Te priveam de o vreme...mă intriga felul tău de a îți striga iubirea... era neobișnuit și surprinzător. Am revenit uneori..erai la fel, cu aceeași iubire umbrită de un nor ... păreai că iubești norul mai mult decât lumina de dincolo de el... În alte dăți apărea și celălat suflet, mereu îndepărtat, dus într-o zare spre care priveai ades... m-am întrebat atunci de ce iubești mai mult durerea decât bucuria?
Oscilai înnebunitor între ele și am intrat în tablou să-ți spun: ” Poți alege să nu suferi , dar atunci e posibil să nu mai ai sentimentul acesta de tortură dulce...poți trăi altfel dacă vrei...poți avea și tu liniștea ta și poți schimba chiar cerul cu bogăția din sufletul tău, cu lumina din el.”
Am ieșit din acel tablou și te priveam uneori... decorul era altul... masculinul acelei primăveri avea să rămână pe veci al tău îmbrățișând femininul pe care îl regăsise în mlădițele din adânc. Un zâmbet, o privire și aripi de fluturi celebrând puritatea și perfecțiunea efemerului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu