duminică, 30 aprilie 2017

O altfel de privire-149-Necuvinte

Multe sunt graiurile lumii și multiple sunt căile prin care două suflete comunică. Treceam prin dreptul deschiderilor în gard și am zărit-o pe ea, stând nemișcată, în poziție șezând privind fix către zona unde stătea el, mult în față, aproape de gard... acolo  se opreau rând pe rând vizitatorii să facă poze, să îl privească zgomotos. Am ajuns în fața lui și l-am privit. Stătea nefiresc de nemișcat și privea în gol, inexpresiv, ca și cum vedea prin oamenii ce se strângeau în fața lui. Clipea rar, se uita rând pe rând la fiecare și nu adăsta prea mult. Parcă decidea pe cine să privească, sau făcea gestul mecanic de a privi o clipă la aparatele orientate spre el,apoi închidea ochii și se uita în altă parte. Stăteam și îi căutam privirea... am așteptat să o  întâlnească pe a mea și l-am privit drept în ochi... am simțit cum ceva trecea printre noi doi și un sentiment imens a umplut spațiul dintre privirile noastre. S-a uitat o vreme direct în ochii mei, a întors apoi capul , a privit și , ignorând toate celelalte prezențe, a revenit direct în privirea mea. I-am transmis iubire și căldură și a devenit mai atent. Ceva s-a însuflețit în acea privire, a trecut de la o stare amorfă la atenție. 

Îl priveam și îi zâmbeam  Părea surprins și nedumerit. Ne-am privit așa, timp în care lacrimi îmi urcau spre lumina din ochi și se perlau pe pleoape. Îi spuneam că e iubit și îi transmiteam gânduri de iubire. 

***
Am plecat apoi și am rămas cu un dor de a reveni. M-am întors. Erau deodată foarte multe persoane. Privea în altă parte, ignorându-i, stând cu ochii închiși. Au făcut poze cu el pe fundal, l-au strigat, au vorbit apoi au plecat rând pe rând. A deschis ochii și m-a privit direct. Ultimii oameni rămași s-au întors spre mine mirați. Îl priveam zâmbind și îi urmăream tresărirea, apoi însuflețirea. I-am șoptit în gând că îl mângâi și atunci, din senin, pe cap i s-a mișcat coama, deasupra ochiului stâng. Am zâmbit și mai mult și ne-am privit iar un timp. M-a privit iar. I-am făcut poză și eu. A închis ochii pe jumătate... și tu? Am înțeles atunci cum stătea ca la reprezentație, cum se proteja când obosea. Era un număr: ca și cum știa că e necesar să stea ca să i se facă poze. Privea preventiv oamenii ca să vadă când urma să se declanșeze poza și atunci întorcea privirea tăcut, absent, afișând un chip dezolat. 
***

Am plecat din  nou și am continuat turul. M-am întors după ce am trecut pe la celelalte viețuitoare. Voiam să îl mai văd încă o dată, să îmi iau rămas bun. Ea stătea deoparte, făcânduși de lucru cu ceva din iarbă. El nu era nicăieri.  I-am resimțit privirea în gând  și m-am liniștit. Ceva din libertatea mea trecuse în el, ceva din calmul lui trecuse în mine. 







sâmbătă, 29 aprilie 2017

Gândul de week-end -196

O inimă curajoasă, alege acea experiență care i-a adus și e posibil să îi readucă cea mai mare suferință, tocmai pentru a se vindeca de ea.


joi, 27 aprilie 2017

O altfel de privire-148- Căderile invers

Adeseori am sentimentul căderii-uneori în vis: e ca o plutire lină sau ca un zbor uimitor, alteori când cuprind cu privirea zarea, ori spațiul dintre mine și altceva, cad ușor în ființa sa până ce îi simt esența, ori mesajul. 

Prin viață. căderile mi-au fost mai mereu interioare, ele purtând apoi un mesaj de renaștere: fiecare ploaie de frunze din pomul ce sunt a fost urmată de explozia înmuguririi, fiecare cădere fizică, fiecare salt nebănuit în gol a fost încă o treaptă în sus. 

Când trăiesc fericirea deplină știu că undeva există o cădere și o renaștere, totul urmează acest ciclu. Dar așa cum  anotimpurile se succed sub privirea aceluiași soare, așa și în viața noastră sunt căderi și reveniri sub privirea aceleiași iubiri divine.

