta să se vindece, din nebăgare de seamă poți atinge  vreo rană invizibilă și te trezești atacat, respins brutal, agresat, chiar rănit la rândul tău.
***

Doar un mod elevat de înțelegere și abordare a situației poate restabili vindecarea și armonia, doar cu  răbdare și multă iubire se pot închide răni nici măcar știute. Dar cel mai important este ca, acolo, în interior, între copilul și adultul care ești mereu  să se afirme că nimeni nu are nici o vină și mai ales e necesar ca fiecare să îl ierte pe celălalt. Cel mai important este să ne iertăm noi înșine și să ne iubim cu iubirea imensă pe care o putem oferi oricui.

Așa că, atunci  când  ne cerem iertare față de ceilalți să o facem  și față de noi înșine:

”Iartă-mă, îmi pare rău, îți mulțumesc, te iubesc.”




luni, 26 iunie 2017

O altfel de privire-168- Gânduri despre părinți și copii


Mai întâi există acel sentiment pe care îl cunoaște doar un părinte referitor la copiii săi: este vorba despre un sentiment ce nu are nume pentru că el este îmbinarea unei mari iubiri cu durerea pricinuită  de faptele, gesturile, vorbele copiilor. Ca părinte cunoști destul de des împunsătura copilului tău,cea mai dragă ființă, durerea de nedescris în cuvinte provocată de aceasta și tocmai faptul că îl iubești atât nu îți știrbește cu nimic  iubirea ci  accepți că este imatur, că încă nu a ajuns la momentul înțelegerii. Invariabil, odată cu înaintarea în vârstă, copilul primește și celelalte abilități și instrumente cu care își lărgește puterea de a cuprinde viața, situațiile, își dezvoltă capacitatea de a privi lucrurile în ansamblu și ajunge chiar să recunoască singur că la momentele respective, acelea care au provocat  suferință părinților, era imatur și nici măcar nu își dădea seama ce face.

***
Apoi copiii sunt nemulțumiți de faptul că părinții  se poartă prea grijuliu, intervin prea mult în viața lor și asta le dă un sentiment de lipsă de spațiu, de prea mare presiune. Am auzit  spunându-se că părinții au două mari nevoi referitoare la copiii lor și atunci când aceste nevoi sunt împlinite ei se simt liniștiți: orice părinte își dorește să știe că puiul său poate să se descurce singur în viață și că este conștient că el, părintele îl iubește foarte mult. Atât cât aceste nevoi nu sunt îndeplinite, părinții se comportă exigent, sau excesiv de protector. De îndată ce copiii se descurcă singuri în viață, reușesc să-și  construiască drumul și să înainteze pe el, de cum părinții primesc confirmarea iubirii lor dezinteresate ei se simt liberi să-și vadă de rostul lor pe lume, de datoriile lor ca spirit și ca suflet.
***
Există apoi situația în care părinții își doresc mai mulți copii...aici ar fi bine să fie cunoscută și dozată cu grijă capacitatea lor de a oferi atenție în mod egal fiecărui copil și este de dorit ca numărul copiilor să fie egal cu capacitatea părinților de a acorda atenție, sprijin, susținere, apreciere. În caz contrar, un copil e deja suficient. De partea cealaltă, copiii, cel mai adesea primul născut simt  dureros această insuficientă atenție părintească, de multe ori declanșată de venirea pe lume al celui de-al doilea, pentru că atunci e ca și cum se diminuează brusc hrana afectivă cu care era obișuit. La fel și în cazul apari'iei  celui de-al treilea șamd, studiile  spunând că  ultimul născut este cel care ar primi afecțiunea și atenția din partea tuturor.  
***
De asemenea,tot  în familie apare prima dată sentimentul de a fi primit sau respins,  apreciat și prețuit ori dimpotrivă,  puternic sau slab, că e  nevoie să faci ceva anume ca să primești ce dorești, și  înveți o anume formă de iubire ce  reprezentă punctul zero al creșterii tale în această viață.
Oricarea ar fi situația, familia este primul pas în autocunoașterea personală: părinții sunt  felul nostru de a fi mai puțin cizelat, ei sunt modelul nostru masculin și feminin.
***
Nu în ultimul rând, în cazul legăturilor puternice care se țes între membrii unei familii, se simte puternic prezența divină: orice mamă știe că oricât de mult și-ar ocroti și îngriji pruncul, există mereu un moment în care nu poate fi atentă sau prezentă și atunci acceptă că totul este în grija a ceva mai presus de ea care îi și dovedește adeseori că îi protejează odorul.  Dacă are suficient de multă înțelepciune, atunci părintele își revine la dimensiunea firească din viața sa și a copilului.

