duminică, 19 martie 2017

O altfel de privire-140- Ceea ce iubim

”Suntem ceea ce iubim” -Nichita Stănescu


Cum iubim? Uneori înconjurăm cu căldură, alteori hrănim cu atenție și pasiune, sunt situații când înțelegând rostul ființării sale, admirăm și prețuim ținta iubirii noastre fără să intervenim direct- trimitem gânduri bune, senine și constatăm doar frumusețea a ceea ce reprezintă. 

Adeseori felul în care iubim seamănă cu modul cum ne hrănim pentru că iubirea este hrana însăși și fiecare are felul personal de a înțelege asta. Există felul de a iubi  ce se manifestă hulpav, posesiv, cu îmbucături repezi ce dau apoi indigestie ori sațietate fulgerătoare..există felul iubirii atente, calde, prezente, ce crește intensitatea forței prin echilibru și există felul de a iubi instantaneu,  invizibil pentru mulți, de neconceput uneori, la fel cum este de neconceput felul autrotofilor de a se hrăni...este acea iubire care încălzește simultan sufletele multora, care vine din înțelegere și acceptarea a ceea ce este așa cum este, din respectarea dorinței celuilalt, din asumarea gesturilor proprii și din a te opri în a răspunde reacțiilor de furie, de tristețe maximă ori ranchiună ale celuilalt. Uneori simți cum oamenii iubesc mai mult o stare decât viața însăși, care devine identificarea cu o trăire anume și că în tot ce fac, oricât de mult par că își doresc armonia, chiar fără să conștientizeze nu o pot accepta și trăi pentru că iubesc mai mult salturile emoționale , pentru că acele pendulări spre extrem în sentimente îi fac să se simtă cu adevărat vii. 
***
Există însă, dincolo de trăirile frustre și direct simțite, un alt fel de a te hrăni, un alt fel de a iubi care, chiar dacă pare plictisitor de monoton este atât de plin de varietate încât depășește cu mult ceea ce mulți simt în mod obișnuit. Odată ce întrevezi chiar și o mică parte din acest fel de a iubi, de a te hrăni, nu mai poți fi același, la fel precum un pustnic, obișnuit să se hrănească frugal nu mai poate reveni vreodată la graba înfulecării, tot așa și cei care au întresimțit o picătură din iubirea divină, nu mai pot iubi din interese umane, din posesivitate, din nivelul de ”fără tine nu pot”, de la stadiul de ”mi-ai promis, conformează-te”. La nivelul iubirii divine, se poate întâmpla să primești brusc valul tuturor frustrărilor trecute ale celuilalt, valul tuturor refuzurilor trăite de el până atunci, al tuturor dezamăgirilor, suferințelor, căderilor. Uneori poți simți venirea acestui val și îl lași să treacă dincolo de tine fără să picuri nimic emoțional în el, conștient că în felul acesta se va domoli pe veci ceva din ființarea lui pe această lume. Știi că sunt situații în care cuvintele tale sunt mult mai sărace și neputincioase comparativ cu  felul în care  știi să accepți acea situație și astfel continui să crești în iubirea ta și a celuilalt... și paradoxal, se întâmplă exact ceea ce fiecare își dorise cu adevărat.


Trimiteți un comentariu