joi, 27 aprilie 2017

O altfel de privire-148- Căderile invers

Adeseori am sentimentul căderii-uneori în vis: e ca o plutire lină sau ca un zbor uimitor, alteori când cuprind cu privirea zarea, ori spațiul dintre mine și altceva, cad ușor în ființa sa până ce îi simt esența, ori mesajul. 

Prin viață. căderile mi-au fost mai mereu interioare, ele purtând apoi un mesaj de renaștere: fiecare ploaie de frunze din pomul ce sunt a fost urmată de explozia înmuguririi, fiecare cădere fizică, fiecare salt nebănuit în gol a fost încă o treaptă în sus. 

Când trăiesc fericirea deplină știu că undeva există o cădere și o renaștere, totul urmează acest ciclu. Dar așa cum  anotimpurile se succed sub privirea aceluiași soare, așa și în viața noastră sunt căderi și reveniri sub privirea aceleiași iubiri divine.

***
Eram pe marginea lacului și priveam zorii; stăteam drept agățată spre cer, spre lac, spre zare, spre mine însămi, spre inimă. Eram ca o sferă cu raze și pândeam răsăritul. Broscuțe  guralive punctau suprafața lacului răspândind cercuri mlădiu- vălurite,  pescăruși albi își făceau toaleta pe oglinda ondulată și corul păsărilor de toate felurile acompania miracolul răsăritului. 

Stăteam acolo, drept în fața lui când a apărut...îl priveam  și cădeam în urcarea sa de plasmă ... știam că e o cădere în sus de data asta, că e de fapt un triumf asupra a tot ce mă făcuse să revin de atâtea ori, stăteam și priveam răsăritul cum se oglindea în lumina ochilor mei

Atunci  m- am  răsărit   femeie.


luni, 24 aprilie 2017

O altfel de privire-147- Etape ale renunțării

Cu peste două mii de ani în urmă, se spune că atunci când știa că urma să moară Alexandru cel Mare a cerut ca trupul să îi fie purtat într-un sicriu în care să fie făcute două orificii pentru ca mâinile să îi fie la vedere. Când l-au întrebat motivul, el a spus că dorește ca toată lumea să vadă că Marele Alexandru, care deține jumătate din lume pleacă din ea cu mâinile goale. 

***
Ne naștem cu un trup și el este primul atașament care ne marchează toată viața, dar și cel mai puternic. Cu vremea începem să adăugăm tot mai multe lucruri la bagajul nostru de atașamente și le tot adunăm până când, într-o zi începem să simțim prin tot ceea ce deținem: ne doare o haină stricată, mașina zgâriată, acoperișul ce lasă ploaia să treacă, ne doare chiar și farfuria ciobită, ori penița îndoită în timp. Și tot acumulând dureri repetate, ajungem să ne întrebăm: oare e necesar să fie așa? Oare, haina ruptă nu poate să se îngrijească singură de sentimentele ei, oare penița nu are altă treabă decât să-i dea sufletului meu regrete, oare nu ar fi mai bine să mă eliberez în sfârșit de toate aceste trăiri legate de ceea ce e atât de trecător? 
***
Când simți că ai trecut suficient prin  stări extreme, te ispitește dorința de a renunța; se insinuează mai întâi ca o lasitudine nedefinită, ca o greutate ce apasă tot mai mult și urmarea firească este să îți dorești să scapi de povară. Atunci, precum un mânz ce își scutură coama,  începi ușor, apoi repetat să înveți să te scuturi ce tot ceea ce te ține legat. Abia atunci înveți să renunți cu adevărat la orice poate să te facă să crezi că ești centrul universului. Și abia în momentul în care ai început să te desprinzi de ele, rând pe rând, simți că nu au fost niciodată ale tale cu adevărat și că singura formă de posesie pe care o ai, este  trăirea. 
***
Se spune că după ce părăsește corpul spiritul experimentează încă o vreme sentimentele din viață: simte încă durerea ca și cum ar fi fizică, sau emoțiile, unele pofte, frica... Poate că ne naștem și din curiozitate dar și dintr-o anume inginerie  a învățării  cum să ne acoperim și să ne dezgolim repetat de pământesc. 




sâmbătă, 22 aprilie 2017

Gândul de week-end-195

 Onorează cu respect și acceptare orice trăiești sub orice formă ar fi, pentru că totul este deja o parte din tine.

vineri, 21 aprilie 2017

O altfel de privire-146- Îndrăgostiții

Îndrăgostiții sunt cei ce iubesc și devin artiștii iubirii...ei sunt mesageri prin lume, ducând pe aripile lor deschise bucuria. Îndrăgostiții nu sunt lipsiți de sentimentul omenesc oricare ar fi el, dar ei îl metamorfozează și fac din orice atingere o notă muzicală, din orice clipire o lumină jucăușă. Îndrăgostiții se caută de departe  și inima le este clopotul reîntregirii pentru că sufletul lor, cel care călătorește mereu înainte, a ajus deja în îmbrățișarea celuilalt suflet și atunci clopotul sună a zi de sărbătoare. E sărbătoare în cer și e sărbătoare  pe pământ când se întâlnesc îndrăgostiții și prin trecerea lor prin lume se lasă încet o dâră a fericirii care contrastează puternic cu cenușiul oamenilor ce nu trăiesc  iubirea. 

Îndrăgostiții sunt vindecătorii necunoscuți, nebănuiți ai vieții. Când te afli în preajma lor simți frumusețea și măiestria simfoniei acordurilor ce se completează și urcă spre cer prin note distincte și îngemănate, simți  muzica lor și atunci inima se înmoaie și se deschide încet. 