Relația dintre părinți și copiii lor este  cea mai plină de semnificații dintre manifestările vieții dar în același timp atât de  eronat trăită în societatea umană.



duminică, 25 iunie 2017

O altfel de privire-167- Adorarea

Stăteam pe marginea lacului cu formă de inimă și ascultam povestea spusă de tot ceea ce mă înconjura. Era vorba despre ființare ca mod de adorare a Grației Divine, a faptului că este desăvârșită existența  exact  în felul în care este. Fiecare frunză îmi povestea despre adorație, despre magnificiența creației divine, despre splendoarea clipei. Priveam toată acea abundență, acea perfecțiune desăvârșită și ascultam povestea  iubirii unice. 

  Ochii din suflet au  contemplat cerul pe care se năștea iubirea dintâi dintre Eu și TU, cei care suntem în mii și mii de forme, chipuri și trăiri, eu și tu, noi cei care ne întâlnim și ne iubim de la începutul lumii, cei care ne despărțim repetat până când am ajuns să aflăm că despărțirea în sine nu există și că de fiecare dată suntem eu și tu în toate poveștile, în toate iubirile. 

Am murit de atâtea ori, încât am dobândi harul renașterii, ne-am despărțit de atâtea ori încât ne-a crescut darul permanenței, am fugit de atâtea ori, încât am devenit o venire continuă. Ca ploaia suntem,  de mii și mii de ori aceleași picături unice și repetabile care sărută de mii și mii de ori boabele de țărână,  aceleași căderi infinite ce devin țâșniri uluitoare mai apoi. Am simțit de atâtea ori teama efemerului, frica pieirii, a insignifiantului, încât ne-au crescut aripile statorniciei și ale credinței. 

Ne-am știut de atâtea ori încât ne-am rezervat pe rând curajul de a îndrăzni, de a face primul pas, prima incizie, ne-am simțit de atâtea ori încât ne suntem firesc, ne-am iubit de atâtea ori încât nu mai știm altă stare. 
***
Stăteam pe malul lacului în formă de inimă și simțeam adorarea din freamătul frunzei, din ondularea luciului de apă, din afânarea respirației interne a țărânei față de splendoarea creației.

  

sâmbătă, 24 iunie 2017

O altfel de privire-167- Bucuria mea

 Pe acest Pământ trăiesc laolaltă multe feluri de a fi, multe tipuri de interese și de manifestare: sunt laolaltă sfinți și tâlhari, nobili și oameni de rând, savanți și ignoranți și asta nu reprezintă vreo problemă pentru derularea vieții însăși. Ceea ce contează cu adevărat este sămânța pe care o are fiecare  în căușul inimii, idealul sufletului său, acel ceva  ce determină  sensul general al vieții sale.  Cum pe drumul fiecăruia există același gen de încercări, același tip de ispite, probe și examene de maturitate, felul cum le depășește fiecare  reprezintă un indiciu al valorii personale. 

