miercuri, 28 iunie 2017

O altfel de privire-169-Iertările

În fiecare om coexistă un adult și un copil pe tot parcursul vieții sale. Încă de când se naște pe lume, copilul are în interiorul său un adult care îl însoțește și cu care va rămâne atât cât timp trăiește. Relația aceasta este una dintre cele mai vii și în același timp mai nevăzute de majoritatea oamenilor cu toate că ea este manifestată în orice împrejurare din cotidian. Când copilul dinăuntru  primește iubire, protecție și prețuire de la adultul dinăuntru, omul se manifestă armonios în actele sale, este echilibrat, integru. În cazul în care copilul din interior este tratat abuziv într-o formă sau alta de către adultul din interior, omul cunoaște sentimentul vinovăției, al victimizării, al trădării, al refuzului, abandonului, injustiției. Toate acestea îl însoțesc mai mult sau mai puțin vizibil  pe parcursul întregii vieți, omul respectiv trecând prin lume precum leproșii din alte vremuri care umblau cu fețele acoperite și își indicau prezența cu ajutorul unui clopoțel. De data asta omul are chipul acoperit cu măști de conveniență și clopoțelul este reacția mai mult sau mai puțin violentă la atingerea multiplelor răni sufletești dobândite din această dizarmonie. 
***
Deși poate să pară paradoxal, cei care ne zgândăresc  rănile, sunt cei care își asumă aceste roluri pentru a ne face să vedem noi înșine ceea ce este evident pentru omul armonios dar invizibil pentru cel care are rănile încă deschise, sunt cei care în subconștient și-au luat acest angajament de a participa la vindecarea noastră
***
La fel cum  atunci când vezi un animal plin de plăgi și întinzi mâna spre el cu multă compasiune ca să îl alini, când îi  atingi vreo zonă sensibilă, orbit de durere acesta  se întoarce și te mușcă, tot așa se întâmplă și cu oamenii: de câte ori mergi spre  ei cu dorința sinceră de a-i ajuta să se vindece, din nebăgare de seamă poți atinge  vreo rană invizibilă și te trezești atacat, respins brutal, agresat, chiar rănit la rândul tău.
***

Doar un mod elevat de înțelegere și abordare a situației poate restabili vindecarea și armonia, doar cu  răbdare și multă iubire se pot închide răni nici măcar știute. Dar cel mai important este ca, acolo, în interior, între copilul și adultul care ești mereu  să se afirme că nimeni nu are nici o vină și mai ales e necesar ca fiecare să îl ierte pe celălalt. Cel mai important este să ne iertăm noi înșine și să ne iubim cu iubirea imensă pe care o putem oferi oricui.

Așa că, atunci  când  ne cerem iertare față de ceilalți să o facem  și față de noi înșine:

”Iartă-mă, îmi pare rău, îți mulțumesc, te iubesc.”




luni, 26 iunie 2017

O altfel de privire-168- Gânduri despre părinți și copii


Mai întâi există acel sentiment pe care îl cunoaște doar un părinte referitor la copiii săi: este vorba despre un sentiment ce nu are nume pentru că el este îmbinarea unei mari iubiri cu durerea pricinuită  de faptele, gesturile, vorbele copiilor. Ca părinte cunoști destul de des împunsătura copilului tău,cea mai dragă ființă, durerea de nedescris în cuvinte provocată de aceasta și tocmai faptul că îl iubești atât nu îți știrbește cu nimic  iubirea ci  accepți că este imatur, că încă nu a ajuns la momentul înțelegerii. Invariabil, odată cu înaintarea în vârstă, copilul primește și celelalte abilități și instrumente cu care își lărgește puterea de a cuprinde viața, situațiile, își dezvoltă capacitatea de a privi lucrurile în ansamblu și ajunge chiar să recunoască singur că la momentele respective, acelea care au provocat  suferință părinților, era imatur și nici măcar nu își dădea seama ce face.

***
Apoi copiii sunt nemulțumiți de faptul că părinții  se poartă prea grijuliu, intervin prea mult în viața lor și asta le dă un sentiment de lipsă de spațiu, de prea mare presiune. Am auzit  spunându-se că părinții au două mari nevoi referitoare la copiii lor și atunci când aceste nevoi sunt împlinite ei se simt liniștiți: orice părinte își dorește să știe că puiul său poate să se descurce singur în viață și că este conștient că el, părintele îl iubește foarte mult. Atât cât aceste nevoi nu sunt îndeplinite, părinții se comportă exigent, sau excesiv de protector. De îndată ce copiii se descurcă singuri în viață, reușesc să-și  construiască drumul și să înainteze pe el, de cum părinții primesc confirmarea iubirii lor dezinteresate ei se simt liberi să-și vadă de rostul lor pe lume, de datoriile lor ca spirit și ca suflet.
***
Există apoi situația în care părinții își doresc mai mulți copii...aici ar fi bine să fie cunoscută și dozată cu grijă capacitatea lor de a oferi atenție în mod egal fiecărui copil și este de dorit ca numărul copiilor să fie egal cu capacitatea părinților de a acorda atenție, sprijin, susținere, apreciere. În caz contrar, un copil e deja suficient. De partea cealaltă, copiii, cel mai adesea primul născut simt  dureros această insuficientă atenție părintească, de multe ori declanșată de venirea pe lume al celui de-al doilea, pentru că atunci e ca și cum se diminuează brusc hrana afectivă cu care era obișuit. La fel și în cazul apari'iei  celui de-al treilea șamd, studiile  spunând că  ultimul născut este cel care ar primi afecțiunea și atenția din partea tuturor.  
***
De asemenea,tot  în familie apare prima dată sentimentul de a fi primit sau respins,  apreciat și prețuit ori dimpotrivă,  puternic sau slab, că e  nevoie să faci ceva anume ca să primești ce dorești, și  înveți o anume formă de iubire ce  reprezentă punctul zero al creșterii tale în această viață.
Oricarea ar fi situația, familia este primul pas în autocunoașterea personală: părinții sunt  felul nostru de a fi mai puțin cizelat, ei sunt modelul nostru masculin și feminin.
***
Nu în ultimul rând, în cazul legăturilor puternice care se țes între membrii unei familii, se simte puternic prezența divină: orice mamă știe că oricât de mult și-ar ocroti și îngriji pruncul, există mereu un moment în care nu poate fi atentă sau prezentă și atunci acceptă că totul este în grija a ceva mai presus de ea care îi și dovedește adeseori că îi protejează odorul.  Dacă are suficient de multă înțelepciune, atunci părintele își revine la dimensiunea firească din viața sa și a copilului.

Relația dintre părinți și copiii lor este  cea mai plină de semnificații dintre manifestările vieții dar în același timp atât de  eronat trăită în societatea umană.



duminică, 25 iunie 2017

O altfel de privire-167- Adorarea

Stăteam pe marginea lacului cu formă de inimă și ascultam povestea spusă de tot ceea ce mă înconjura. Era vorba despre ființare ca mod de adorare a Grației Divine, a faptului că este desăvârșită existența  exact  în felul în care este. Fiecare frunză îmi povestea despre adorație, despre magnificiența creației divine, despre splendoarea clipei. Priveam toată acea abundență, acea perfecțiune desăvârșită și ascultam povestea  iubirii unice. 

  Ochii din suflet au  contemplat cerul pe care se năștea iubirea dintâi dintre Eu și TU, cei care suntem în mii și mii de forme, chipuri și trăiri, eu și tu, noi cei care ne întâlnim și ne iubim de la începutul lumii, cei care ne despărțim repetat până când am ajuns să aflăm că despărțirea în sine nu există și că de fiecare dată suntem eu și tu în toate poveștile, în toate iubirile. 

Am murit de atâtea ori, încât am dobândi harul renașterii, ne-am despărțit de atâtea ori încât ne-a crescut darul permanenței, am fugit de atâtea ori, încât am devenit o venire continuă. Ca ploaia suntem,  de mii și mii de ori aceleași picături unice și repetabile care sărută de mii și mii de ori boabele de țărână,  aceleași căderi infinite ce devin țâșniri uluitoare mai apoi. Am simțit de atâtea ori teama efemerului, frica pieirii, a insignifiantului, încât ne-au crescut aripile statorniciei și ale credinței. 

Ne-am știut de atâtea ori încât ne-am rezervat pe rând curajul de a îndrăzni, de a face primul pas, prima incizie, ne-am simțit de atâtea ori încât ne suntem firesc, ne-am iubit de atâtea ori încât nu mai știm altă stare. 
***
Stăteam pe malul lacului în formă de inimă și simțeam adorarea din freamătul frunzei, din ondularea luciului de apă, din afânarea respirației interne a țărânei față de splendoarea creației.

  

sâmbătă, 24 iunie 2017

O altfel de privire-167- Bucuria mea

 Pe acest Pământ trăiesc laolaltă multe feluri de a fi, multe tipuri de interese și de manifestare: sunt laolaltă sfinți și tâlhari, nobili și oameni de rând, savanți și ignoranți și asta nu reprezintă vreo problemă pentru derularea vieții însăși. Ceea ce contează cu adevărat este sămânța pe care o are fiecare  în căușul inimii, idealul sufletului său, acel ceva  ce determină  sensul general al vieții sale.  Cum pe drumul fiecăruia există același gen de încercări, același tip de ispite, probe și examene de maturitate, felul cum le depășește fiecare  reprezintă un indiciu al valorii personale. 