***
Eram pe marginea lacului și priveam zorii; stăteam drept agățată spre cer, spre lac, spre zare, spre mine însămi, spre inimă. Eram ca o sferă cu raze și pândeam răsăritul. Broscuțe  guralive punctau suprafața lacului răspândind cercuri mlădiu- vălurite,  pescăruși albi își făceau toaleta pe oglinda ondulată și corul păsărilor de toate felurile acompania miracolul răsăritului. 

Stăteam acolo, drept în fața lui când a apărut...îl priveam  și cădeam în urcarea sa de plasmă ... știam că e o cădere în sus de data asta, că e de fapt un triumf asupra a tot ce mă făcuse să revin de atâtea ori, stăteam și priveam răsăritul cum se oglindea în lumina ochilor mei

Atunci  m- am  răsărit   femeie.


luni, 24 aprilie 2017

O altfel de privire-147- Etape ale renunțării

Cu peste două mii de ani în urmă, se spune că atunci când știa că urma să moară Alexandru cel Mare a cerut ca trupul să îi fie purtat într-un sicriu în care să fie făcute două orificii pentru ca mâinile să îi fie la vedere. Când l-au întrebat motivul, el a spus că dorește ca toată lumea să vadă că Marele Alexandru, care deține jumătate din lume pleacă din ea cu mâinile goale. 

***
Ne naștem cu un trup și el este primul atașament care ne marchează toată viața, dar și cel mai puternic. Cu vremea începem să adăugăm tot mai multe lucruri la bagajul nostru de atașamente și le tot adunăm până când, într-o zi începem să simțim prin tot ceea ce deținem: ne doare o haină stricată, mașina zgâriată, acoperișul ce lasă ploaia să treacă, ne doare chiar și farfuria ciobită, ori penița îndoită în timp. Și tot acumulând dureri repetate, ajungem să ne întrebăm: oare e necesar să fie așa? Oare, haina ruptă nu poate să se îngrijească singură de sentimentele ei, oare penița nu are altă treabă decât să-i dea sufletului meu regrete, oare nu ar fi mai bine să mă eliberez în sfârșit de toate aceste trăiri legate de ceea ce e atât de trecător? 
***
Când simți că ai trecut suficient prin  stări extreme, te ispitește dorința de a renunța; se insinuează mai întâi ca o lasitudine nedefinită, ca o greutate ce apasă tot mai mult și urmarea firească este să îți dorești să scapi de povară. Atunci, precum un mânz ce își scutură coama,  începi ușor, apoi repetat să înveți să te scuturi ce tot ceea ce te ține legat. Abia atunci înveți să renunți cu adevărat la orice poate să te facă să crezi că ești centrul universului. Și abia în momentul în care ai început să te desprinzi de ele, rând pe rând, simți că nu au fost niciodată ale tale cu adevărat și că singura formă de posesie pe care o ai, este  trăirea. 
***
Se spune că după ce părăsește corpul spiritul experimentează încă o vreme sentimentele din viață: simte încă durerea ca și cum ar fi fizică, sau emoțiile, unele pofte, frica... Poate că ne naștem și din curiozitate dar și dintr-o anume inginerie  a învățării  cum să ne acoperim și să ne dezgolim repetat de pământesc. 




sâmbătă, 22 aprilie 2017

Gândul de week-end-195

 Onorează cu respect și acceptare orice trăiești sub orice formă ar fi, pentru că totul este deja o parte din tine.

vineri, 21 aprilie 2017

O altfel de privire-146- Îndrăgostiții

Îndrăgostiții sunt cei ce iubesc și devin artiștii iubirii...ei sunt mesageri prin lume, ducând pe aripile lor deschise bucuria. Îndrăgostiții nu sunt lipsiți de sentimentul omenesc oricare ar fi el, dar ei îl metamorfozează și fac din orice atingere o notă muzicală, din orice clipire o lumină jucăușă. Îndrăgostiții se caută de departe  și inima le este clopotul reîntregirii pentru că sufletul lor, cel care călătorește mereu înainte, a ajus deja în îmbrățișarea celuilalt suflet și atunci clopotul sună a zi de sărbătoare. E sărbătoare în cer și e sărbătoare  pe pământ când se întâlnesc îndrăgostiții și prin trecerea lor prin lume se lasă încet o dâră a fericirii care contrastează puternic cu cenușiul oamenilor ce nu trăiesc  iubirea. 