***

Cel mai des oamenii privesc aceste probe cu teamă, cu ingrijorare sau cu sentimente ce îi strivesc sub poveri sufletești. În fapt, atunci îngerul e și mai aproape de noi și ne zâmbește, ne ține în brațele sale divine și ne repune pașii unul după altul iar pe cale. Dacă am putea să ne lăsăm ochii inimii deschiși, atunci am reuși să vedem imensa dragoste ce ne înconjoară dintotdeauna și am lăsa cu adevărat bucuria senină, cristalină și caldă să ne trăiască. Noi toți, în miezul ființei noastre suntem  BUCURIE în cea mai frumoasă și divină formă, și asta o arătăm o vreme după ce ne naștem. La un moment dat o pitim pe undeva, crezând că e mai important să fim serioși, să arătăm că suntem preocupați și eficienți dar adevărul nostru este acesta: suntem făcuți și plămădiți din bucurie pură, aurie și suntem noi cei adevărați  doar în prezența ei. 
***
Bucuria și iubirea sunt mereu alături și spre ele  ne conduce viața fiecăruia:  încercările   felurite sunt de fapt prilejuri la care suntem invitați să răspundem  prin a alege să iubim și să fim bucurie sau dimpotrivă. În realitate, încercarea este mai puțin semnificativă, ceea ce contează este modul cum rămânem în urma ei, ce alegem  să trăim, să facem, să simțim.

***



”La sfârșit, doar trei lucruri contează: cât de mult ai iubit, cât de frumos ai trăit și cât de grațios te-ai despărțit de lucrurile care nu-ți erau destinate.” - BUDDHA 

vineri, 23 iunie 2017

O altfel de privire-166- Armonii

De când ne naștem există în noi un fel de diapazon intern cu rol de armonizare a ceea ce suntem cu ceea ce trăim. Unii îi spun simțire, alții îl numesc  rațiune sau intuiție, cert este că în fiecare dintre noi există ceva care ne arată mereu cam unde suntem ca acord în sistemul a  ceea ce trăim  în acel moment și ceea ce e menit pentru noi să trăim. Se întâmplă să mergem mai mult decât e cazul într-o direcție, să dăruim mai mult decât primim înspre un om, o cauză, un job sau dimpotrivă, să primim mai mult decât putem returna.  Echilibrul este realizat atunci când ceea ce dăruiești în cele trei planuri: material, sufletesc, spiritual, se întoarce în mod egal. 
 În dizarmonie, se întâmplă  ca una din cele trei dimensiuni să sufere sau chiar toate trei și să simți că este ceva ce întrerupe ori oprește fluxul în ambele direcții. 
***
În asemenea cazuri, există o voce dinăuntru care te îndeamnă să te dai puțin într-o parte și să cântărești  situația, să înțelegi cât de mare este discrepanța sau ce anume a întrerupt libera circulație. În orice situație există astfel de întreruperi cu rol reglator și tocmai ele sunt cele care scot la lumină ceea ce e nevoie să fie ajustat, reparat sau chiar înlocuit.

Când m-am trezit în astfel de blocaje, ceva din mine m-a îndemnat să mă opresc,să mă retrag ba uneori să mă îndepărtez puțin pentru a avea o înțelegere globală, pentru a lăsa emoțiile să se domolească și a da răgaz ceții afective să se ridice conturând mai  clar drumul. În astfel de situații vorbele amuțesc și își vorbesc inimile. Ele sunt cele care știu dinainte drumul fiecăruia și în acest răgaz inimile decid ce e de făcut, dacă e ceva de ajustat sau de înlocuit, dacă e nevoie de o altă direcție împreună sau separat. Inimile știu și cât de dificil este să alegi renunțarea corectă, pentru că cel mai ades, renunțăm exact la ce ne este benefic pe termen lung și păstrăm ceea ce ne dă iluzia bucuriei concrete.
***
”Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar și aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.” 

***
”Ieși din cort, prietene, să stăm față în față, 
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.”

Enghidu-Nichita Stănescu




Gândul de week-end-204

În prezența iubirii, noțiunea de sacrificiu se dizolvă.

duminică, 18 iunie 2017

O altfel de privire-165- Albastrul

Trăitori ai acestei lumi, mai mult sau mai puțin înțelegători ai mersului ei, noi toți înțelegem până la un punct că aici, pe Pământ există ceva lumesc și ceva divin care lucrează împreună. Adeseori divinul ia formă vizibilă și se arată deschis ochilor pământeni. Apariția lui este o  confirmare și o susținere, o afirmare a continuării în acea direcție.