***

Cel mai des oamenii privesc aceste probe cu teamă, cu ingrijorare sau cu sentimente ce îi strivesc sub poveri sufletești. În fapt, atunci îngerul e și mai aproape de noi și ne zâmbește, ne ține în brațele sale divine și ne repune pașii unul după altul iar pe cale. Dacă am putea să ne lăsăm ochii inimii deschiși, atunci am reuși să vedem imensa dragoste ce ne înconjoară dintotdeauna și am lăsa cu adevărat bucuria senină, cristalină și caldă să ne trăiască. Noi toți, în miezul ființei noastre suntem  BUCURIE în cea mai frumoasă și divină formă, și asta o arătăm o vreme după ce ne naștem. La un moment dat o pitim pe undeva, crezând că e mai important să fim serioși, să arătăm că suntem preocupați și eficienți dar adevărul nostru este acesta: suntem făcuți și plămădiți din bucurie pură, aurie și suntem noi cei adevărați  doar în prezența ei. 
***
Bucuria și iubirea sunt mereu alături și spre ele  ne conduce viața fiecăruia:  încercările   felurite sunt de fapt prilejuri la care suntem invitați să răspundem  prin a alege să iubim și să fim bucurie sau dimpotrivă. În realitate, încercarea este mai puțin semnificativă, ceea ce contează este modul cum rămânem în urma ei, ce alegem  să trăim, să facem, să simțim.

***



”La sfârșit, doar trei lucruri contează: cât de mult ai iubit, cât de frumos ai trăit și cât de grațios te-ai despărțit de lucrurile care nu-ți erau destinate.” - BUDDHA 

vineri, 23 iunie 2017

O altfel de privire-166- Armonii

De când ne naștem există în noi un fel de diapazon intern cu rol de armonizare a ceea ce suntem cu ceea ce trăim. Unii îi spun simțire, alții îl numesc  rațiune sau intuiție, cert este că în fiecare dintre noi există ceva care ne arată mereu cam unde suntem ca acord în sistemul a  ceea ce trăim  în acel moment și ceea ce e menit pentru noi să trăim. Se întâmplă să mergem mai mult decât e cazul într-o direcție, să dăruim mai mult decât primim înspre un om, o cauză, un job sau dimpotrivă, să primim mai mult decât putem returna.  Echilibrul este realizat atunci când ceea ce dăruiești în cele trei planuri: material, sufletesc, spiritual, se întoarce în mod egal. 
 În dizarmonie, se întâmplă  ca una din cele trei dimensiuni să sufere sau chiar toate trei și să simți că este ceva ce întrerupe ori oprește fluxul în ambele direcții. 
***
În asemenea cazuri, există o voce dinăuntru care te îndeamnă să te dai puțin într-o parte și să cântărești  situația, să înțelegi cât de mare este discrepanța sau ce anume a întrerupt libera circulație. În orice situație există astfel de întreruperi cu rol reglator și tocmai ele sunt cele care scot la lumină ceea ce e nevoie să fie ajustat, reparat sau chiar înlocuit.

Când m-am trezit în astfel de blocaje, ceva din mine m-a îndemnat să mă opresc,să mă retrag ba uneori să mă îndepărtez puțin pentru a avea o înțelegere globală, pentru a lăsa emoțiile să se domolească și a da răgaz ceții afective să se ridice conturând mai  clar drumul. În astfel de situații vorbele amuțesc și își vorbesc inimile. Ele sunt cele care știu dinainte drumul fiecăruia și în acest răgaz inimile decid ce e de făcut, dacă e ceva de ajustat sau de înlocuit, dacă e nevoie de o altă direcție împreună sau separat. Inimile știu și cât de dificil este să alegi renunțarea corectă, pentru că cel mai ades, renunțăm exact la ce ne este benefic pe termen lung și păstrăm ceea ce ne dă iluzia bucuriei concrete.
***
”Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar și aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.” 

***
”Ieși din cort, prietene, să stăm față în față, 
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.”

Enghidu-Nichita Stănescu




Gândul de week-end-204

În prezența iubirii, noțiunea de sacrificiu se dizolvă.

duminică, 18 iunie 2017

O altfel de privire-165- Albastrul

Trăitori ai acestei lumi, mai mult sau mai puțin înțelegători ai mersului ei, noi toți înțelegem până la un punct că aici, pe Pământ există ceva lumesc și ceva divin care lucrează împreună. Adeseori divinul ia formă vizibilă și se arată deschis ochilor pământeni. Apariția lui este o  confirmare și o susținere, o afirmare a continuării în acea direcție.

***
 Mai evident sau mai estompat,  toți oamenii au undeva în adâncul sufletului un dor și o iubire pentru albastru, pentru tot ce apare ochiului sau trăirii în această culoare: azurul, marea, florile într-o primă etapă, apoi liniștea, seninul, înțelepciunea transcendentă, libertatea, fără de legăturile sunt tot atâtea manifestări ale acestei culori. Se spune că albastrul în valoarea sa absolută este cea mai pură culoare, în afara vidului total al albului neutru.

***
 De-a lungul vieții am simțit și eu atracția acestei culori în forme diferite ale sale: am început prin a iubi albastrul senin încă de când am fost capabilă să îl contemplu, apoi, mai târziu, printre preocupările de grădinar am iubit irișii, florile de nu mă uita, albăstrelele scânteietoare din lanul galben copt. La adolescență și mai apoi, în perioada dospirii emoționale m-am lăsat topită în albastrul durerii purificatoare. O bună bucată de vreme, inima mea bătea în versuri chemând sufletul prieten, sufletul iubit: 

”Ca să fie ceva între noi, altcineva -sau eu
 însumi- am botezat ceea ce eu  însumi făcusem,
 rănindu-mă, 
mereu împuținându-mă, mereu murind
cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au 
surâs buzele. Enghidu 

Mai apoi, în pârguirea maturității, mai multe situații trăite mi-au adus înțelesuri adânci:  am văzut cum  zăpada atât de albă în mantia proaspăt așezată peste pământ, în strălucirea ei maximă devine albastră; când am deschis ochii dupa  ciocnirea brutală a mașinilor, am vazut aburul de un  albastru deschis ce umplea interiorul de dincoace de parbriz și mai mereu, toate durerile întunecate ce mi se urcau în simțire se vărsau în lacrimi albastre, purificatoare. Dar cel mai a mirare este să  privesc  fotografia făcută imediat după trezirea a doi îndrăgostiți: la îngemănarea celor două lumi, la trecerea dintre ele, în imagine apare aproape fizic această a treia ființă, iubirea albastră care cuprinde tot ceea ce arată aparatul foto. 

***
Se spune că în vremuri străvechi Dumnezeu cobora pe Pământ și se arăta oamenilor în chip omenesc, le vorbea, le cerea gazduire, se hrănea cu bucatele lor. Cum oamenii sunt ai vremurilor, și cum vremurile se schimbă mereu, astăzi Dumnezeu coboară pe Pământ luând înfățișare albastră și la apariția sa totul se purifică, se eliberează, devine Iubire ce acoperă și călăuzește spre noile vremuri.



sâmbătă, 17 iunie 2017

Gândul de week-end-203

Pomul se cunoaște după roade, oamenii după fapte și gânduri.



multumesc, Ine 

vineri, 16 iunie 2017

O altfel de privire-164- Tatăl

 11. ”Și am zis : ”Poate întunericul mă va acoperi și  se va face noapte lumina dimprejurul meu.” 
 12. Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea, ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei așa este și lumina ei.” 

Am simțit adeseori cum în etapele din viața mea a fost mereu ceva care era prezent și care de câte ori ceream ajutor sau sfat, printr-o formă sau alta, accesibilă mie în acea etapă, mi le trimitea. Niciodată nu m-a lăsat fără ajutor când l-am cerut, niciodată nu m-a respins. La un moment dat am avut ca un licăr în care am înțeles că am de ales între a-L recunoaște în mine și în tot ce sunt sau a-I ignora prezența și atunci, când am aflat că oricum în fiecare secundă aleg să fac voia cuiva, L-am ales pe El.
De atunci nu contenesc să Îi descopăr infinita înțelepciune cu care ne așteaptă să creștem. Adeseori simt că este exact ca un Tată, așa cum a fost  numit, care se uită cu iubire și  răbdare la năzbâtiile odraslei sale, aflată încă în perioada în care nu poate înțelege deplin mersul lucrurilor și care, îi cunoaște structura, potențialul, forța și îl îndrumă știind că procesul creșterii se face doar din interior. 