Îndrăgostiții sunt acei îngeri pământeni care ne arată  împletirea spiralată  și unduitoare a două ființe ce cresc împreună într-o nesfărșită coloană spre cer.


vineri, 14 aprilie 2017

Gândul de week-end -194

Simți că ești matur atunci  când ceea ce trăiești rămâne în universul din tine.

joi, 13 aprilie 2017

O altfel de privire-145- Să primești...

 O lungă perioadă din viața mea am trăit prin a nu fi foarte atentă la ce primesc, ba dimpotrivă, când cineva îmi dăruia ceva mă simțeam stingherită căci nu știam exact ce aș putea să ofer în schimb și tot gândindu-mă la faptul că era ceva inegal, până la urmă chiar așa devenea: mă purtam în mod stângaci, celălalt nu înțelegea de ce nu mă bucur, credea că poate nu îmi place ori sunt mofturoasă, se creea o stare de stânjeneală ce ducea exact la opusul intenției inițiale, ba chiar ajungeam să ne simțim incomod. Neștiind exact cauza acelui sentiment, rămăsesem cu ideea că nu știu să ofer așa cum trebuie și am tot oferit până când, ajungând la stări similare de disconfort, chiar la deznădejde uneori, am fost purtată să cunosc  starea de calm din care am putut înțelege că a oferi și a primi sunt dintotdeauna unul și același lucru, că atunci când oferi primești bucuria celuilalt și atunci când primești firesc și cu drag ceva, oferi de fapt sentimentul celuilalt că e valoros, generos. 

***
La un moment dat există în viață o perioadă în care ești pus în fața unui examen ceva mai evoluat: de data asta nu mai ai de a face cu darul de la sau către o persoană, ci este vorba despre atunci când viața însăși, după ce își face socotelile decide că e momentul să îți returneze ceea ce îți rămăsese datoare și atunci, deodată vin spre tine toate cele ce te-ar putea împlini, cele ce ți-ai putut dori vreodată. Cum să faci față la atâtea daruri fără să ai sentimentul că îi oferi cuiva posibiitatea de a se simți generos sau de valoare. Cum să primești pur și simplu și doar să te bucuri fără vreo umbră de gând rătăcit? Cum poți începe să trăiești pur un sentiment fără a pregăti deja urmarea lui? 

***
Sunt perioade când, după un bilanț contabil general, viața decide că are să îți ceară imens ori are să îți dea imens și nu poți decât să înveți să treci la fel prin toate acestea: cu nedisimulată recunoștință.

MULȚUMESC, VIAȚĂ!





duminică, 9 aprilie 2017

O altfel de privire-144- Cel ce iubește...

Când l-am întâlnit, nu bănuiam ceea ce aveam să descopăr mai apoi. E drept avea și nu avea caracteristicile specifice a ceea ce uzanțele ne învață în această privință. Și cum încă nu există în vreun cod al societății descriptorii profesiei sale, este destul de dificil să o recunoști la prima vedere. deși unele trăsături pot fi edificatoare. Până nu îl cunoști destul de bine nu poți ghici că omul acela practică profesia atât de râvnită dar în același timp, demult uitată și anume: arta de a te îndrăgosti. 

Există o armonie a înfățișării care se unește cu aceea a trăirilor și pe măsură ce stai în preajma sa descoperi că profesia de Artă a îndrăgostirii constă în a fi îndrăgostit și a iubi cu toată inima. La prima vedere s-ar zice că este cea mai plăcută meserie și că chiar e ceva ce se întâmplă oricum, ce vine de la sine și că nu e nevoie de vreo croială sau cunoaștere specială pentru asta. Însă cu timpul înțelegi că e o profesie dificilă să poți iubi mereu, să te îndrăgostești perpetuu și să faci să fie vie mereu dragostea. E ca și cum un grădinar de sentimente e nevoit să fie atent  mereu la posibili curenți meteo reci, ori la arșițe secătuitoare care pot dăuna ființei fragile și frumoase pe care o îngrijește. Cel ce iubește mereu, este cel care face să existe multicolorul iubirii prin parcurile cenușii omenești, aduce raze sidefate prin care fluturi albaștri mângâie inimile oamenilor triști, face să fie vesel și râs pe unde merge. 

Într-o zi, când nici nu mă așteptam, am cunoscut o meserie nouă pe Pământ.


vineri, 7 aprilie 2017

Gândul de week-end-193

Undeva, în inima mea, există un rai care va dispărea odată cu mine. 



marți, 4 aprilie 2017

Şi sufletul ca floarea...

Iar ninge pe lume...plouă cu petale din pomi și din flori...în alb și roz ninge peste ființe...cad mângâieri de catifea pe obraji, pe buze, miroase  a merișor,  a verde...pătrund prin anotimp cu un zâmbet, mă scald în raze, mă răsfăț în cald...adulmec zarea, o contemplu dindărătul pleoapelor... uneori cred că ești tu acela din îmbrățișare și zâmbesc la anotimp, râd la mângâierile de soare ce mă gâdilă pe ochi și pe colțul de buze... ninge din nou cu adieri și cu petale...ninge serios și celest înmiresmat... sunt fericită și știu că te simți aidoma cireșului ce se pornește în rod și ninge  cu mirări și petale.




luni, 3 aprilie 2017

O altfel de privire-143- Treceri

Uneori toate trecerile mele prin lume își dau întâlnire și mă regăsesc într-o mulțime de cea/ cel care am  fost, voind să trăiască deodată în cea care sunt. Au fost momente când la astfel de întâlniri mă simțeam dezorientată, poate ușor în afara oricărei logici pământene, până când, rând pe rând am reînviat unele apariții fizice, am refăcut traseele lăsate spre amintire, am identificat marcaje prin lume. 