***
 Mai evident sau mai estompat,  toți oamenii au undeva în adâncul sufletului un dor și o iubire pentru albastru, pentru tot ce apare ochiului sau trăirii în această culoare: azurul, marea, florile într-o primă etapă, apoi liniștea, seninul, înțelepciunea transcendentă, libertatea, fără de legăturile sunt tot atâtea manifestări ale acestei culori. Se spune că albastrul în valoarea sa absolută este cea mai pură culoare, în afara vidului total al albului neutru.

***
 De-a lungul vieții am simțit și eu atracția acestei culori în forme diferite ale sale: am început prin a iubi albastrul senin încă de când am fost capabilă să îl contemplu, apoi, mai târziu, printre preocupările de grădinar am iubit irișii, florile de nu mă uita, albăstrelele scânteietoare din lanul galben copt. La adolescență și mai apoi, în perioada dospirii emoționale m-am lăsat topită în albastrul durerii purificatoare. O bună bucată de vreme, inima mea bătea în versuri chemând sufletul prieten, sufletul iubit: 

”Ca să fie ceva între noi, altcineva -sau eu
 însumi- am botezat ceea ce eu  însumi făcusem,
 rănindu-mă, 
mereu împuținându-mă, mereu murind
cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au 
surâs buzele. Enghidu 

Mai apoi, în pârguirea maturității, mai multe situații trăite mi-au adus înțelesuri adânci:  am văzut cum  zăpada atât de albă în mantia proaspăt așezată peste pământ, în strălucirea ei maximă devine albastră; când am deschis ochii dupa  ciocnirea brutală a mașinilor, am vazut aburul de un  albastru deschis ce umplea interiorul de dincoace de parbriz și mai mereu, toate durerile întunecate ce mi se urcau în simțire se vărsau în lacrimi albastre, purificatoare. Dar cel mai a mirare este să  privesc  fotografia făcută imediat după trezirea a doi îndrăgostiți: la îngemănarea celor două lumi, la trecerea dintre ele, în imagine apare aproape fizic această a treia ființă, iubirea albastră care cuprinde tot ceea ce arată aparatul foto. 

***
Se spune că în vremuri străvechi Dumnezeu cobora pe Pământ și se arăta oamenilor în chip omenesc, le vorbea, le cerea gazduire, se hrănea cu bucatele lor. Cum oamenii sunt ai vremurilor, și cum vremurile se schimbă mereu, astăzi Dumnezeu coboară pe Pământ luând înfățișare albastră și la apariția sa totul se purifică, se eliberează, devine Iubire ce acoperă și călăuzește spre noile vremuri.



sâmbătă, 17 iunie 2017

Gândul de week-end-203

Pomul se cunoaște după roade, oamenii după fapte și gânduri.



multumesc, Ine 

vineri, 16 iunie 2017

O altfel de privire-164- Tatăl

 11. ”Și am zis : ”Poate întunericul mă va acoperi și  se va face noapte lumina dimprejurul meu.” 
 12. Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea, ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei așa este și lumina ei.” 

Am simțit adeseori cum în etapele din viața mea a fost mereu ceva care era prezent și care de câte ori ceream ajutor sau sfat, printr-o formă sau alta, accesibilă mie în acea etapă, mi le trimitea. Niciodată nu m-a lăsat fără ajutor când l-am cerut, niciodată nu m-a respins. La un moment dat am avut ca un licăr în care am înțeles că am de ales între a-L recunoaște în mine și în tot ce sunt sau a-I ignora prezența și atunci, când am aflat că oricum în fiecare secundă aleg să fac voia cuiva, L-am ales pe El.
De atunci nu contenesc să Îi descopăr infinita înțelepciune cu care ne așteaptă să creștem. Adeseori simt că este exact ca un Tată, așa cum a fost  numit, care se uită cu iubire și  răbdare la năzbâtiile odraslei sale, aflată încă în perioada în care nu poate înțelege deplin mersul lucrurilor și care, îi cunoaște structura, potențialul, forța și îl îndrumă știind că procesul creșterii se face doar din interior. 