Este acel tată care, deși adeseori contestat și renegat de copiii săi, continuă să le poarte aceeași dragoste neștirbită, continuă să le fie alături în toate felurile, așteptând ca ei să crească și să înțeleagă. 
***
Și de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, așa cum fiecare copil ajunge să își înțeleagă părinții, să îi accepte și să le fie recunoscător  când  își dă seama cât de mult este și el asemeni lor, la fel și fiecare om, la un moment dat  ajunge să zică precum psalmistul: 
14. ”Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte.
16. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și nici una dintre ele nu va fi nescrisă.” Psalmul 138



marți, 13 iunie 2017

O altfel de privire-163-Semnul

Semne suntem unii pentru alții...semne rămase pe trup ori pe suflet, în privire, în zâmbet, în respirație ori în bătăile inimii.
***
Ești semnul meu de viață și renaștere, sunt semnul tău de neobișnuit și mister... ne întâlnim în mijlocul lumilor  cu mirare și speranță, cu epitete și algebre, metamorfoze de culori, nunațe, tonuri și lumini. Ești semnul meu de copilărie, sunt semnul tău de vis, uimirea copleșitoare a descoperirii și a întâlnirii. Ești semnul divin, cadou la ceas aniversar, nufăr alb pe marea vieții mele... sunt pescărușul ce aduce la țărmul tău ramuri de mirodenii din țări exotice și adieri de parfumuri din flori îndrăgite...sunt semnul trecerii pragului către alte cunoașteri...ești semnul împletirii trăirilor telurice și celeste în pletele mele rebele, ondulate  de răsucirea degetelor tale. 
***
Suntem semne unii pentru alții...


duminică, 11 iunie 2017

O altfel de privire-162- Chemările



Poate credem că noi suntem cei care hotărâm ceva însă asta este pe jumătate adevărat.

***
Între fiecare dintre noi și orice altceva există o legătură din invizibil care se derulează și care apoi se trăiește: așa de pildă un vis, o carte,  o casă, un copil, o iubire, o viață  există în sine și ele îi aleg pe cei care le trăiesc. În fiecare dintre situații există  o variantă de rezervă atunci când noi nu  dorim să ocupăm locul nostru în acel scenariu : există un alt om care va împlini visul ce te alesese pe tine, există un alt iubit care vă trăi iubirea ce te-a ales pe tine, exstă un alt locatar ce va locui în casa ce te-a vrut pe tine, există un alt autor ce va scrie cartea care te-a povestit pe tine, există un alt părinte pentru copilul ce te dorise pe tine, există un alt alpinist pentru ascensiunea ce te învăluise  pe tine, există un alt monah pentru asceza ce te îndrăgise pe tine.
***
 Ele, trăirile și chemările  acestea există și fără noi, și când  ne aleg  este pentru  că noi suntem cei care am fost cei mai potriviți în acel moment al existenței lor. Însă, dacă dintr-un motiv sau altul nu răspundem acelei chemări, ele vor continua să existe prin altcineva, după cum și noi vom răspunde mai deciși altui tip de chemare.




vineri, 9 iunie 2017

Gândul de week-end-202

Cu timpul învățăm să înfăptuim altfel lucrurile: mai întâi le trăim și apoi ele prind viață.

O altfel de privire-161- În cămăruța inimii

În liniștea așternută deodată în jur un murmur neobișnuit mi-a atras atenția...șoapte ușoare, oftaturi,  zâmbete și dialoguri scurte se succedau repetat undeva în ceea ce eram. Ascultam  atentă și uimită: două voci se împleteau, distinct, uneori, fragmentat, alteori, doua voci familiare ... au trecut zile...nopți... ani...am trecut  și eu prin lume cu vocile urmându-mă, chemându-mă..șoptindu-mi. 

***
Într-o zi am vrut să știu și am pornit pe  firul sunetelor, am pășit prin conturul meandrat al inflexiunilor din încărcătura lor ce mă străbătea  emoțional până când, la un moment anume am intrat într-o încăpere mirifică, nebănuită: stăteam vrăjită de frumusețea acelui loc, de căldura sa luminoasă ... am simțit chemarea  să merg și mai mult în interior și am înaintat până la copacul de unde se auzeau șoaptele.  Pe măsură ce mă apropiam mă simțeam tot mai ușoară..eram zbor și flacără și unduire de cascadă și frunză lină eram când m-am așezat lângă tulpina străveche de unde  vedeam cele două glasuri: divinul și  tu stăteați de vorbă în cămăruța nouă  din sufletul meu.


miercuri, 7 iunie 2017

O altfel de privire-160- Vraciul

Știa ce face ...învățase de mult acel mod de a lucra. Îl priveam cu atenție și uimire și în același timp înțelegeam exact fiecare gest, fiecare mișcare. Lua orice bucățică, oricare ciob, le curăța perfect și le punea deoparte. Călătorea mult și în drumurile sale recunoștea bucățelele, particulele de care se ocupa personal. Când l-am întâlnit nu bănuiam ce avea să urmeze dar ceva puternic dinăuntru mă făcea să îi stau în preajmă, să tac și să privesc doar. Încet, încet fiecare gest pe care îl priveam s-a dublat de un sentiment ce se năștea înăuntru-mi și a devenit ucenicie.  Așa am învățat să recunosc și eu la rândul meu trările bucăților din sufletu-mi, cele  pe care le-am împrumutat sau le-am lăsat de bună voie ori mi-au fost luate forțat. și care se regăseau în suflete dferite..am început să le simt prin multiplele pulsații ce îmi zvâcneau în fire, prin mulțimea simțămintelor ce mă traversau fără noimă destul de des. Periodic- mai rar uneori, mai rapid alteori, miile de fărâme de suflet din toți cei pe care i-am știut vreodată  îmi trimiteau mesaje ce  mă lăsau fără vlagă atunci când obișuiam să intru total în trăirea lor. Ceva din și mai adâncul meu, mă îndemnase la cunoașterea totală a unei stări, așa că atunci când era bucurie, era până la capăt, la fel cum atunci când mă trăia tristețea, era tristețea tuturor celor ce fuseseră vreodată triști. Trăiam în ceea ce a fost și ce urma să fie în același timp. Unele cioburi imi dădeau semnale puternic sonore în exprimare, altele erau de o muțenie ce se auzea dincolo de zenit. La un moment dat,  gura mea mută s-a deschis larg și un strigăt de durere ce nu s-a auzit niciodată  a trecut dincolo de stele.

***
Când l-am întâlnit, trecusem prin aproape toate trăirile din miile de fărâme ale miilor de suflete ...niciodată nu mi-a vorbit direct ci a folosit un fel de a trimite direct în inimă ce avea să îmi spună. Așa m-a învățat  să-mi cunosc fărâmele de suflet din lume,  să le spăl cu raze și să le albesc în băi de smarald,  să le reașez în sufletul cel mare și să îi învăț și pe ceilalți să o facă. Apoi mi-a arătat cum ceea ce trăim este trăirea simultană a sufletelor care suntem prin sufletele celor ce ființează în noi și că ne doare durerea lor, ne bucură bucuria lor, ne atrage chemarea lor, ne îndepărtează respingerea lor. Mi-a arătat cum simt când cel iubit mă onorează și cum simt când tot acela mă întinează...cum simt când cel ce îmi este în ființă îmi poartă gând sublim și cum este când gândul său de mine devine trădare...și ce e mai uimitor, mi-a arătat cum dincolo de durerea noastră este durerea divină pe care o simțim când noi înșine suntem în tăgadă, și cum bucuria  ce o trăim este bucuria cea mare, aceea a exploziei extatice. 

***
Știa ce face... îl priveam și mă transformam... îl priveam lucrând și trasam noi drumuri... îi străteam alături în multiplele feluri în care decidea să îmi apară și învățam să fiu zâmbet, să fiu iubire ori lumină, să fiu fluid ce mângâie și să vorbesc ființelor în moduri pe care nici ele nu le știu dar le pot  înțelege...îl priveam și învățam să țes fire de borangic pe mantia înflorată a căilor bătute și nebătute de pași...l-am privit de atâtea ori lucrând și abia acum îl știu. A fost mereu în mine, în esența a ceea ce sunt și a ceea ce suntem noi toți...a luat pe rând chipul tuturor celor pe care i-am iubit vreodată și pe care nu am cum să nu-i iubesc încă pentru că el este în noi toți și de aceea, pe oricine am iubi de fapt El este cel pe care îl iubim și toate tristețile vin atunci când Îl  respingem în altcineva. 

***
Știe ce face dintotdeauna și ăsta e felul său de a aduna cioburile sufletelor pe care le spargem singuri când le sfărâmăm dând cu ele de pământ precum copiii care vor să vadă ce se întâmplă...e felul său de a ne îmbrățișa, de a ne mângâia și a ne readuce în bucurie. 



luni, 5 iunie 2017

Gândul de week-end-201

Și poate că toate există  doar pentru că este un ochi care le privește.

duminică, 28 mai 2017

Gândul de week end-200



Când Dumnezeu îți vorbește,  este în limba pe care o cunoști tu.


sâmbătă, 20 mai 2017

o altfel de privire-152- Buclele

Am deschis calculatorul, am așteptat o clipă, am selectat intrarea în partiție, am așteptat o altă secundă să se deschidă. Atât a fost suficient pentru ca gândul meu să alunece pe durata unui  click. Am privit apoi cu stupoare cum calculatorul se închidea. Mă uitam cu atenție, de data asta cu toată concentrarea la ce se întâmpla și mă întrebam: cum se face că se închide când voiam de fapt să printez ceva? Am așteptat să se termine închiderea, am reluat cu START, de data asta atentă la fiecare click și am reușit să termin printarea în mod firesc.