Acum, în acest ceas știu că faptul că exist ține de  percepția ființării și că dincolo de ea pot fi un munte ce mă locuiește deja, sau una din statuile Maoi, iar când mă satur de neclintire, mă apuc să înfloresc în oricare cireș cu rod sau ornamental perfect prin nedefinit și efemer. Știu că faptul că respir e ca o îmbrățișare deja, iar faptul că imaginez e ca o îndumnezeire: astfel creez noi lumi și noi orizonturi ce pot respira la rândul lor. 

Sunt atât de mult acest suflet încât trăirile lui pot căpăta formă fizică...așa că prefer să alerg  spre lumină când simt că se apropie furtuna... uneori, toate trecerile mele prin lume dispar mute și mă trezesc pustie și fără rost... aceea e intersecția repetată în care te caut și te chem...din fericire durează doar până mă decid la primul pas, apoi mă fac una cu drumul până ce apare o altă raspântie...

Sunt clipe și ore, perioade întregi când mă prefac  că trăiesc  normal prin lume, fără  să se bănuiască  jongleriile de universuri ce se perindă prin ființa-mi...

Mai apoi, ești tu și îmi ceri să revin la obișnuit...atunci  creez o altă lume...și mă nasc iar.




sâmbătă, 1 aprilie 2017

O altfel de privire-142- Când iubirea...

Am ajuns ceva mai târziu...am intrat în sala care părea ușor întunecată...cum am pășit înăuntru a fost ca și cum am căzut într-o îmbrățișare... un pian cânta o melodie ce se unduia  prin acel spațiu. Am intrat călcând ușor, m-am oprit și m-am așezat pe un rând liber. De cum m-am găsit pe scaunul catifelat, pleoapele mi s-au lăsat grele peste ochi și am rămas o vreme ascultând muzica, simțind cum dincolo de percepția directă, notele melodiei se materializau și deveneau picături, boabe, sfere, globuri. Pe măsură ce melodia se depăna, prin fața ochilor sufletești sunetele erau vizibile și dansau iar inima își desfăcea încetișor petalele... reînflorea floarea  iubirii... am lăsat roua din lacrimi să alunece pipăind obrajii. Stăteam acolo, în acea îmbrățișare uimitoare prin neobișnuit și mă reîmbrăcam în iubire...era dificilă revenirea...dureroasă...dar aducea bucuria înapoi. Am trăit acea transformare cu multiple stări contradictorii iar atunci când am deschis ochii, sala îmi părea foarte luminoasă, ca și cum muzica reușise o limpezire uimitoare. 

Era iar prima zi de primăvară... iubirea se întorsese iar...


joi, 30 martie 2017

joi, 23 martie 2017

Gândul de week-end-191

Există pe lume prieteni trimiși de Dumnezeu ca să ne vindece de prietenii pe care ni-i alegem noi.

miercuri, 22 martie 2017

O altfel de privire -141- Când cineva pleacă

Sunt acele clipe, neprevestite de nimic anterior, poate doar de un gol de atenție, prinși fiind  într-un iureș orbitor ...sunt acele clipe când de undeva de nicăieri aflăm că cineva drag a plecat de la noi ... se ridică atunci dintr-un adânc de suflet un val uriaș de lacrimi care ne umflă pieptul până când, găsind o breșă se face pârâiaș cuminte pe obraji. 

Pe când în fața ochilor din inimă se perindă toate scenele petrecute cu acea ființă, undeva, ca un spin mititel la început ce  încolțește apoi  prin vreme, apare gândul că nu am arătat față de cel dus de-acum, toată afecțiunea pe care ar fi meritat-o, pe care simțim că ar fi stat în putința noastră să o oferim, dar, din cine știe ce rațiuni puerile, ori false, am ținut-o în noi. Și acum, acea afecțiune ca și cum  ar fi așteptat îndelung momentul eliberării sale, se umflă în pieptul nostru și își cere dreptul să plece după acela. 

Și atunci, în acea vreme scurtă, cu ochii privind undeva nedefinit, întorși spre lumea din interior, acolo unde suntem  mereu cu cei dragi oriunde vor fi fiind ei, atunci deci, privind undeva neînțeles pentru ochiul  terestru,  lăsăm  frâu liber sentimentelor până atunci zăgăzuite, care se grăbesc să iasă și  să-l urmeze pe acela. Și cu cât mai multe gesturi de afecțiune, cuvinte dragi, ori trăiri de iubire am ținut nemanifestate, cu atât ne simțim mai vinovați, mai triști, mai plini de remușcări. 

Ne doare imens tot ceea ce nu am împărtășit și de multe ori, abia ne putem împăca cu noi înșine pentru aceasta. Ne-am născut ca să trăim împreună sentimente frumoase și orice clipă în care nu am făcut-o ne împovărează când celălalt pleacă din viața noastră. 

Într-un fel ciudat, dispariția lui fizică face foarte vizibilă structura lui frumoasă, pură, 


duminică, 19 martie 2017

O altfel de privire-140- Ceea ce iubim

”Suntem ceea ce iubim” -Nichita Stănescu


Cum iubim? Uneori înconjurăm cu căldură, alteori hrănim cu atenție și pasiune, sunt situații când înțelegând rostul ființării sale, admirăm și prețuim ținta iubirii noastre fără să intervenim direct- trimitem gânduri bune, senine și constatăm doar frumusețea a ceea ce reprezintă. 