Este acel tată care, deși adeseori contestat și renegat de copiii săi, continuă să le poarte aceeași dragoste neștirbită, continuă să le fie alături în toate felurile, așteptând ca ei să crească și să înțeleagă. 
***
Și de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, așa cum fiecare copil ajunge să își înțeleagă părinții, să îi accepte și să le fie recunoscător  când  își dă seama cât de mult este și el asemeni lor, la fel și fiecare om, la un moment dat  ajunge să zică precum psalmistul: 
14. ”Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte.
16. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și nici una dintre ele nu va fi nescrisă.” Psalmul 138



marți, 13 iunie 2017

O altfel de privire-163-Semnul

Semne suntem unii pentru alții...semne rămase pe trup ori pe suflet, în privire, în zâmbet, în respirație ori în bătăile inimii.
***
Ești semnul meu de viață și renaștere, sunt semnul tău de neobișnuit și mister... ne întâlnim în mijlocul lumilor  cu mirare și speranță, cu epitete și algebre, metamorfoze de culori, nunațe, tonuri și lumini. Ești semnul meu de copilărie, sunt semnul tău de vis, uimirea copleșitoare a descoperirii și a întâlnirii. Ești semnul divin, cadou la ceas aniversar, nufăr alb pe marea vieții mele... sunt pescărușul ce aduce la țărmul tău ramuri de mirodenii din țări exotice și adieri de parfumuri din flori îndrăgite...sunt semnul trecerii pragului către alte cunoașteri...ești semnul împletirii trăirilor telurice și celeste în pletele mele rebele, ondulate  de răsucirea degetelor tale. 
***
Suntem semne unii pentru alții...


duminică, 11 iunie 2017

O altfel de privire-162- Chemările



Poate credem că noi suntem cei care hotărâm ceva însă asta este pe jumătate adevărat.

***
Între fiecare dintre noi și orice altceva există o legătură din invizibil care se derulează și care apoi se trăiește: așa de pildă un vis, o carte,  o casă, un copil, o iubire, o viață  există în sine și ele îi aleg pe cei care le trăiesc. În fiecare dintre situații există  o variantă de rezervă atunci când noi nu  dorim să ocupăm locul nostru în acel scenariu : există un alt om care va împlini visul ce te alesese pe tine, există un alt iubit care vă trăi iubirea ce te-a ales pe tine, exstă un alt locatar ce va locui în casa ce te-a vrut pe tine, există un alt autor ce va scrie cartea care te-a povestit pe tine, există un alt părinte pentru copilul ce te dorise pe tine, există un alt alpinist pentru ascensiunea ce te învăluise  pe tine, există un alt monah pentru asceza ce te îndrăgise pe tine.
***
 Ele, trăirile și chemările  acestea există și fără noi, și când  ne aleg  este pentru  că noi suntem cei care am fost cei mai potriviți în acel moment al existenței lor. Însă, dacă dintr-un motiv sau altul nu răspundem acelei chemări, ele vor continua să existe prin altcineva, după cum și noi vom răspunde mai deciși altui tip de chemare.




vineri, 9 iunie 2017

Gândul de week-end-202

Cu timpul învățăm să înfăptuim altfel lucrurile: mai întâi le trăim și apoi ele prind viață.

O altfel de privire-161- În cămăruța inimii

În liniștea așternută deodată în jur un murmur neobișnuit mi-a atras atenția...șoapte ușoare, oftaturi,  zâmbete și dialoguri scurte se succedau repetat undeva în ceea ce eram. Ascultam  atentă și uimită: două voci se împleteau, distinct, uneori, fragmentat, alteori, doua voci familiare ... au trecut zile...nopți... ani...am trecut  și eu prin lume cu vocile urmându-mă, chemându-mă..șoptindu-mi. 