***
Adeseori intrăm în viață în aceleași bucle, le retrăim și suntem nevoiți să pornim de la capăt mereu fie că e vorba de simțiri, de situații, de locuri, de oameni, de relații. Uneori învățăm la timp din ele și ne concentrăm acordând atenție clipei, dând energie totală proiectului la care ne gândim, fiind prezenți deplin  în gestul pe care îl facem și atunci putem spune că suntem în acord cu esența noastră. Alteori însă, alunecăm repetat și ne prefacem că putem mânui ca un bun jongleur mai multe situații în același timp, că putem fi în două trăiri, că putem îmbrățișa pe cineva gândindu-ne la altcineva, că putem scrie ceva cu graba începerii altei scrieri, că putem lucra ceva cu nerăbdarea terminării altei lucrări. În acele momente se petrec pașii înapoi în viață, în evoluție, în parcurs. Poate că ar fi mai bine să adăstăm puțin înainte de a continua, să ne odihnim chiar,  decât să ducem mai multe fronturi deschise. Inevitabil, ele se vor întrepătrunde undeva și în unul din cazuri sau chiar în mai multe intrăm în bucle și ne găsim iar la linia de START. 

***
Există un timp și un ritm pentru fiecare, există o spirală pentru toate și fiecare clipă își are deplinătatea ei. Totul este să avem înțelepciunea să  trăim total orice moment, orice secundă, orice respirație. Să învățăm să ne desprindem de obiceiul de a umple o secundă cu trăiri multiple, cu sentimente parazite, ori securizante gen bodyguard. 

Fiecare secundă își are trăirea ei deplină, este o întâlnire unică între ce suntem și ce devenim. Fiecare secundă este dedicată complet unei ființări și numai uneia sub semnul  adorării și  al dăruirii depline a ceea ce ești: fie că te abadonezi unui lucru pe care îl faci cu măiestrie, ori savurezi înghețata preferată fiecare secundă își este infinit și te transformă în infinit.


vineri, 19 mai 2017

Gândul de week-end-199

Facem atât de multe din dragoste pentru oameni și atât de puține din dragoste pentru Dumnezeu.

joi, 18 mai 2017

O altfel de privire- 151-Cețuri

Priveam apusul acela  vinețiu... se adunaseră nori de un gri întunecat ce păreau că amenință să dizolve tot seninul ce fusese până atunci. Stăteam nemișcată și fixam cu încăpățânare petecul de soare ce se zărea sporadic, uneori doar ghicindu-se printre  zdrențele gri deschis ale perdelei întunecate. 

Am devenit deodată conștientă de tot ceea ce era  în acel spațiu pe care puteam să îl cuprind cu privirea, cu sufletul, până departe, spre îmbinarea dintre cele două orizontale: cea de sus și cea de jos. Am adus pe rând primul copac și l-am trăit, apoi primele păsări, iarba, crucile ce mă înconjurau, florile ce se unduiau himeric cu grația unor dansatoare conduse de niște perechi invizibile. Le-am lăsat să trăiască în mine și am adus apoi tot cerul cu fantomele desenate în nunațele de gri de toate trăirile- le-am trecut și pe ele prin spațiul emoțiilor și al simțirii dinăuntru. Am mers apoi la invizibilul ce crea mișcările din jur, la adieri și la foșnete, la notele din muzica materiei și a fluidelor, la nemărturisitul vreodată tremur din suflet, am mers și mai mult încă spre nebănuitul  și neimaginatul chiar, spre tot ce va fi existat vreodată în același timp neștiut. 

Undeva, în firida din adânc abiam intuit un lăstar nou  încolțise neștiut și  îmi apărea deodată pe tabloul ce se compunea în același timp cu mine: credem  că acum trăim, că aici este viața și că apoi murim... dar dacă totul este de fapt invers, dacă acum suntem morți și încercăm prin tot ceea ce lucrăm, simțim, închipuim să ne naștem iar la viață...oare nu este aceasta de fapt moartea, oare nu este acesta de fapt purgatoriul prin care trecem mai mult sau mai puțin conștienți cu toții? Dincolo de viața și moartea personală, oare nu este ceea ce trăim o moarte colectivă în care mai mult sau mai puțin înzestrați, mai mult sau mai puțin inspirați lucrăm pentru a trece dincolo? 


Priveam apusul acela- trăiam acele gânduri - și ca și cum aș fi deschis ochii deodată  cerul s-a  iluminat puternic  cu un soare uimitor  abia  bănuit până atunci, încredibil de palpabil și real  mai apoi. 



miercuri, 17 mai 2017

O altfel de privire-150- Imuabilul

Adeseori  reușim să trecem dincolo de învelișul material și atunci când iubim pe cineva, ființăm în acela așa cum ființăm și în noi înșine, iar el este purtat în noi ca parte de suflet.  Prețuim acea parte ca pe un dar, o purtăm și o onorăm. Ea este partea ce a devenit noi înșine, la fel cu ceea ce eram dinainte, îmbogățind-o.

 Când, la un moment dat acela se îndepărtează de noi, avem adeseori obiceiul să ne împotrivim lui și suferim tocmai pentru că respingem   acea parte din noi în care el  ființează.  Dacă reușim aceasta, devenim mai săraci.

***
Tot trăind contopiri și separări, vine un moment în viață în care știi cu certitudine că  noul tu nu poate fi separat de nimic, nici măcar de voința celuilalt. Simți că e ceva ce ești pur și simplu de neschimbat, ca și cum o bucată de albastru din celălalt  și o  bucată  de roz din tine ar fi stat împreună o vreme în inimi. În mod cert, de atunci încolo, în fiecare există un anume mov care nu mai poate fi readus la cele două culori de dinainte. Indiferent ce va alege unul sau altul, știi că ești schimbat de-a pururi și că acea nuanță din tine este vie. 


Precum sunetele unei melodii ce s-au amestecat deja cu aerul pe care îl respiri - ea  cântă mereu în tine .


sâmbătă, 13 mai 2017

Gândul de week-end-198

Pentru fiecare dintre noi, celălalt devine ceea ce vedem în el.


O altfel de privire-149-Pescărușii albaștri

Sunt vremuri când pescărușii albaștri se întorc acasă.  La anumite intervale văzduhul se umple de pene mici albăstrii ce se așază peste obrajii oamenilor, peste luminile ferestrelor, pe creștetul pomilor.
Unele pene pătrund ușurel prin limpedele privirii și alunecă până la inima sufletului unde se adună mănunchi și se modelează în păsări ale mării dinăuntru. 

În cotidianul aglomerat, mai întâi unul, apoi celălalt, simte împunsătura albastrului ce încolțește fin pe dinăuntru și crește în aripă, apoi în zborul ce îi aduce împreună. Se văd prima dată, se caută în lumina din ochi și în împunsătura din inimă, se alătură și încet, încet, precum cerneala ce se răspândește pe o sugativă, esențele lor trec din unul în altul, se unesc, dansează, se înalță. 

E vremea pescărușilor albaștri, nepământeni pentru obișnuit, atât de normali pentru divin. E vremea inimii la vedere, lăsată să înflorească în celălalt, a saltului asumat, dorit. E mai ales vremea unirii în sacru, a tămâierii cu miresme sfinte a gesturilor, faptelor, a gândurilor. Venirea lor, a gemenilor pescăruși anunță coborârea Marii Împărății și ridicarea ei la rang de normal în noua viață. E semnul peceții din iubire fără de care nu mai poate ființa nimic. Totul se răscolește, se transformă, se pulverizează și renaște. 

E vremea pescărușilor albaștri  pe cerul  mării din suflet.


sâmbătă, 6 mai 2017

Gândul de week-end-197

Există atâtea sentimente care  nu văd lumina zilei,  înăbușite din  frică sau  orgoliu pe de o parte și apoi există ” luați, mâncați, acesta este trupul meu”.

duminică, 30 aprilie 2017

O altfel de privire-149-Necuvinte

Multe sunt graiurile lumii și multiple sunt căile prin care două suflete comunică. Treceam prin dreptul deschiderilor în gard și am zărit-o pe ea, stând nemișcată, în poziție șezând privind fix către zona unde stătea el, mult în față, aproape de gard... acolo  se opreau rând pe rând vizitatorii să facă poze, să îl privească zgomotos. Am ajuns în fața lui și l-am privit. Stătea nefiresc de nemișcat și privea în gol, inexpresiv, ca și cum vedea prin oamenii ce se strângeau în fața lui. Clipea rar, se uita rând pe rând la fiecare și nu adăsta prea mult. Parcă decidea pe cine să privească, sau făcea gestul mecanic de a privi o clipă la aparatele orientate spre el,apoi închidea ochii și se uita în altă parte. Stăteam și îi căutam privirea... am așteptat să o  întâlnească pe a mea și l-am privit drept în ochi... am simțit cum ceva trecea printre noi doi și un sentiment imens a umplut spațiul dintre privirile noastre. S-a uitat o vreme direct în ochii mei, a întors apoi capul , a privit și , ignorând toate celelalte prezențe, a revenit direct în privirea mea. I-am transmis iubire și căldură și a devenit mai atent. Ceva s-a însuflețit în acea privire, a trecut de la o stare amorfă la atenție. 

Îl priveam și îi zâmbeam  Părea surprins și nedumerit. Ne-am privit așa, timp în care lacrimi îmi urcau spre lumina din ochi și se perlau pe pleoape. Îi spuneam că e iubit și îi transmiteam gânduri de iubire. 