Adeseori felul în care iubim seamănă cu modul cum ne hrănim pentru că iubirea este hrana însăși și fiecare are felul personal de a înțelege asta. Există felul de a iubi  ce se manifestă hulpav, posesiv, cu îmbucături repezi ce dau apoi indigestie ori sațietate fulgerătoare..există felul iubirii atente, calde, prezente, ce crește intensitatea forței prin echilibru și există felul de a iubi instantaneu,  invizibil pentru mulți, de neconceput uneori, la fel cum este de neconceput felul autrotofilor de a se hrăni...este acea iubire care încălzește simultan sufletele multora, care vine din înțelegere și acceptarea a ceea ce este așa cum este, din respectarea dorinței celuilalt, din asumarea gesturilor proprii și din a te opri în a răspunde reacțiilor de furie, de tristețe maximă ori ranchiună ale celuilalt. Uneori simți cum oamenii iubesc mai mult o stare decât viața însăși, care devine identificarea cu o trăire anume și că în tot ce fac, oricât de mult par că își doresc armonia, chiar fără să conștientizeze nu o pot accepta și trăi pentru că iubesc mai mult salturile emoționale , pentru că acele pendulări spre extrem în sentimente îi fac să se simtă cu adevărat vii. 
***
Există însă, dincolo de trăirile frustre și direct simțite, un alt fel de a te hrăni, un alt fel de a iubi care, chiar dacă pare plictisitor de monoton este atât de plin de varietate încât depășește cu mult ceea ce mulți simt în mod obișnuit. Odată ce întrevezi chiar și o mică parte din acest fel de a iubi, de a te hrăni, nu mai poți fi același, la fel precum un pustnic, obișnuit să se hrănească frugal nu mai poate reveni vreodată la graba înfulecării, tot așa și cei care au întresimțit o picătură din iubirea divină, nu mai pot iubi din interese umane, din posesivitate, din nivelul de ”fără tine nu pot”, de la stadiul de ”mi-ai promis, conformează-te”. La nivelul iubirii divine, se poate întâmpla să primești brusc valul tuturor frustrărilor trecute ale celuilalt, valul tuturor refuzurilor trăite de el până atunci, al tuturor dezamăgirilor, suferințelor, căderilor. Uneori poți simți venirea acestui val și îl lași să treacă dincolo de tine fără să picuri nimic emoțional în el, conștient că în felul acesta se va domoli pe veci ceva din ființarea lui pe această lume. Știi că sunt situații în care cuvintele tale sunt mult mai sărace și neputincioase comparativ cu  felul în care  știi să accepți acea situație și astfel continui să crești în iubirea ta și a celuilalt... și paradoxal, se întâmplă exact ceea ce fiecare își dorise cu adevărat.


vineri, 17 martie 2017

O altfel de privire-139- Echilibrul

Învățasm să fiu atentă la propria respirație și făceam respirări controlate pentru un anumit timp ... tot mai des simțeam o stare de bine pe care în alt context aș fi putut s-o numesc fericire. 

Mult mai târziu, după zeci de luni am știut că respirația ne învață ceva fundamental și esențialmente necesar vieții: echilibrul dintre a da și a primi. După cum  fiecare dintre noi are propriul ritm al respirației, tot la fel  are și propriul ritm  în a dărui. 

Referitor la respirație, am încercat să observ cum se simte corpul meu dacă inspir mai mult aer decât expir sau invers, dacă inspir mai puțin. În ambele situații am simțit sufocarea și mai devreme sau mai târziu am făcut acel gest al celui care iese la suprafață după o vreme petrecută sub apă, fără furtun: am luat o gură zdravănă de aer și apoi am respirat în felul meu. Fără aer, oricine ar muri. Fără echilibrul dintre cât inspirăm și cât expirăm corpul nostru se îmbolnăvește. Dacă știm toate acestea, putem înțelege că e la fel de vital să cunoaștem ritmul și cantitatea necesară echilibrului celuilalt corp al nostru: cel emoțional; fără a avea aceeași măsură în a oferi și a primi, corpul nostru emoțional se sufocă și se îmbolnăvește. De aceea, în prezența unor oameni simțim stări asemănătoare sufocării fizice.

În rare cazuri s-a întâmplat  să fiu surprinsă de faptul că eram foarte aproape de cineva și nu simțeam absolut nimic în afară de pace. Într-o situație recentă am avut această revelație. M-am gândit atunci că acel om își echilibrase atât de mult toate ale sale, încât nu se amplifica nimic în interiorul meu: nu simțeam nici emoție, nici teamă, nici dorință; nici atracție, nici respingere... era minunat de calm în preajma sa. Prin simpla alăturare a trupurilor noastre, în liniștea neclinitită a înfăptuirii unei fotografii, am avut sentimentul că mi-a fost transmisă o anume cunoaștere. La ceva timp, ea a devenit înțeles. 


Acum știu de ce în preajma oamenilor corpul  îmi dă semnalele fizice ale sufocării sau ale echilibrului. Totul e de fapt despre cât ofer și cât primesc... și asta e cheia din orice relație. După ce înțelegi toate astea, nu îți mai poți permite să continui să stai prea mult timp în afara echilibrului.