***
Într-o zi am vrut să știu și am pornit pe  firul sunetelor, am pășit prin conturul meandrat al inflexiunilor din încărcătura lor ce mă străbătea  emoțional până când, la un moment anume am intrat într-o încăpere mirifică, nebănuită: stăteam vrăjită de frumusețea acelui loc, de căldura sa luminoasă ... am simțit chemarea  să merg și mai mult în interior și am înaintat până la copacul de unde se auzeau șoaptele.  Pe măsură ce mă apropiam mă simțeam tot mai ușoară..eram zbor și flacără și unduire de cascadă și frunză lină eram când m-am așezat lângă tulpina străveche de unde  vedeam cele două glasuri: divinul și  tu stăteați de vorbă în cămăruța nouă  din sufletul meu.


miercuri, 7 iunie 2017

O altfel de privire-160- Vraciul

Știa ce face ...învățase de mult acel mod de a lucra. Îl priveam cu atenție și uimire și în același timp înțelegeam exact fiecare gest, fiecare mișcare. Lua orice bucățică, oricare ciob, le curăța perfect și le punea deoparte. Călătorea mult și în drumurile sale recunoștea bucățelele, particulele de care se ocupa personal. Când l-am întâlnit nu bănuiam ce avea să urmeze dar ceva puternic dinăuntru mă făcea să îi stau în preajmă, să tac și să privesc doar. Încet, încet fiecare gest pe care îl priveam s-a dublat de un sentiment ce se năștea înăuntru-mi și a devenit ucenicie.  Așa am învățat să recunosc și eu la rândul meu trările bucăților din sufletu-mi, cele  pe care le-am împrumutat sau le-am lăsat de bună voie ori mi-au fost luate forțat. și care se regăseau în suflete dferite..am început să le simt prin multiplele pulsații ce îmi zvâcneau în fire, prin mulțimea simțămintelor ce mă traversau fără noimă destul de des. Periodic- mai rar uneori, mai rapid alteori, miile de fărâme de suflet din toți cei pe care i-am știut vreodată  îmi trimiteau mesaje ce  mă lăsau fără vlagă atunci când obișuiam să intru total în trăirea lor. Ceva din și mai adâncul meu, mă îndemnase la cunoașterea totală a unei stări, așa că atunci când era bucurie, era până la capăt, la fel cum atunci când mă trăia tristețea, era tristețea tuturor celor ce fuseseră vreodată triști. Trăiam în ceea ce a fost și ce urma să fie în același timp. Unele cioburi imi dădeau semnale puternic sonore în exprimare, altele erau de o muțenie ce se auzea dincolo de zenit. La un moment dat,  gura mea mută s-a deschis larg și un strigăt de durere ce nu s-a auzit niciodată  a trecut dincolo de stele.

***
Când l-am întâlnit, trecusem prin aproape toate trăirile din miile de fărâme ale miilor de suflete ...niciodată nu mi-a vorbit direct ci a folosit un fel de a trimite direct în inimă ce avea să îmi spună. Așa m-a învățat  să-mi cunosc fărâmele de suflet din lume,  să le spăl cu raze și să le albesc în băi de smarald,  să le reașez în sufletul cel mare și să îi învăț și pe ceilalți să o facă. Apoi mi-a arătat cum ceea ce trăim este trăirea simultană a sufletelor care suntem prin sufletele celor ce ființează în noi și că ne doare durerea lor, ne bucură bucuria lor, ne atrage chemarea lor, ne îndepărtează respingerea lor. Mi-a arătat cum simt când cel iubit mă onorează și cum simt când tot acela mă întinează...cum simt când cel ce îmi este în ființă îmi poartă gând sublim și cum este când gândul său de mine devine trădare...și ce e mai uimitor, mi-a arătat cum dincolo de durerea noastră este durerea divină pe care o simțim când noi înșine suntem în tăgadă, și cum bucuria  ce o trăim este bucuria cea mare, aceea a exploziei extatice. 