***
Am plecat apoi și am rămas cu un dor de a reveni. M-am întors. Erau deodată foarte multe persoane. Privea în altă parte, ignorându-i, stând cu ochii închiși. Au făcut poze cu el pe fundal, l-au strigat, au vorbit apoi au plecat rând pe rând. A deschis ochii și m-a privit direct. Ultimii oameni rămași s-au întors spre mine mirați. Îl priveam zâmbind și îi urmăream tresărirea, apoi însuflețirea. I-am șoptit în gând că îl mângâi și atunci, din senin, pe cap i s-a mișcat coama, deasupra ochiului stâng. Am zâmbit și mai mult și ne-am privit iar un timp. M-a privit iar. I-am făcut poză și eu. A închis ochii pe jumătate... și tu? Am înțeles atunci cum stătea ca la reprezentație, cum se proteja când obosea. Era un număr: ca și cum știa că e necesar să stea ca să i se facă poze. Privea preventiv oamenii ca să vadă când urma să se declanșeze poza și atunci întorcea privirea tăcut, absent, afișând un chip dezolat. 
***

Am plecat din  nou și am continuat turul. M-am întors după ce am trecut pe la celelalte viețuitoare. Voiam să îl mai văd încă o dată, să îmi iau rămas bun. Ea stătea deoparte, făcânduși de lucru cu ceva din iarbă. El nu era nicăieri.  I-am resimțit privirea în gând  și m-am liniștit. Ceva din libertatea mea trecuse în el, ceva din calmul lui trecuse în mine. 







sâmbătă, 29 aprilie 2017

Gândul de week-end -196

O inimă curajoasă, alege acea experiență care i-a adus și e posibil să îi readucă cea mai mare suferință, tocmai pentru a se vindeca de ea.


joi, 27 aprilie 2017

O altfel de privire-148- Căderile invers

Adeseori am sentimentul căderii-uneori în vis: e ca o plutire lină sau ca un zbor uimitor, alteori când cuprind cu privirea zarea, ori spațiul dintre mine și altceva, cad ușor în ființa sa până ce îi simt esența, ori mesajul. 

Prin viață. căderile mi-au fost mai mereu interioare, ele purtând apoi un mesaj de renaștere: fiecare ploaie de frunze din pomul ce sunt a fost urmată de explozia înmuguririi, fiecare cădere fizică, fiecare salt nebănuit în gol a fost încă o treaptă în sus. 

Când trăiesc fericirea deplină știu că undeva există o cădere și o renaștere, totul urmează acest ciclu. Dar așa cum  anotimpurile se succed sub privirea aceluiași soare, așa și în viața noastră sunt căderi și reveniri sub privirea aceleiași iubiri divine.

***
Eram pe marginea lacului și priveam zorii; stăteam drept agățată spre cer, spre lac, spre zare, spre mine însămi, spre inimă. Eram ca o sferă cu raze și pândeam răsăritul. Broscuțe  guralive punctau suprafața lacului răspândind cercuri mlădiu- vălurite,  pescăruși albi își făceau toaleta pe oglinda ondulată și corul păsărilor de toate felurile acompania miracolul răsăritului. 

Stăteam acolo, drept în fața lui când a apărut...îl priveam  și cădeam în urcarea sa de plasmă ... știam că e o cădere în sus de data asta, că e de fapt un triumf asupra a tot ce mă făcuse să revin de atâtea ori, stăteam și priveam răsăritul cum se oglindea în lumina ochilor mei

Atunci  m- am  răsărit   femeie.


luni, 24 aprilie 2017

O altfel de privire-147- Etape ale renunțării

Cu peste două mii de ani în urmă, se spune că atunci când știa că urma să moară Alexandru cel Mare a cerut ca trupul să îi fie purtat într-un sicriu în care să fie făcute două orificii pentru ca mâinile să îi fie la vedere. Când l-au întrebat motivul, el a spus că dorește ca toată lumea să vadă că Marele Alexandru, care deține jumătate din lume pleacă din ea cu mâinile goale. 

***
Ne naștem cu un trup și el este primul atașament care ne marchează toată viața, dar și cel mai puternic. Cu vremea începem să adăugăm tot mai multe lucruri la bagajul nostru de atașamente și le tot adunăm până când, într-o zi începem să simțim prin tot ceea ce deținem: ne doare o haină stricată, mașina zgâriată, acoperișul ce lasă ploaia să treacă, ne doare chiar și farfuria ciobită, ori penița îndoită în timp. Și tot acumulând dureri repetate, ajungem să ne întrebăm: oare e necesar să fie așa? Oare, haina ruptă nu poate să se îngrijească singură de sentimentele ei, oare penița nu are altă treabă decât să-i dea sufletului meu regrete, oare nu ar fi mai bine să mă eliberez în sfârșit de toate aceste trăiri legate de ceea ce e atât de trecător? 
***
Când simți că ai trecut suficient prin  stări extreme, te ispitește dorința de a renunța; se insinuează mai întâi ca o lasitudine nedefinită, ca o greutate ce apasă tot mai mult și urmarea firească este să îți dorești să scapi de povară. Atunci, precum un mânz ce își scutură coama,  începi ușor, apoi repetat să înveți să te scuturi ce tot ceea ce te ține legat. Abia atunci înveți să renunți cu adevărat la orice poate să te facă să crezi că ești centrul universului. Și abia în momentul în care ai început să te desprinzi de ele, rând pe rând, simți că nu au fost niciodată ale tale cu adevărat și că singura formă de posesie pe care o ai, este  trăirea. 
***
Se spune că după ce părăsește corpul spiritul experimentează încă o vreme sentimentele din viață: simte încă durerea ca și cum ar fi fizică, sau emoțiile, unele pofte, frica... Poate că ne naștem și din curiozitate dar și dintr-o anume inginerie  a învățării  cum să ne acoperim și să ne dezgolim repetat de pământesc. 




sâmbătă, 22 aprilie 2017

Gândul de week-end-195

 Onorează cu respect și acceptare orice trăiești sub orice formă ar fi, pentru că totul este deja o parte din tine.

vineri, 21 aprilie 2017

O altfel de privire-146- Îndrăgostiții

Îndrăgostiții sunt cei ce iubesc și devin artiștii iubirii...ei sunt mesageri prin lume, ducând pe aripile lor deschise bucuria. Îndrăgostiții nu sunt lipsiți de sentimentul omenesc oricare ar fi el, dar ei îl metamorfozează și fac din orice atingere o notă muzicală, din orice clipire o lumină jucăușă. Îndrăgostiții se caută de departe  și inima le este clopotul reîntregirii pentru că sufletul lor, cel care călătorește mereu înainte, a ajus deja în îmbrățișarea celuilalt suflet și atunci clopotul sună a zi de sărbătoare. E sărbătoare în cer și e sărbătoare  pe pământ când se întâlnesc îndrăgostiții și prin trecerea lor prin lume se lasă încet o dâră a fericirii care contrastează puternic cu cenușiul oamenilor ce nu trăiesc  iubirea. 

Îndrăgostiții sunt vindecătorii necunoscuți, nebănuiți ai vieții. Când te afli în preajma lor simți frumusețea și măiestria simfoniei acordurilor ce se completează și urcă spre cer prin note distincte și îngemănate, simți  muzica lor și atunci inima se înmoaie și se deschide încet. 

Îndrăgostiții sunt acei îngeri pământeni care ne arată  împletirea spiralată  și unduitoare a două ființe ce cresc împreună într-o nesfărșită coloană spre cer.


vineri, 14 aprilie 2017

Gândul de week-end -194

Simți că ești matur atunci  când ceea ce trăiești rămâne în universul din tine.

joi, 13 aprilie 2017

O altfel de privire-145- Să primești...

 O lungă perioadă din viața mea am trăit prin a nu fi foarte atentă la ce primesc, ba dimpotrivă, când cineva îmi dăruia ceva mă simțeam stingherită căci nu știam exact ce aș putea să ofer în schimb și tot gândindu-mă la faptul că era ceva inegal, până la urmă chiar așa devenea: mă purtam în mod stângaci, celălalt nu înțelegea de ce nu mă bucur, credea că poate nu îmi place ori sunt mofturoasă, se creea o stare de stânjeneală ce ducea exact la opusul intenției inițiale, ba chiar ajungeam să ne simțim incomod. Neștiind exact cauza acelui sentiment, rămăsesem cu ideea că nu știu să ofer așa cum trebuie și am tot oferit până când, ajungând la stări similare de disconfort, chiar la deznădejde uneori, am fost purtată să cunosc  starea de calm din care am putut înțelege că a oferi și a primi sunt dintotdeauna unul și același lucru, că atunci când oferi primești bucuria celuilalt și atunci când primești firesc și cu drag ceva, oferi de fapt sentimentul celuilalt că e valoros, generos. 

***
La un moment dat există în viață o perioadă în care ești pus în fața unui examen ceva mai evoluat: de data asta nu mai ai de a face cu darul de la sau către o persoană, ci este vorba despre atunci când viața însăși, după ce își face socotelile decide că e momentul să îți returneze ceea ce îți rămăsese datoare și atunci, deodată vin spre tine toate cele ce te-ar putea împlini, cele ce ți-ai putut dori vreodată. Cum să faci față la atâtea daruri fără să ai sentimentul că îi oferi cuiva posibiitatea de a se simți generos sau de valoare. Cum să primești pur și simplu și doar să te bucuri fără vreo umbră de gând rătăcit? Cum poți începe să trăiești pur un sentiment fără a pregăti deja urmarea lui? 

***
Sunt perioade când, după un bilanț contabil general, viața decide că are să îți ceară imens ori are să îți dea imens și nu poți decât să înveți să treci la fel prin toate acestea: cu nedisimulată recunoștință.