Îndrăgostiții sunt vindecătorii necunoscuți, nebănuiți ai vieții. Când te afli în preajma lor simți frumusețea și măiestria simfoniei acordurilor ce se completează și urcă spre cer prin note distincte și îngemănate, simți  muzica lor și atunci inima se înmoaie și se deschide încet. 

Îndrăgostiții sunt acei îngeri pământeni care ne arată  împletirea spiralată  și unduitoare a două ființe ce cresc împreună într-o nesfărșită coloană spre cer.


vineri, 14 aprilie 2017

Gândul de week-end -194

Simți că ești matur atunci  când ceea ce trăiești rămâne în universul din tine.

joi, 13 aprilie 2017

O altfel de privire-145- Să primești...

 O lungă perioadă din viața mea am trăit prin a nu fi foarte atentă la ce primesc, ba dimpotrivă, când cineva îmi dăruia ceva mă simțeam stingherită căci nu știam exact ce aș putea să ofer în schimb și tot gândindu-mă la faptul că era ceva inegal, până la urmă chiar așa devenea: mă purtam în mod stângaci, celălalt nu înțelegea de ce nu mă bucur, credea că poate nu îmi place ori sunt mofturoasă, se creea o stare de stânjeneală ce ducea exact la opusul intenției inițiale, ba chiar ajungeam să ne simțim incomod. Neștiind exact cauza acelui sentiment, rămăsesem cu ideea că nu știu să ofer așa cum trebuie și am tot oferit până când, ajungând la stări similare de disconfort, chiar la deznădejde uneori, am fost purtată să cunosc  starea de calm din care am putut înțelege că a oferi și a primi sunt dintotdeauna unul și același lucru, că atunci când oferi primești bucuria celuilalt și atunci când primești firesc și cu drag ceva, oferi de fapt sentimentul celuilalt că e valoros, generos. 

***
La un moment dat există în viață o perioadă în care ești pus în fața unui examen ceva mai evoluat: de data asta nu mai ai de a face cu darul de la sau către o persoană, ci este vorba despre atunci când viața însăși, după ce își face socotelile decide că e momentul să îți returneze ceea ce îți rămăsese datoare și atunci, deodată vin spre tine toate cele ce te-ar putea împlini, cele ce ți-ai putut dori vreodată. Cum să faci față la atâtea daruri fără să ai sentimentul că îi oferi cuiva posibiitatea de a se simți generos sau de valoare. Cum să primești pur și simplu și doar să te bucuri fără vreo umbră de gând rătăcit? Cum poți începe să trăiești pur un sentiment fără a pregăti deja urmarea lui? 

***
Sunt perioade când, după un bilanț contabil general, viața decide că are să îți ceară imens ori are să îți dea imens și nu poți decât să înveți să treci la fel prin toate acestea: cu nedisimulată recunoștință.

MULȚUMESC, VIAȚĂ!





duminică, 9 aprilie 2017

O altfel de privire-144- Cel ce iubește...

Când l-am întâlnit, nu bănuiam ceea ce aveam să descopăr mai apoi. E drept avea și nu avea caracteristicile specifice a ceea ce uzanțele ne învață în această privință. Și cum încă nu există în vreun cod al societății descriptorii profesiei sale, este destul de dificil să o recunoști la prima vedere. deși unele trăsături pot fi edificatoare. Până nu îl cunoști destul de bine nu poți ghici că omul acela practică profesia atât de râvnită dar în același timp, demult uitată și anume: arta de a te îndrăgosti. 

Există o armonie a înfățișării care se unește cu aceea a trăirilor și pe măsură ce stai în preajma sa descoperi că profesia de Artă a îndrăgostirii constă în a fi îndrăgostit și a iubi cu toată inima. La prima vedere s-ar zice că este cea mai plăcută meserie și că chiar e ceva ce se întâmplă oricum, ce vine de la sine și că nu e nevoie de vreo croială sau cunoaștere specială pentru asta. Însă cu timpul înțelegi că e o profesie dificilă să poți iubi mereu, să te îndrăgostești perpetuu și să faci să fie vie mereu dragostea. E ca și cum un grădinar de sentimente e nevoit să fie atent  mereu la posibili curenți meteo reci, ori la arșițe secătuitoare care pot dăuna ființei fragile și frumoase pe care o îngrijește. Cel ce iubește mereu, este cel care face să existe multicolorul iubirii prin parcurile cenușii omenești, aduce raze sidefate prin care fluturi albaștri mângâie inimile oamenilor triști, face să fie vesel și râs pe unde merge. 