***
Știa ce face... îl priveam și mă transformam... îl priveam lucrând și trasam noi drumuri... îi străteam alături în multiplele feluri în care decidea să îmi apară și învățam să fiu zâmbet, să fiu iubire ori lumină, să fiu fluid ce mângâie și să vorbesc ființelor în moduri pe care nici ele nu le știu dar le pot  înțelege...îl priveam și învățam să țes fire de borangic pe mantia înflorată a căilor bătute și nebătute de pași...l-am privit de atâtea ori lucrând și abia acum îl știu. A fost mereu în mine, în esența a ceea ce sunt și a ceea ce suntem noi toți...a luat pe rând chipul tuturor celor pe care i-am iubit vreodată și pe care nu am cum să nu-i iubesc încă pentru că el este în noi toți și de aceea, pe oricine am iubi de fapt El este cel pe care îl iubim și toate tristețile vin atunci când Îl  respingem în altcineva. 

***
Știe ce face dintotdeauna și ăsta e felul său de a aduna cioburile sufletelor pe care le spargem singuri când le sfărâmăm dând cu ele de pământ precum copiii care vor să vadă ce se întâmplă...e felul său de a ne îmbrățișa, de a ne mângâia și a ne readuce în bucurie. 



luni, 5 iunie 2017

Gândul de week-end-201

Și poate că toate există  doar pentru că este un ochi care le privește.

duminică, 28 mai 2017

Gândul de week end-200



Când Dumnezeu îți vorbește,  este în limba pe care o cunoști tu.


sâmbătă, 20 mai 2017

o altfel de privire-152- Buclele

Am deschis calculatorul, am așteptat o clipă, am selectat intrarea în partiție, am așteptat o altă secundă să se deschidă. Atât a fost suficient pentru ca gândul meu să alunece pe durata unui  click. Am privit apoi cu stupoare cum calculatorul se închidea. Mă uitam cu atenție, de data asta cu toată concentrarea la ce se întâmpla și mă întrebam: cum se face că se închide când voiam de fapt să printez ceva? Am așteptat să se termine închiderea, am reluat cu START, de data asta atentă la fiecare click și am reușit să termin printarea în mod firesc.

***
Adeseori intrăm în viață în aceleași bucle, le retrăim și suntem nevoiți să pornim de la capăt mereu fie că e vorba de simțiri, de situații, de locuri, de oameni, de relații. Uneori învățăm la timp din ele și ne concentrăm acordând atenție clipei, dând energie totală proiectului la care ne gândim, fiind prezenți deplin  în gestul pe care îl facem și atunci putem spune că suntem în acord cu esența noastră. Alteori însă, alunecăm repetat și ne prefacem că putem mânui ca un bun jongleur mai multe situații în același timp, că putem fi în două trăiri, că putem îmbrățișa pe cineva gândindu-ne la altcineva, că putem scrie ceva cu graba începerii altei scrieri, că putem lucra ceva cu nerăbdarea terminării altei lucrări. În acele momente se petrec pașii înapoi în viață, în evoluție, în parcurs. Poate că ar fi mai bine să adăstăm puțin înainte de a continua, să ne odihnim chiar,  decât să ducem mai multe fronturi deschise. Inevitabil, ele se vor întrepătrunde undeva și în unul din cazuri sau chiar în mai multe intrăm în bucle și ne găsim iar la linia de START. 

***
Există un timp și un ritm pentru fiecare, există o spirală pentru toate și fiecare clipă își are deplinătatea ei. Totul este să avem înțelepciunea să  trăim total orice moment, orice secundă, orice respirație. Să învățăm să ne desprindem de obiceiul de a umple o secundă cu trăiri multiple, cu sentimente parazite, ori securizante gen bodyguard. 