Gândul de week-end-190

Oricât de mult am vrea să intervenim în viața oamenilor pe care îi iubim, vine o vreme în care înțelegem că cel mai bun lucru e să ne rugăm pentru ei și atât.


marți, 14 martie 2017

O altfel de privire 138- Fluturi

Te priveam de o vreme...mă intriga felul tău de a îți striga iubirea... era neobișnuit și surprinzător. Am revenit uneori..erai la fel, cu aceeași iubire umbrită de un nor ... păreai că iubești norul mai mult decât lumina de dincolo de el... În alte dăți apărea și celălat suflet, mereu îndepărtat, dus într-o zare spre care priveai ades... m-am întrebat atunci  de ce iubești mai mult durerea decât bucuria? 


Oscilai înnebunitor  între ele și am intrat în tablou să-ți spun: ” Poți alege să nu suferi , dar atunci e posibil  să nu mai  ai sentimentul acesta de tortură dulce...poți trăi altfel dacă  vrei...poți avea și tu liniștea ta și poți schimba chiar cerul cu bogăția din sufletul tău, cu lumina din el.” 

Am ieșit din acel tablou și te priveam uneori...  decorul era altul...  masculinul acelei primăveri avea să rămână pe veci al tău îmbrățișând femininul pe care îl regăsise în mlădițele din adânc. Un zâmbet, o privire și aripi de fluturi celebrând puritatea și perfecțiunea efemerului.




duminică, 26 februarie 2017

Zâmbet

Cu drag de tot, mă retrag pentru o vreme.


vineri, 24 februarie 2017

Gândul de week-end-189


După atâta timp pot să spun răspicat: Doamne, sunt pregătită să înțeleg viața și din altă perspectivă!

duminică, 19 februarie 2017

O altfel de privire-137- Emoțiile

De dinainte de comunicarea prin limbaj specifică omului evoluat, există o comunicare universală între tot ce ființează și aceasta se face prin Emoții. Materia în forma ei grosieră ori subtilă se manifestă prin acel ceva fluid care o străbate și căruia omul îi spune Emoție. Deși gama emoțiilor este destul de largă, în esență ele sunt  formele a două mari manifestări afective: Frica și Iubirea. 

E interesant de observat o anume legătură între comunicare și emoții: sunetele pe care urechea le percepe se înscriu într-o plajă a frecvențelor de la o minimă până la o maximă, fiecare ureche având cuprinderea acustică specifică și anumite frecvențe extreme pe care nu le poate auzi. Cred că aidoma urechii fizice, urechea afectului poate simți o anumită gamă de manifestări emoționale peste care alunecă de-a lungul vieții ca pe clapele unui pian. 

Cu timpul, cu cât exersăm mai mult melodiile acestor clape, reușim să creăm o lărgire a gamei trăirilor  personale și de la câteva note pe care le știm profesionist pământean, să trecem la adevărate simfonii în filarmonica divină. 

Se spune că urechea umană poate fi ajutată să audă și alte frecvențe folosind un anumit tip de activități bazate pe muzica lui Mozart. Cum există o strânsă legătură între urechea fizică și cea afectivă, omul simte instinctiv atracția către muzică, el însuși fiind în ultimă instanță pianul pe care se cântă muzica universului. 
***

Cu cât ne obișuim cu frecvențele începem să învățăm cum să orchestrăm noi înșine trăirile și să ne bucurăm de orice modulare a lor... e ca și cum învățăm să stăm în ochiul tornadei și ne bucurăm senin de manifestările ei...de atunci încolo nici o dezlănțuire nu ne mai spulberă, nu ne mai lasă răvășiți după trecerea ei ...  de atunci putem să îi admirăm forța, pasiunea ori entuziasmul manifestării și să învățăm din exprimarea lor.

Fiecare dintre noi trăiește instinctiv  emoțiile existenței de la cea a pietrei până la emoția eterului, depinde doar cum învățăm arta  armonizării lor, iar  după ce  parcurgem cele două extreme, când aflăm că ele sunt la fel, învățăm să comunicăm cu adevărat în limbajul Totului.


sâmbătă, 18 februarie 2017

Gândul de week-end -188

Oamenii preferă în locul dragostei neutralitatea  pentru că altfel nu ar putea  supraviețui suferinței celuilalt.


joi, 16 februarie 2017

Deplinul

Adeseori, în relație fiind simțim tristețe când partenerul răspunde diferit de ceea ce ne  dorim sau ignoră prezența noastră... Ne doare fizic, ne simțim copleșiți. La început nu înțelegem prea bine de ce avem acele stări, apoi, cu timpul  aflăm că ne doare de fapt imposibilitatea manifestării a ceea ce avem de dat în acea situație. Sunt  daruri pe care dorim să le oferim și care  ne sunt  refuzate repetat... 
***
Vedem  că sunt perioade când putem pune  în comun mai mult sau mai puțin în funcție de misiunile în care suntem implicați, dar și că, adeseori  primim după legile necunoscute ale unui joc invizibil al hazardului,  în mod inegal față de cât oferim. Și trecând prin ani, prin relații, înțelegem într-un final că totul este de fapt despre ocazii de a ne manifesta, de a trăi anumite gesturi pe care vrem să le facem, de a trăi anumite sentimente pe care vrem să le simțim, de a trăi anumite situații  în care vrem să ne aflăm... de a trăi deplinul nostru. 
***
Și apoi vine o altă vreme în care ne dăm voie să trăim toate ce le-am dorit, indiferent dacă ne sunt permise ori refuzate de acțiunile, gesturile, trăirile celorlați. E acea vreme în care ne bucurăm deplin de ceea ce suntem și  ce manifestăm în viață, de întregul nostru pe care îl lăsăm să ființeze și care dacă este refuzat ori ignorat știe  să creeze alte ocazii ori alte forme de a se împlini.
***
Abia atunci  aflăm că de fapt este vorba despre viață și jocul ei, și ne dăm voie să fim ceea ce vrem cu adevărat să fim.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Mărgelele

Precum boabele rotunde strălucind multicolor, așa mi-am cizelat trăirile și episoadele înțelegerii în viață, până când, ajunse la un anumit număr, le-am înșirat pe firul sidefiu al zilelor și le-am purtat cu bucurie prin alte anotimpuri. Uneori le mângâiam rotunjimea și le pipăiam conturul în timp ce înțelepciunea închisă în fiecare boabă își lăsa fluidul cunoașterii să se răspândească în fire. 

