sâmbătă, 24 iunie 2017

O altfel de privire-167- Bucuria mea

 Pe acest Pământ trăiesc laolaltă multe feluri de a fi, multe tipuri de interese și de manifestare: sunt laolaltă sfinți și tâlhari, nobili și oameni de rând, savanți și ignoranți și asta nu reprezintă vreo problemă pentru derularea vieții însăși. Ceea ce contează cu adevărat este sămânța pe care o are fiecare  în căușul inimii, idealul sufletului său, acel ceva  ce determină  sensul general al vieții sale.  Cum pe drumul fiecăruia există același gen de încercări, același tip de ispite, probe și examene de maturitate, felul cum le depășește fiecare  reprezintă un indiciu al valorii personale. 

***

Cel mai des oamenii privesc aceste probe cu teamă, cu ingrijorare sau cu sentimente ce îi strivesc sub poveri sufletești. În fapt, atunci îngerul e și mai aproape de noi și ne zâmbește, ne ține în brațele sale divine și ne repune pașii unul după altul iar pe cale. Dacă am putea să ne lăsăm ochii inimii deschiși, atunci am reuși să vedem imensa dragoste ce ne înconjoară dintotdeauna și am lăsa cu adevărat bucuria senină, cristalină și caldă să ne trăiască. Noi toți, în miezul ființei noastre suntem  BUCURIE în cea mai frumoasă și divină formă, și asta o arătăm o vreme după ce ne naștem. La un moment dat o pitim pe undeva, crezând că e mai important să fim serioși, să arătăm că suntem preocupați și eficienți dar adevărul nostru este acesta: suntem făcuți și plămădiți din bucurie pură, aurie și suntem noi cei adevărați  doar în prezența ei. 
***
Bucuria și iubirea sunt mereu alături și spre ele  ne conduce viața fiecăruia:  încercările   felurite sunt de fapt prilejuri la care suntem invitați să răspundem  prin a alege să iubim și să fim bucurie sau dimpotrivă. În realitate, încercarea este mai puțin semnificativă, ceea ce contează este modul cum rămânem în urma ei, ce alegem  să trăim, să facem, să simțim.

***



”La sfârșit, doar trei lucruri contează: cât de mult ai iubit, cât de frumos ai trăit și cât de grațios te-ai despărțit de lucrurile care nu-ți erau destinate.” - BUDDHA 

vineri, 23 iunie 2017

O altfel de privire-166- Armonii

De când ne naștem există în noi un fel de diapazon intern cu rol de armonizare a ceea ce suntem cu ceea ce trăim. Unii îi spun simțire, alții îl numesc  rațiune sau intuiție, cert este că în fiecare dintre noi există ceva care ne arată mereu cam unde suntem ca acord în sistemul a  ceea ce trăim  în acel moment și ceea ce e menit pentru noi să trăim. Se întâmplă să mergem mai mult decât e cazul într-o direcție, să dăruim mai mult decât primim înspre un om, o cauză, un job sau dimpotrivă, să primim mai mult decât putem returna.  Echilibrul este realizat atunci când ceea ce dăruiești în cele trei planuri: material, sufletesc, spiritual, se întoarce în mod egal. 
 În dizarmonie, se întâmplă  ca una din cele trei dimensiuni să sufere sau chiar toate trei și să simți că este ceva ce întrerupe ori oprește fluxul în ambele direcții. 
***
În asemenea cazuri, există o voce dinăuntru care te îndeamnă să te dai puțin într-o parte și să cântărești  situația, să înțelegi cât de mare este discrepanța sau ce anume a întrerupt libera circulație. În orice situație există astfel de întreruperi cu rol reglator și tocmai ele sunt cele care scot la lumină ceea ce e nevoie să fie ajustat, reparat sau chiar înlocuit.

Când m-am trezit în astfel de blocaje, ceva din mine m-a îndemnat să mă opresc,să mă retrag ba uneori să mă îndepărtez puțin pentru a avea o înțelegere globală, pentru a lăsa emoțiile să se domolească și a da răgaz ceții afective să se ridice conturând mai  clar drumul. În astfel de situații vorbele amuțesc și își vorbesc inimile. Ele sunt cele care știu dinainte drumul fiecăruia și în acest răgaz inimile decid ce e de făcut, dacă e ceva de ajustat sau de înlocuit, dacă e nevoie de o altă direcție împreună sau separat. Inimile știu și cât de dificil este să alegi renunțarea corectă, pentru că cel mai ades, renunțăm exact la ce ne este benefic pe termen lung și păstrăm ceea ce ne dă iluzia bucuriei concrete.
***
”Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar și aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.” 