Fiecare secundă își are trăirea ei deplină, este o întâlnire unică între ce suntem și ce devenim. Fiecare secundă este dedicată complet unei ființări și numai uneia sub semnul  adorării și  al dăruirii depline a ceea ce ești: fie că te abadonezi unui lucru pe care îl faci cu măiestrie, ori savurezi înghețata preferată fiecare secundă își este infinit și te transformă în infinit.


vineri, 19 mai 2017

Gândul de week-end-199

Facem atât de multe din dragoste pentru oameni și atât de puține din dragoste pentru Dumnezeu.

joi, 18 mai 2017

O altfel de privire- 151-Cețuri

Priveam apusul acela  vinețiu... se adunaseră nori de un gri întunecat ce păreau că amenință să dizolve tot seninul ce fusese până atunci. Stăteam nemișcată și fixam cu încăpățânare petecul de soare ce se zărea sporadic, uneori doar ghicindu-se printre  zdrențele gri deschis ale perdelei întunecate. 

Am devenit deodată conștientă de tot ceea ce era  în acel spațiu pe care puteam să îl cuprind cu privirea, cu sufletul, până departe, spre îmbinarea dintre cele două orizontale: cea de sus și cea de jos. Am adus pe rând primul copac și l-am trăit, apoi primele păsări, iarba, crucile ce mă înconjurau, florile ce se unduiau himeric cu grația unor dansatoare conduse de niște perechi invizibile. Le-am lăsat să trăiască în mine și am adus apoi tot cerul cu fantomele desenate în nunațele de gri de toate trăirile- le-am trecut și pe ele prin spațiul emoțiilor și al simțirii dinăuntru. Am mers apoi la invizibilul ce crea mișcările din jur, la adieri și la foșnete, la notele din muzica materiei și a fluidelor, la nemărturisitul vreodată tremur din suflet, am mers și mai mult încă spre nebănuitul  și neimaginatul chiar, spre tot ce va fi existat vreodată în același timp neștiut. 

Undeva, în firida din adânc abiam intuit un lăstar nou  încolțise neștiut și  îmi apărea deodată pe tabloul ce se compunea în același timp cu mine: credem  că acum trăim, că aici este viața și că apoi murim... dar dacă totul este de fapt invers, dacă acum suntem morți și încercăm prin tot ceea ce lucrăm, simțim, închipuim să ne naștem iar la viață...oare nu este aceasta de fapt moartea, oare nu este acesta de fapt purgatoriul prin care trecem mai mult sau mai puțin conștienți cu toții? Dincolo de viața și moartea personală, oare nu este ceea ce trăim o moarte colectivă în care mai mult sau mai puțin înzestrați, mai mult sau mai puțin inspirați lucrăm pentru a trece dincolo? 


Priveam apusul acela- trăiam acele gânduri - și ca și cum aș fi deschis ochii deodată  cerul s-a  iluminat puternic  cu un soare uimitor  abia  bănuit până atunci, încredibil de palpabil și real  mai apoi. 



miercuri, 17 mai 2017

O altfel de privire-150- Imuabilul

Adeseori  reușim să trecem dincolo de învelișul material și atunci când iubim pe cineva, ființăm în acela așa cum ființăm și în noi înșine, iar el este purtat în noi ca parte de suflet.  Prețuim acea parte ca pe un dar, o purtăm și o onorăm. Ea este partea ce a devenit noi înșine, la fel cu ceea ce eram dinainte, îmbogățind-o.

 Când, la un moment dat acela se îndepărtează de noi, avem adeseori obiceiul să ne împotrivim lui și suferim tocmai pentru că respingem   acea parte din noi în care el  ființează.  Dacă reușim aceasta, devenim mai săraci.

***
Tot trăind contopiri și separări, vine un moment în viață în care știi cu certitudine că  noul tu nu poate fi separat de nimic, nici măcar de voința celuilalt. Simți că e ceva ce ești pur și simplu de neschimbat, ca și cum o bucată de albastru din celălalt  și o  bucată  de roz din tine ar fi stat împreună o vreme în inimi. În mod cert, de atunci încolo, în fiecare există un anume mov care nu mai poate fi readus la cele două culori de dinainte. Indiferent ce va alege unul sau altul, știi că ești schimbat de-a pururi și că acea nuanță din tine este vie. 


Precum sunetele unei melodii ce s-au amestecat deja cu aerul pe care îl respiri - ea  cântă mereu în tine .