Mi-am așezat șiragul cu mărgelele trăirilor în jurul sufletului, în jurul mijlocului, în jurul gâtului, l-am purtat cu rochii înflorate, cu bluze brodate, cu șaluri de mătase, cu învelitori de cașmir... l-am purtat singură sau în companie, cu veșminte și nud... mi-am ținut șiragul lângă inimă și strălucirea lui eram eu însămi.

Deodată, într-o zi obișnuită am simțit un altfel de frig și mi-am aflat mărgelele împrăștiate în colțuri de viață știute și neștiute, risipite la vedere sau ascunse, cu fărâme de fir mătăsor zdrențuite peste tot. O mână nevăzută, ori un anume tăiș, ori poate doar încrucișarea unor foarfece măiestre fărâmase șiragul strălucirilor vetuste de acum. Mărgelele mele se dovediseră de o fragilitate nebănuită,  ascunsă de culorile amăgitoare. M-am gândit doar o clipă dacă să adun ce se mai putea sau să le las acolo unde se rostogoliseră. 

Le-am lăsat...





vineri, 10 februarie 2017

Gândul de week-end-187

Fă din viața ta un șir de prilejuri cu care oamenii să își manifeste bunătatea.


joi, 9 februarie 2017

O altfel de privire-136- Întâlnirea

Pe cărările vieții printre multiplele întâlniri cu oamenii, cu sufletele surori, cu îngerii, printre multiplele alianțe și lupte,  vine un moment în care te întâlnești cu TINE, cel care poartă cu sine legea divină. Atunci, în acea încrucișare de priviri afli că dintotdeauna în interiorul tău există orice limită  pe care ai ales să o respecți în viață, că indiferent în ce situație ai fi fost, tu ești cel care și-a stabilit libertățile pe care le urmeazI și nicidecum vreo cutumă socială. Înțelegi atunci, în acea întâlnire că toate granițele pe care le-ai respectat au fost tot atâtea prilejuri de conflicte în interesele celor din jurul tău, că ele s-au manifestat mai tulburător sau mai pajnic atât în ceea ce ai trăit tu cât și cei din jurul tău, în funcție de libertățile și granițele celorlalți,  dar și că aceste libertăți asumate, mai mult sau mai puțin laxe au fost cele care au trasat conturul Eliberării tale căci ele te-au ghidat spre înțelegere. Când te întâlnești cu acel TU care are scrisă legea divină  e ca și cum pașești pe tărâmul acceptării adevăratului rol pe care îl ai în viața ta. Orice gând sau abur de tentație care te-ar mai ademeni să duci spre alții tot ceea ce trăiești se evaporă ca prin farmec și te înțelegi și te îndrăgești cu toate cotloanele care ești, căci, asemenea universului ești o hartă din întuneric și lumină care modelează existența. 
În această întâlnire poate pentru prima dată în viață, îți vezi și accepți spectrul felurilor de a fi, îți vezi susul și josul și nodul ce unește plusul și minusul tău... atunci când înțelegi că ești toate astea și că e inutil să îndrăgești și să prețuiești ceva mai mult decât altceva, pentru că tot tu ești și de o parte și de cealaltă, abia atunci începe pacea ta. 


marți, 7 februarie 2017

S'il suffisait....

Prin labirintul vieții noastre rând pe rând străbatem porțiuni ale măiestriei: îndemânarea  fizică, rațiunea, inteligența, emoția, simțirea, iubirea sunt tot atâtea fațete ale pietrei prețioase ce devenim. Iubirea este cea care ne cere șlefuiri repetate, cea care dă nuanțe nemaivăzute, sclipiri de magie în povestea vieții. Adeseori intrăm în starea de iubire și îi trăim manifestările până când devenim una cu ele. Și într-o zi când am epuizat trăirile plenitudinii iubirii, când am simțit efectele minunii existenței ei, când am trecut și de ultima redută a deschiderii și încrederii, în mod cu totul neașteptat și paradoxal ne trezim în fața sentimentului neputinței. Uneori, oricât de mult am iubi și am simți că suntem iubire trecem prin trăirea lui ” nu e de ajuns” și înțelegem că dincolo de iubire  mai e ceva care o face să fie puternică, să fie durabilă și senină și atunci descoperim puterea credinței  în sclipirile iubirii.  Credința e cea care îi dă iubirii senin și pace, iar împletirea lor făurește coroana nemuririi și a miracolului.
***
Fără credință, iubirea e zbatere și frământare, e tumult, iar fără iubire credința devine orbire, mutilare.
Iubirea și credința împreună sunt Totul.

duminică, 5 februarie 2017

Brazda ființei...

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale."
                                                                -Constantin Brâncuși

Obișnuiam să mă identific, să mă transpun, să înțeleg  dintr-o privire felul sau plămada celuilalt... știam când suntem pe aceeași undă și când pluteam pe unde diferite. Încercam să înțeleg, să ajut, să aduc frumusețe, să presar bucurie, să transform, să fac să fie  evoluție.

Nu mai sunt aceea... nici nu mai știu cum eram ... nu mai sunt cu tine  dacă nu vrei, nu mai încerc să te fac să simți altfel, să guști și tu din extaz sau din fericire, din pace... nu mai sunt antrenorul tău de viață, nici nu-mi mai fac griji dacă ai găsit sau nu echilibrul, ori pacea, dacă ai reușit să înțelegi cum sunt toate și tu în ele, dacă ești pe calea ta sau rătăcești  aiurea...

Știu că și tu, la fel ca și mine poți să alegi orice: și cum simți, și ce vrei să fii, și ceea ce gândești, și ceea ce faci...și tu, ca și mine, poți să urmezi Calea sau să faci multiple ocoluri, volute, acolade...

Nu mai sunt salvator, nici infirmieră contra voinței, nici înger păzitor fără  acceptare... sunt proaspăt trezită din încă un  alt vis și am decis să te întâlnesc în inima fenomenelor, în îmbinarea brațelor cumpenei, în axul tuturor, căci și tu ca și mine ești dator să-ți faci brazda ființei tale



sâmbătă, 4 februarie 2017

Gândul de week-end- 186


Unii oameni  se înconjoară de  frumusețe fizică, alții preferă să audă că ei sunt frumoși , iar alții văd și simt frumusețea oriunde există viață.


vineri, 27 ianuarie 2017

Gândul de week-end-185

Când iubești comunici direct cu divinitatea și zâmbetul e răspunsul.


sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Gândul de week-end-184

De multe ori, cum iubim noi și cum simt ceilalți iubirea noastră este atât de diferit...


joi, 19 ianuarie 2017

Nașterea

Există pe lume o stare minunată, atunci când iei în interiorul tău pe alcineva, îl porți o vreme, îl hrănești, îl crești, îi oferi adăpost de suflet și căldură, îți însoțești trăirile de un zâmbet luminos doar gândindu-te la ființa nouă pe care o porți... este starea pe care în mod obișnuit oamenii o atribuie gravidității însă ea este comună oricui. 

Încă de când suntem capabili să ne purtăm ființa prin viață, în orice clipă putem să luăm conștient pe altcineva în interiorul nostru și să-l purtăm cu noi prin clipe, să îi zîmbim luminos doar gândindu-ne la el, să îi trimitem pace și alinare, să simțim că este o făptură minunată și să trimitem constant această simțire către sine. Apoi, când vine un anume moment, putem să îi dăm drumul din nou  în propria-i viață sau dimensiune...  născut de noi fiind, oriunde ar alege să meargă, el, cel care a trăit în noi, va fi mereu născutul drag al sufletului nostru și ceea ce am trăit împreună este creația nepieritoare a noastră. 

Din altă perspectivă, nu contează dacă ești femeie sau bărbat, nu are nici o importanță dacă ești mamă sau nu, purtarea celuilalt în sine prin vreme poate fi a oricui.

 Putem  oricând să îl hrănim cu iubire pe celălalt, să îl vindecăm, să gândim gânduri frumoase, cu  pace și senin. În orice clipă, creăm și naștem  sufletele vieții de mâine.


duminică, 15 ianuarie 2017

Gândul de week-end-183


O mare încercare a vieții este să nu devii cel pe care îl dezaprobi.


vineri, 13 ianuarie 2017

O altfel de privire-134- Respingerea

E ciudat cum oamenii simt, trăiesc și acționează în prezența respingerii. Când adulmecă  posibilitatea de a  dispărea din raza de atenție a altcuiva, brusc se activează un soi de sistem de alarmă care le schimbă viața interioară, le accelerează reacțiile, le însuflețește trăirile. Inițial apare ideea și apoi realitatea se modifică potrivit acesteia, până când se creează o nouă viață în care respingerea se  materializează. Părem niște buni fabricanți de despărțiri, de distanțări... prin modul cum reacționăm la ele, prin felul cum le amplificăm ori cum le hrănim cu atenția și energia noastră, devenim campioni în a le materializa. Acolo unde se vorbește prea mult despre ceva, e semn că acel ceva nu mai este... vorbim prea mult despre iubire și gândim imens la despărțiri, la separări... respingerea e o  constană în viața noastră.

E interesant de făcut următorul experiment:  vorbind cu un număr de oameni despre o idee pe care o ai, să observi prima lor reacție; Nouă dintre ei te vor asculta și vor urmări prima pauză pe care o  faci, ca să zică, ”da, așa e....dar știi, de ce nu ....? ” sau ” da, e frumos ce spui, numai că....”  ori chiar : ” hm, tu te auzi ce spui?” Atunci simți cum se insinuează tiptil un sentiment neplăcut în sufletul tău, fără să înțelegi exact ce e și în scurt timp ajungi să gândești chiar opusul a ceea ce îți doriseși cu putere mai înainte... și rămâi cu o nedumerire, o stângăcie  și o opacitate în dorințe, cu atât mai mult cu cât replicile au venit de la oameni care înseamnă  ceva pentru tine. 
***
Privind la interacțiunile pământene actuale, ai putea crede că respingerea, de dragul de a respinge, face parte din chimia organismului uman. Poate că este adevărat pentru vremurile dictate de rațiune și poate că, odată cu trăirea în și prin inimă, acceptarea și adăugarea, integrarea să devină  noua chimie umană.