MULȚUMESC, VIAȚĂ!





duminică, 9 aprilie 2017

O altfel de privire-144- Cel ce iubește...

Când l-am întâlnit, nu bănuiam ceea ce aveam să descopăr mai apoi. E drept avea și nu avea caracteristicile specifice a ceea ce uzanțele ne învață în această privință. Și cum încă nu există în vreun cod al societății descriptorii profesiei sale, este destul de dificil să o recunoști la prima vedere. deși unele trăsături pot fi edificatoare. Până nu îl cunoști destul de bine nu poți ghici că omul acela practică profesia atât de râvnită dar în același timp, demult uitată și anume: arta de a te îndrăgosti. 

Există o armonie a înfățișării care se unește cu aceea a trăirilor și pe măsură ce stai în preajma sa descoperi că profesia de Artă a îndrăgostirii constă în a fi îndrăgostit și a iubi cu toată inima. La prima vedere s-ar zice că este cea mai plăcută meserie și că chiar e ceva ce se întâmplă oricum, ce vine de la sine și că nu e nevoie de vreo croială sau cunoaștere specială pentru asta. Însă cu timpul înțelegi că e o profesie dificilă să poți iubi mereu, să te îndrăgostești perpetuu și să faci să fie vie mereu dragostea. E ca și cum un grădinar de sentimente e nevoit să fie atent  mereu la posibili curenți meteo reci, ori la arșițe secătuitoare care pot dăuna ființei fragile și frumoase pe care o îngrijește. Cel ce iubește mereu, este cel care face să existe multicolorul iubirii prin parcurile cenușii omenești, aduce raze sidefate prin care fluturi albaștri mângâie inimile oamenilor triști, face să fie vesel și râs pe unde merge. 

Într-o zi, când nici nu mă așteptam, am cunoscut o meserie nouă pe Pământ.


vineri, 7 aprilie 2017

Gândul de week-end-193

Undeva, în inima mea, există un rai care va dispărea odată cu mine. 



marți, 4 aprilie 2017

Şi sufletul ca floarea...

Iar ninge pe lume...plouă cu petale din pomi și din flori...în alb și roz ninge peste ființe...cad mângâieri de catifea pe obraji, pe buze, miroase  a merișor,  a verde...pătrund prin anotimp cu un zâmbet, mă scald în raze, mă răsfăț în cald...adulmec zarea, o contemplu dindărătul pleoapelor... uneori cred că ești tu acela din îmbrățișare și zâmbesc la anotimp, râd la mângâierile de soare ce mă gâdilă pe ochi și pe colțul de buze... ninge din nou cu adieri și cu petale...ninge serios și celest înmiresmat... sunt fericită și știu că te simți aidoma cireșului ce se pornește în rod și ninge  cu mirări și petale.




luni, 3 aprilie 2017

O altfel de privire-143- Treceri

Uneori toate trecerile mele prin lume își dau întâlnire și mă regăsesc într-o mulțime de cea/ cel care am  fost, voind să trăiască deodată în cea care sunt. Au fost momente când la astfel de întâlniri mă simțeam dezorientată, poate ușor în afara oricărei logici pământene, până când, rând pe rând am reînviat unele apariții fizice, am refăcut traseele lăsate spre amintire, am identificat marcaje prin lume. 

Acum, în acest ceas știu că faptul că exist ține de  percepția ființării și că dincolo de ea pot fi un munte ce mă locuiește deja, sau una din statuile Maoi, iar când mă satur de neclintire, mă apuc să înfloresc în oricare cireș cu rod sau ornamental perfect prin nedefinit și efemer. Știu că faptul că respir e ca o îmbrățișare deja, iar faptul că imaginez e ca o îndumnezeire: astfel creez noi lumi și noi orizonturi ce pot respira la rândul lor. 

Sunt atât de mult acest suflet încât trăirile lui pot căpăta formă fizică...așa că prefer să alerg  spre lumină când simt că se apropie furtuna... uneori, toate trecerile mele prin lume dispar mute și mă trezesc pustie și fără rost... aceea e intersecția repetată în care te caut și te chem...din fericire durează doar până mă decid la primul pas, apoi mă fac una cu drumul până ce apare o altă raspântie...

Sunt clipe și ore, perioade întregi când mă prefac  că trăiesc  normal prin lume, fără  să se bănuiască  jongleriile de universuri ce se perindă prin ființa-mi...

Mai apoi, ești tu și îmi ceri să revin la obișnuit...atunci  creez o altă lume...și mă nasc iar.




sâmbătă, 1 aprilie 2017

O altfel de privire-142- Când iubirea...

Am ajuns ceva mai târziu...am intrat în sala care părea ușor întunecată...cum am pășit înăuntru a fost ca și cum am căzut într-o îmbrățișare... un pian cânta o melodie ce se unduia  prin acel spațiu. Am intrat călcând ușor, m-am oprit și m-am așezat pe un rând liber. De cum m-am găsit pe scaunul catifelat, pleoapele mi s-au lăsat grele peste ochi și am rămas o vreme ascultând muzica, simțind cum dincolo de percepția directă, notele melodiei se materializau și deveneau picături, boabe, sfere, globuri. Pe măsură ce melodia se depăna, prin fața ochilor sufletești sunetele erau vizibile și dansau iar inima își desfăcea încetișor petalele... reînflorea floarea  iubirii... am lăsat roua din lacrimi să alunece pipăind obrajii. Stăteam acolo, în acea îmbrățișare uimitoare prin neobișnuit și mă reîmbrăcam în iubire...era dificilă revenirea...dureroasă...dar aducea bucuria înapoi. Am trăit acea transformare cu multiple stări contradictorii iar atunci când am deschis ochii, sala îmi părea foarte luminoasă, ca și cum muzica reușise o limpezire uimitoare. 

Era iar prima zi de primăvară... iubirea se întorsese iar...


joi, 30 martie 2017

joi, 23 martie 2017

Gândul de week-end-191

Există pe lume prieteni trimiși de Dumnezeu ca să ne vindece de prietenii pe care ni-i alegem noi.

miercuri, 22 martie 2017

O altfel de privire -141- Când cineva pleacă

Sunt acele clipe, neprevestite de nimic anterior, poate doar de un gol de atenție, prinși fiind  într-un iureș orbitor ...sunt acele clipe când de undeva de nicăieri aflăm că cineva drag a plecat de la noi ... se ridică atunci dintr-un adânc de suflet un val uriaș de lacrimi care ne umflă pieptul până când, găsind o breșă se face pârâiaș cuminte pe obraji. 

Pe când în fața ochilor din inimă se perindă toate scenele petrecute cu acea ființă, undeva, ca un spin mititel la început ce  încolțește apoi  prin vreme, apare gândul că nu am arătat față de cel dus de-acum, toată afecțiunea pe care ar fi meritat-o, pe care simțim că ar fi stat în putința noastră să o oferim, dar, din cine știe ce rațiuni puerile, ori false, am ținut-o în noi. Și acum, acea afecțiune ca și cum  ar fi așteptat îndelung momentul eliberării sale, se umflă în pieptul nostru și își cere dreptul să plece după acela. 

Și atunci, în acea vreme scurtă, cu ochii privind undeva nedefinit, întorși spre lumea din interior, acolo unde suntem  mereu cu cei dragi oriunde vor fi fiind ei, atunci deci, privind undeva neînțeles pentru ochiul  terestru,  lăsăm  frâu liber sentimentelor până atunci zăgăzuite, care se grăbesc să iasă și  să-l urmeze pe acela. Și cu cât mai multe gesturi de afecțiune, cuvinte dragi, ori trăiri de iubire am ținut nemanifestate, cu atât ne simțim mai vinovați, mai triști, mai plini de remușcări. 

Ne doare imens tot ceea ce nu am împărtășit și de multe ori, abia ne putem împăca cu noi înșine pentru aceasta. Ne-am născut ca să trăim împreună sentimente frumoase și orice clipă în care nu am făcut-o ne împovărează când celălalt pleacă din viața noastră. 

Într-un fel ciudat, dispariția lui fizică face foarte vizibilă structura lui frumoasă, pură, 


duminică, 19 martie 2017

O altfel de privire-140- Ceea ce iubim

”Suntem ceea ce iubim” -Nichita Stănescu


Cum iubim? Uneori înconjurăm cu căldură, alteori hrănim cu atenție și pasiune, sunt situații când înțelegând rostul ființării sale, admirăm și prețuim ținta iubirii noastre fără să intervenim direct- trimitem gânduri bune, senine și constatăm doar frumusețea a ceea ce reprezintă. 