Într-o zi, când nici nu mă așteptam, am cunoscut o meserie nouă pe Pământ.


vineri, 7 aprilie 2017

Gândul de week-end-193

Undeva, în inima mea, există un rai care va dispărea odată cu mine. 



marți, 4 aprilie 2017

Şi sufletul ca floarea...

Iar ninge pe lume...plouă cu petale din pomi și din flori...în alb și roz ninge peste ființe...cad mângâieri de catifea pe obraji, pe buze, miroase  a merișor,  a verde...pătrund prin anotimp cu un zâmbet, mă scald în raze, mă răsfăț în cald...adulmec zarea, o contemplu dindărătul pleoapelor... uneori cred că ești tu acela din îmbrățișare și zâmbesc la anotimp, râd la mângâierile de soare ce mă gâdilă pe ochi și pe colțul de buze... ninge din nou cu adieri și cu petale...ninge serios și celest înmiresmat... sunt fericită și știu că te simți aidoma cireșului ce se pornește în rod și ninge  cu mirări și petale.




luni, 3 aprilie 2017

O altfel de privire-143- Treceri

Uneori toate trecerile mele prin lume își dau întâlnire și mă regăsesc într-o mulțime de cea/ cel care am  fost, voind să trăiască deodată în cea care sunt. Au fost momente când la astfel de întâlniri mă simțeam dezorientată, poate ușor în afara oricărei logici pământene, până când, rând pe rând am reînviat unele apariții fizice, am refăcut traseele lăsate spre amintire, am identificat marcaje prin lume. 

Acum, în acest ceas știu că faptul că exist ține de  percepția ființării și că dincolo de ea pot fi un munte ce mă locuiește deja, sau una din statuile Maoi, iar când mă satur de neclintire, mă apuc să înfloresc în oricare cireș cu rod sau ornamental perfect prin nedefinit și efemer. Știu că faptul că respir e ca o îmbrățișare deja, iar faptul că imaginez e ca o îndumnezeire: astfel creez noi lumi și noi orizonturi ce pot respira la rândul lor. 

Sunt atât de mult acest suflet încât trăirile lui pot căpăta formă fizică...așa că prefer să alerg  spre lumină când simt că se apropie furtuna... uneori, toate trecerile mele prin lume dispar mute și mă trezesc pustie și fără rost... aceea e intersecția repetată în care te caut și te chem...din fericire durează doar până mă decid la primul pas, apoi mă fac una cu drumul până ce apare o altă raspântie...

Sunt clipe și ore, perioade întregi când mă prefac  că trăiesc  normal prin lume, fără  să se bănuiască  jongleriile de universuri ce se perindă prin ființa-mi...

Mai apoi, ești tu și îmi ceri să revin la obișnuit...atunci  creez o altă lume...și mă nasc iar.




sâmbătă, 1 aprilie 2017

O altfel de privire-142- Când iubirea...

Am ajuns ceva mai târziu...am intrat în sala care părea ușor întunecată...cum am pășit înăuntru a fost ca și cum am căzut într-o îmbrățișare... un pian cânta o melodie ce se unduia  prin acel spațiu. Am intrat călcând ușor, m-am oprit și m-am așezat pe un rând liber. De cum m-am găsit pe scaunul catifelat, pleoapele mi s-au lăsat grele peste ochi și am rămas o vreme ascultând muzica, simțind cum dincolo de percepția directă, notele melodiei se materializau și deveneau picături, boabe, sfere, globuri. Pe măsură ce melodia se depăna, prin fața ochilor sufletești sunetele erau vizibile și dansau iar inima își desfăcea încetișor petalele... reînflorea floarea  iubirii... am lăsat roua din lacrimi să alunece pipăind obrajii. Stăteam acolo, în acea îmbrățișare uimitoare prin neobișnuit și mă reîmbrăcam în iubire...era dificilă revenirea...dureroasă...dar aducea bucuria înapoi. Am trăit acea transformare cu multiple stări contradictorii iar atunci când am deschis ochii, sala îmi părea foarte luminoasă, ca și cum muzica reușise o limpezire uimitoare. 

Era iar prima zi de primăvară... iubirea se întorsese iar...