miercuri, 11 ianuarie 2017

O altfel de privire-133-Cântecul sufletului

Periodic îmi sună în suflet un cântec lin, tânguios ori alert... este un cântec ce vine  împletit cu ritmul vieții ce mă cuprinde, cu pulsarea sângelui prin vene, cu aerul ce mă străbate prin viscere. Îmi răsună prin ființă când mă fac liniște, sau când mă topesc în vast, se întinde până la necuprinsul norilor și se unește cu valul cântecelor altor suflete. 
Uneori, asemeni unei cobre leneșe mă las purtată de acordurile lui, de sunetele lui și plutesc printre volutele respirațiilor dragi...alteori îl ritmez cu bătăile inimii mele, îl compun din trăiri, de game viu colorate ori din unduiri șăgalnice de flaut. 
Cântecul din suflet se cântă singur pe acorduri divine și creează dansuri dintr-un balet sublim, unic și irepetabil. Câteodată se așază în urechea inimii, alteori vibrează în căldura îmbrățișării și cel mai ades îl simt în volutele și circumvoluțiunile creative ale unei  științe încă ascunsă. 
***
Cântecul acesta,  compus  din irepetabila alchimie a trăirii unei ființe, e cântecul universal interpretat de corpul, a fi-ul, gândul, simțirea fiecăruia dintre noi. De aceea, cântecul din mine și cântecul din tine, când sunt împreună, pot forma arii sublime sau bucăți disonante. 

Uneori, cântecul din suflet se vrea orchestrat, alteori se lansează în  solo-uri virtuoase,  bucurându-se de fiecare notă, de fiecare compoziție. Într-un timp, îl ascultam cu o anume teamă că ar putea fi auzit și furat de altcineva, dar la un moment anume, am știut  că fiecare suflet are cântecul lui dar și că, chiar dacă l-ar cânta altcineva, oricine, nu mai e  el. Cântecul sufletului meu se cântă doar prin respirația din mine, doar prin ritmul inimii mele, doar prin scânteile unice din creierul meu. 
***
Cântecul din suflet e cel care se aude cu mult timp înainte și mult timp după ce un om trăiește.



duminică, 8 ianuarie 2017

O altfel de privire-132- Ai salvat lumea și astăzi

Pe la o vârstă oarecare, fără vreo pricină anume, simți dorința puternică de a salva lumea de propria ei urâțenie care îți apare brusc de nesuportat. Fără vreun semn prevestitor, acolo  unde totul părea frumos și încântător, nu poți descoperi altceva decât hidoșenie. Atunci,  născut fiind din vița lui Făt Frumos, sau Florea Înfloritul sau orice Viteaz din poveste oi mai fi citit și admirat în copilărie, te simți însuflețit de  vitejie și de credință, de  siguranța victoriei și pornești marea cruciadă.

***

Zmeii, vântoasele, mumele pădurii și toate cele ale pustiei dispar învinse una câte una, căpcăunii se micșorează și pier, toate forțele potrivnice se domolesc și se îmblânzesc. Și asta  pentru că ai reușit și astăzi să împodobești fiecare clipă cu veșmântul iubirii și al blândeții, pentru că prin gândurile și trăirile  frumoase, prin înțelepciune ai salvat din nou lumea. 




vineri, 6 ianuarie 2017

Gândul de week-end -182


Prin tot ceea ce privesc în afară totul e diferit, prin eu cel care privește, totul e la fel.

duminică, 1 ianuarie 2017

O altfel de privire-131- Îți promit

  ” Fiii oamenilor, dinții lor sunt arme și săgeți și limba lor sabie ascuțită” (Psalm 56)...

Azi dimineață, răsăritul mi-a adus darul promisiunii pe care doresc să o exprim ca pe un angajament de început de drum: știu și simt că anul acesta este dificil pentru mulți,  năucitor chiar, așa că din miezul sufletului meu, fără să mă trădez, îți spun că:
  • promit să nu te mai las să mă rănești, să nu mă mai las impresionată de aparenta-ți victimizare și să îți arăt iar și iar că ești valoros, că meriți, că ești la fel de bun ca orice fiu divin și că totul este doar un balans între curaj și frică
  • promit să port haina blândeții și să îmbrac în cuvinte frumoase orice imagine a ta îmi va apărea în gânduri
  • promit ca de fiecare dată când îți vei mai folosi gândul și vorbele tăioase împotriva mea, să le las să alunece și în schimb să mă rog pentru ca și tu să simți armonia și echilibrul cu tine însuți
  • promit să continuu să îți arăt că îmi pasă chiar dacă vei încerca să fugi de tine însuți
  • promit să rămân acolo unde există zona de mijloc, și să mă abțin să devin salvatorul tău, maestrul, gurul, părintele, mama, tatăl, orice crezi tu că aș putea  deveni, sedus de ispita  de a lăsa frâiele vieții tale în seama mea
  • promit să răspund onest la tot ce îmi ceri
  • promit să mă abțin să îți mai arăt ceea ce cred eu că e bine pentru tine, oricât de evident ar fi asta și să îți respect ritmul și timpul de creștere și învățare
  • promit să fac pace în orice gând și trăire a mea ce se războiește când  îmi răstălmăcești gesturile și cuvintele și simțirea. 
  • promit să lucrez constant ca să devin mai bună, mai înțeleaptă, mai răbdătoare pentru ca și tu să te poți bucura de toate acestea
  • promit să continui să te iubesc oricât de mult te-ai împotrivi pentru că știu că este singurul mod prin care poți înțelege.



Îți promit Ție, cel care ești în viața mea tot anul acesta, să îmi onorez promisiunile!