Adeseori felul în care iubim seamănă cu modul cum ne hrănim pentru că iubirea este hrana însăși și fiecare are felul personal de a înțelege asta. Există felul de a iubi  ce se manifestă hulpav, posesiv, cu îmbucături repezi ce dau apoi indigestie ori sațietate fulgerătoare..există felul iubirii atente, calde, prezente, ce crește intensitatea forței prin echilibru și există felul de a iubi instantaneu,  invizibil pentru mulți, de neconceput uneori, la fel cum este de neconceput felul autrotofilor de a se hrăni...este acea iubire care încălzește simultan sufletele multora, care vine din înțelegere și acceptarea a ceea ce este așa cum este, din respectarea dorinței celuilalt, din asumarea gesturilor proprii și din a te opri în a răspunde reacțiilor de furie, de tristețe maximă ori ranchiună ale celuilalt. Uneori simți cum oamenii iubesc mai mult o stare decât viața însăși, care devine identificarea cu o trăire anume și că în tot ce fac, oricât de mult par că își doresc armonia, chiar fără să conștientizeze nu o pot accepta și trăi pentru că iubesc mai mult salturile emoționale , pentru că acele pendulări spre extrem în sentimente îi fac să se simtă cu adevărat vii. 
***
Există însă, dincolo de trăirile frustre și direct simțite, un alt fel de a te hrăni, un alt fel de a iubi care, chiar dacă pare plictisitor de monoton este atât de plin de varietate încât depășește cu mult ceea ce mulți simt în mod obișnuit. Odată ce întrevezi chiar și o mică parte din acest fel de a iubi, de a te hrăni, nu mai poți fi același, la fel precum un pustnic, obișnuit să se hrănească frugal nu mai poate reveni vreodată la graba înfulecării, tot așa și cei care au întresimțit o picătură din iubirea divină, nu mai pot iubi din interese umane, din posesivitate, din nivelul de ”fără tine nu pot”, de la stadiul de ”mi-ai promis, conformează-te”. La nivelul iubirii divine, se poate întâmpla să primești brusc valul tuturor frustrărilor trecute ale celuilalt, valul tuturor refuzurilor trăite de el până atunci, al tuturor dezamăgirilor, suferințelor, căderilor. Uneori poți simți venirea acestui val și îl lași să treacă dincolo de tine fără să picuri nimic emoțional în el, conștient că în felul acesta se va domoli pe veci ceva din ființarea lui pe această lume. Știi că sunt situații în care cuvintele tale sunt mult mai sărace și neputincioase comparativ cu  felul în care  știi să accepți acea situație și astfel continui să crești în iubirea ta și a celuilalt... și paradoxal, se întâmplă exact ceea ce fiecare își dorise cu adevărat.


vineri, 17 martie 2017

O altfel de privire-139- Echilibrul

Învățasm să fiu atentă la propria respirație și făceam respirări controlate pentru un anumit timp ... tot mai des simțeam o stare de bine pe care în alt context aș fi putut s-o numesc fericire. 

Mult mai târziu, după zeci de luni am știut că respirația ne învață ceva fundamental și esențialmente necesar vieții: echilibrul dintre a da și a primi. După cum  fiecare dintre noi are propriul ritm al respirației, tot la fel  are și propriul ritm  în a dărui. 

Referitor la respirație, am încercat să observ cum se simte corpul meu dacă inspir mai mult aer decât expir sau invers, dacă inspir mai puțin. În ambele situații am simțit sufocarea și mai devreme sau mai târziu am făcut acel gest al celui care iese la suprafață după o vreme petrecută sub apă, fără furtun: am luat o gură zdravănă de aer și apoi am respirat în felul meu. Fără aer, oricine ar muri. Fără echilibrul dintre cât inspirăm și cât expirăm corpul nostru se îmbolnăvește. Dacă știm toate acestea, putem înțelege că e la fel de vital să cunoaștem ritmul și cantitatea necesară echilibrului celuilalt corp al nostru: cel emoțional; fără a avea aceeași măsură în a oferi și a primi, corpul nostru emoțional se sufocă și se îmbolnăvește. De aceea, în prezența unor oameni simțim stări asemănătoare sufocării fizice.

În rare cazuri s-a întâmplat  să fiu surprinsă de faptul că eram foarte aproape de cineva și nu simțeam absolut nimic în afară de pace. Într-o situație recentă am avut această revelație. M-am gândit atunci că acel om își echilibrase atât de mult toate ale sale, încât nu se amplifica nimic în interiorul meu: nu simțeam nici emoție, nici teamă, nici dorință; nici atracție, nici respingere... era minunat de calm în preajma sa. Prin simpla alăturare a trupurilor noastre, în liniștea neclinitită a înfăptuirii unei fotografii, am avut sentimentul că mi-a fost transmisă o anume cunoaștere. La ceva timp, ea a devenit înțeles. 


Acum știu de ce în preajma oamenilor corpul  îmi dă semnalele fizice ale sufocării sau ale echilibrului. Totul e de fapt despre cât ofer și cât primesc... și asta e cheia din orice relație. După ce înțelegi toate astea, nu îți mai poți permite să continui să stai prea mult timp în afara echilibrului.


Gândul de week-end-190

Oricât de mult am vrea să intervenim în viața oamenilor pe care îi iubim, vine o vreme în care înțelegem că cel mai bun lucru e să ne rugăm pentru ei și atât.


marți, 14 martie 2017

O altfel de privire 138- Fluturi

Te priveam de o vreme...mă intriga felul tău de a îți striga iubirea... era neobișnuit și surprinzător. Am revenit uneori..erai la fel, cu aceeași iubire umbrită de un nor ... păreai că iubești norul mai mult decât lumina de dincolo de el... În alte dăți apărea și celălat suflet, mereu îndepărtat, dus într-o zare spre care priveai ades... m-am întrebat atunci  de ce iubești mai mult durerea decât bucuria? 


Oscilai înnebunitor  între ele și am intrat în tablou să-ți spun: ” Poți alege să nu suferi , dar atunci e posibil  să nu mai  ai sentimentul acesta de tortură dulce...poți trăi altfel dacă  vrei...poți avea și tu liniștea ta și poți schimba chiar cerul cu bogăția din sufletul tău, cu lumina din el.” 

Am ieșit din acel tablou și te priveam uneori...  decorul era altul...  masculinul acelei primăveri avea să rămână pe veci al tău îmbrățișând femininul pe care îl regăsise în mlădițele din adânc. Un zâmbet, o privire și aripi de fluturi celebrând puritatea și perfecțiunea efemerului.




duminică, 26 februarie 2017

Zâmbet

Cu drag de tot, mă retrag pentru o vreme.


vineri, 24 februarie 2017

Gândul de week-end-189


După atâta timp pot să spun răspicat: Doamne, sunt pregătită să înțeleg viața și din altă perspectivă!

duminică, 19 februarie 2017

O altfel de privire-137- Emoțiile

De dinainte de comunicarea prin limbaj specifică omului evoluat, există o comunicare universală între tot ce ființează și aceasta se face prin Emoții. Materia în forma ei grosieră ori subtilă se manifestă prin acel ceva fluid care o străbate și căruia omul îi spune Emoție. Deși gama emoțiilor este destul de largă, în esență ele sunt  formele a două mari manifestări afective: Frica și Iubirea. 

E interesant de observat o anume legătură între comunicare și emoții: sunetele pe care urechea le percepe se înscriu într-o plajă a frecvențelor de la o minimă până la o maximă, fiecare ureche având cuprinderea acustică specifică și anumite frecvențe extreme pe care nu le poate auzi. Cred că aidoma urechii fizice, urechea afectului poate simți o anumită gamă de manifestări emoționale peste care alunecă de-a lungul vieții ca pe clapele unui pian. 

Cu timpul, cu cât exersăm mai mult melodiile acestor clape, reușim să creăm o lărgire a gamei trăirilor  personale și de la câteva note pe care le știm profesionist pământean, să trecem la adevărate simfonii în filarmonica divină. 

Se spune că urechea umană poate fi ajutată să audă și alte frecvențe folosind un anumit tip de activități bazate pe muzica lui Mozart. Cum există o strânsă legătură între urechea fizică și cea afectivă, omul simte instinctiv atracția către muzică, el însuși fiind în ultimă instanță pianul pe care se cântă muzica universului. 
***

Cu cât ne obișuim cu frecvențele începem să învățăm cum să orchestrăm noi înșine trăirile și să ne bucurăm de orice modulare a lor... e ca și cum învățăm să stăm în ochiul tornadei și ne bucurăm senin de manifestările ei...de atunci încolo nici o dezlănțuire nu ne mai spulberă, nu ne mai lasă răvășiți după trecerea ei ...  de atunci putem să îi admirăm forța, pasiunea ori entuziasmul manifestării și să învățăm din exprimarea lor.

Fiecare dintre noi trăiește instinctiv  emoțiile existenței de la cea a pietrei până la emoția eterului, depinde doar cum învățăm arta  armonizării lor, iar  după ce  parcurgem cele două extreme, când aflăm că ele sunt la fel, învățăm să comunicăm cu adevărat în limbajul Totului.


sâmbătă, 18 februarie 2017

Gândul de week-end -188

Oamenii preferă în locul dragostei neutralitatea  pentru că altfel nu ar putea  supraviețui suferinței celuilalt.


joi, 16 februarie 2017

Deplinul

Adeseori, în relație fiind simțim tristețe când partenerul răspunde diferit de ceea ce ne  dorim sau ignoră prezența noastră... Ne doare fizic, ne simțim copleșiți. La început nu înțelegem prea bine de ce avem acele stări, apoi, cu timpul  aflăm că ne doare de fapt imposibilitatea manifestării a ceea ce avem de dat în acea situație. Sunt  daruri pe care dorim să le oferim și care  ne sunt  refuzate repetat... 
***
Vedem  că sunt perioade când putem pune  în comun mai mult sau mai puțin în funcție de misiunile în care suntem implicați, dar și că, adeseori  primim după legile necunoscute ale unui joc invizibil al hazardului,  în mod inegal față de cât oferim. Și trecând prin ani, prin relații, înțelegem într-un final că totul este de fapt despre ocazii de a ne manifesta, de a trăi anumite gesturi pe care vrem să le facem, de a trăi anumite sentimente pe care vrem să le simțim, de a trăi anumite situații  în care vrem să ne aflăm... de a trăi deplinul nostru. 
***
Și apoi vine o altă vreme în care ne dăm voie să trăim toate ce le-am dorit, indiferent dacă ne sunt permise ori refuzate de acțiunile, gesturile, trăirile celorlați. E acea vreme în care ne bucurăm deplin de ceea ce suntem și  ce manifestăm în viață, de întregul nostru pe care îl lăsăm să ființeze și care dacă este refuzat ori ignorat știe  să creeze alte ocazii ori alte forme de a se împlini.
***
Abia atunci  aflăm că de fapt este vorba despre viață și jocul ei, și ne dăm voie să fim ceea ce vrem cu adevărat să fim.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Mărgelele

Precum boabele rotunde strălucind multicolor, așa mi-am cizelat trăirile și episoadele înțelegerii în viață, până când, ajunse la un anumit număr, le-am înșirat pe firul sidefiu al zilelor și le-am purtat cu bucurie prin alte anotimpuri. Uneori le mângâiam rotunjimea și le pipăiam conturul în timp ce înțelepciunea închisă în fiecare boabă își lăsa fluidul cunoașterii să se răspândească în fire. 

Mi-am așezat șiragul cu mărgelele trăirilor în jurul sufletului, în jurul mijlocului, în jurul gâtului, l-am purtat cu rochii înflorate, cu bluze brodate, cu șaluri de mătase, cu învelitori de cașmir... l-am purtat singură sau în companie, cu veșminte și nud... mi-am ținut șiragul lângă inimă și strălucirea lui eram eu însămi.

Deodată, într-o zi obișnuită am simțit un altfel de frig și mi-am aflat mărgelele împrăștiate în colțuri de viață știute și neștiute, risipite la vedere sau ascunse, cu fărâme de fir mătăsor zdrențuite peste tot. O mână nevăzută, ori un anume tăiș, ori poate doar încrucișarea unor foarfece măiestre fărâmase șiragul strălucirilor vetuste de acum. Mărgelele mele se dovediseră de o fragilitate nebănuită,  ascunsă de culorile amăgitoare. M-am gândit doar o clipă dacă să adun ce se mai putea sau să le las acolo unde se rostogoliseră. 

Le-am lăsat...





vineri, 10 februarie 2017

Gândul de week-end-187

Fă din viața ta un șir de prilejuri cu care oamenii să își manifeste bunătatea.


joi, 9 februarie 2017

O altfel de privire-136- Întâlnirea

Pe cărările vieții printre multiplele întâlniri cu oamenii, cu sufletele surori, cu îngerii, printre multiplele alianțe și lupte,  vine un moment în care te întâlnești cu TINE, cel care poartă cu sine legea divină. Atunci, în acea încrucișare de priviri afli că dintotdeauna în interiorul tău există orice limită  pe care ai ales să o respecți în viață, că indiferent în ce situație ai fi fost, tu ești cel care și-a stabilit libertățile pe care le urmeazI și nicidecum vreo cutumă socială. Înțelegi atunci, în acea întâlnire că toate granițele pe care le-ai respectat au fost tot atâtea prilejuri de conflicte în interesele celor din jurul tău, că ele s-au manifestat mai tulburător sau mai pajnic atât în ceea ce ai trăit tu cât și cei din jurul tău, în funcție de libertățile și granițele celorlalți,  dar și că aceste libertăți asumate, mai mult sau mai puțin laxe au fost cele care au trasat conturul Eliberării tale căci ele te-au ghidat spre înțelegere. Când te întâlnești cu acel TU care are scrisă legea divină  e ca și cum pașești pe tărâmul acceptării adevăratului rol pe care îl ai în viața ta. Orice gând sau abur de tentație care te-ar mai ademeni să duci spre alții tot ceea ce trăiești se evaporă ca prin farmec și te înțelegi și te îndrăgești cu toate cotloanele care ești, căci, asemenea universului ești o hartă din întuneric și lumină care modelează existența. 
În această întâlnire poate pentru prima dată în viață, îți vezi și accepți spectrul felurilor de a fi, îți vezi susul și josul și nodul ce unește plusul și minusul tău... atunci când înțelegi că ești toate astea și că e inutil să îndrăgești și să prețuiești ceva mai mult decât altceva, pentru că tot tu ești și de o parte și de cealaltă, abia atunci începe pacea ta. 


marți, 7 februarie 2017

S'il suffisait....

Prin labirintul vieții noastre rând pe rând străbatem porțiuni ale măiestriei: îndemânarea  fizică, rațiunea, inteligența, emoția, simțirea, iubirea sunt tot atâtea fațete ale pietrei prețioase ce devenim. Iubirea este cea care ne cere șlefuiri repetate, cea care dă nuanțe nemaivăzute, sclipiri de magie în povestea vieții. Adeseori intrăm în starea de iubire și îi trăim manifestările până când devenim una cu ele. Și într-o zi când am epuizat trăirile plenitudinii iubirii, când am simțit efectele minunii existenței ei, când am trecut și de ultima redută a deschiderii și încrederii, în mod cu totul neașteptat și paradoxal ne trezim în fața sentimentului neputinței. Uneori, oricât de mult am iubi și am simți că suntem iubire trecem prin trăirea lui ” nu e de ajuns” și înțelegem că dincolo de iubire  mai e ceva care o face să fie puternică, să fie durabilă și senină și atunci descoperim puterea credinței  în sclipirile iubirii.  Credința e cea care îi dă iubirii senin și pace, iar împletirea lor făurește coroana nemuririi și a miracolului.
***
Fără credință, iubirea e zbatere și frământare, e tumult, iar fără iubire credința devine orbire, mutilare.
Iubirea și credința împreună sunt Totul.

duminică, 5 februarie 2017

Brazda ființei...

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale."
                                                                -Constantin Brâncuși

Obișnuiam să mă identific, să mă transpun, să înțeleg  dintr-o privire felul sau plămada celuilalt... știam când suntem pe aceeași undă și când pluteam pe unde diferite. Încercam să înțeleg, să ajut, să aduc frumusețe, să presar bucurie, să transform, să fac să fie  evoluție.

Nu mai sunt aceea... nici nu mai știu cum eram ... nu mai sunt cu tine  dacă nu vrei, nu mai încerc să te fac să simți altfel, să guști și tu din extaz sau din fericire, din pace... nu mai sunt antrenorul tău de viață, nici nu-mi mai fac griji dacă ai găsit sau nu echilibrul, ori pacea, dacă ai reușit să înțelegi cum sunt toate și tu în ele, dacă ești pe calea ta sau rătăcești  aiurea...

Știu că și tu, la fel ca și mine poți să alegi orice: și cum simți, și ce vrei să fii, și ceea ce gândești, și ceea ce faci...și tu, ca și mine, poți să urmezi Calea sau să faci multiple ocoluri, volute, acolade...

Nu mai sunt salvator, nici infirmieră contra voinței, nici înger păzitor fără  acceptare... sunt proaspăt trezită din încă un  alt vis și am decis să te întâlnesc în inima fenomenelor, în îmbinarea brațelor cumpenei, în axul tuturor, căci și tu ca și mine ești dator să-ți faci brazda ființei tale



sâmbătă, 4 februarie 2017

Gândul de week-end- 186


Unii oameni  se înconjoară de  frumusețe fizică, alții preferă să audă că ei sunt frumoși , iar alții văd și simt frumusețea oriunde există viață.


vineri, 27 ianuarie 2017

Gândul de week-end-185

Când iubești comunici direct cu divinitatea și zâmbetul e răspunsul.


sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Gândul de week-end-184

De multe ori, cum iubim noi și cum simt ceilalți iubirea noastră este atât de diferit...


joi, 19 ianuarie 2017

Nașterea

Există pe lume o stare minunată, atunci când iei în interiorul tău pe alcineva, îl porți o vreme, îl hrănești, îl crești, îi oferi adăpost de suflet și căldură, îți însoțești trăirile de un zâmbet luminos doar gândindu-te la ființa nouă pe care o porți... este starea pe care în mod obișnuit oamenii o atribuie gravidității însă ea este comună oricui. 

Încă de când suntem capabili să ne purtăm ființa prin viață, în orice clipă putem să luăm conștient pe altcineva în interiorul nostru și să-l purtăm cu noi prin clipe, să îi zîmbim luminos doar gândindu-ne la el, să îi trimitem pace și alinare, să simțim că este o făptură minunată și să trimitem constant această simțire către sine. Apoi, când vine un anume moment, putem să îi dăm drumul din nou  în propria-i viață sau dimensiune...  născut de noi fiind, oriunde ar alege să meargă, el, cel care a trăit în noi, va fi mereu născutul drag al sufletului nostru și ceea ce am trăit împreună este creația nepieritoare a noastră. 

Din altă perspectivă, nu contează dacă ești femeie sau bărbat, nu are nici o importanță dacă ești mamă sau nu, purtarea celuilalt în sine prin vreme poate fi a oricui.

 Putem  oricând să îl hrănim cu iubire pe celălalt, să îl vindecăm, să gândim gânduri frumoase, cu  pace și senin. În orice clipă, creăm și naștem  sufletele vieții de mâine.