***
”Ieși din cort, prietene, să stăm față în față, 
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.”

Enghidu-Nichita Stănescu




Gândul de week-end-204

În prezența iubirii, noțiunea de sacrificiu se dizolvă.

duminică, 18 iunie 2017

O altfel de privire-165- Albastrul

Trăitori ai acestei lumi, mai mult sau mai puțin înțelegători ai mersului ei, noi toți înțelegem până la un punct că aici, pe Pământ există ceva lumesc și ceva divin care lucrează împreună. Adeseori divinul ia formă vizibilă și se arată deschis ochilor pământeni. Apariția lui este o  confirmare și o susținere, o afirmare a continuării în acea direcție.

***
 Mai evident sau mai estompat,  toți oamenii au undeva în adâncul sufletului un dor și o iubire pentru albastru, pentru tot ce apare ochiului sau trăirii în această culoare: azurul, marea, florile într-o primă etapă, apoi liniștea, seninul, înțelepciunea transcendentă, libertatea, fără de legăturile sunt tot atâtea manifestări ale acestei culori. Se spune că albastrul în valoarea sa absolută este cea mai pură culoare, în afara vidului total al albului neutru.

***
 De-a lungul vieții am simțit și eu atracția acestei culori în forme diferite ale sale: am început prin a iubi albastrul senin încă de când am fost capabilă să îl contemplu, apoi, mai târziu, printre preocupările de grădinar am iubit irișii, florile de nu mă uita, albăstrelele scânteietoare din lanul galben copt. La adolescență și mai apoi, în perioada dospirii emoționale m-am lăsat topită în albastrul durerii purificatoare. O bună bucată de vreme, inima mea bătea în versuri chemând sufletul prieten, sufletul iubit: 

”Ca să fie ceva între noi, altcineva -sau eu
 însumi- am botezat ceea ce eu  însumi făcusem,
 rănindu-mă, 
mereu împuținându-mă, mereu murind
cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au 
surâs buzele. Enghidu 

Mai apoi, în pârguirea maturității, mai multe situații trăite mi-au adus înțelesuri adânci:  am văzut cum  zăpada atât de albă în mantia proaspăt așezată peste pământ, în strălucirea ei maximă devine albastră; când am deschis ochii dupa  ciocnirea brutală a mașinilor, am vazut aburul de un  albastru deschis ce umplea interiorul de dincoace de parbriz și mai mereu, toate durerile întunecate ce mi se urcau în simțire se vărsau în lacrimi albastre, purificatoare. Dar cel mai a mirare este să  privesc  fotografia făcută imediat după trezirea a doi îndrăgostiți: la îngemănarea celor două lumi, la trecerea dintre ele, în imagine apare aproape fizic această a treia ființă, iubirea albastră care cuprinde tot ceea ce arată aparatul foto. 

***
Se spune că în vremuri străvechi Dumnezeu cobora pe Pământ și se arăta oamenilor în chip omenesc, le vorbea, le cerea gazduire, se hrănea cu bucatele lor. Cum oamenii sunt ai vremurilor, și cum vremurile se schimbă mereu, astăzi Dumnezeu coboară pe Pământ luând înfățișare albastră și la apariția sa totul se purifică, se eliberează, devine Iubire ce acoperă și călăuzește spre noile vremuri.



sâmbătă, 17 iunie 2017

Gândul de week-end-203

Pomul se cunoaște după roade, oamenii după fapte și gânduri.



multumesc, Ine 

vineri, 16 iunie 2017

O altfel de privire-164- Tatăl

 11. ”Și am zis : ”Poate întunericul mă va acoperi și  se va face noapte lumina dimprejurul meu.” 
 12. Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea, ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei așa este și lumina ei.” 

Am simțit adeseori cum în etapele din viața mea a fost mereu ceva care era prezent și care de câte ori ceream ajutor sau sfat, printr-o formă sau alta, accesibilă mie în acea etapă, mi le trimitea. Niciodată nu m-a lăsat fără ajutor când l-am cerut, niciodată nu m-a respins. La un moment dat am avut ca un licăr în care am înțeles că am de ales între a-L recunoaște în mine și în tot ce sunt sau a-I ignora prezența și atunci, când am aflat că oricum în fiecare secundă aleg să fac voia cuiva, L-am ales pe El.
De atunci nu contenesc să Îi descopăr infinita înțelepciune cu care ne așteaptă să creștem. Adeseori simt că este exact ca un Tată, așa cum a fost  numit, care se uită cu iubire și  răbdare la năzbâtiile odraslei sale, aflată încă în perioada în care nu poate înțelege deplin mersul lucrurilor și care, îi cunoaște structura, potențialul, forța și îl îndrumă știind că procesul creșterii se face doar din interior. 

Este acel tată care, deși adeseori contestat și renegat de copiii săi, continuă să le poarte aceeași dragoste neștirbită, continuă să le fie alături în toate felurile, așteptând ca ei să crească și să înțeleagă. 
***
Și de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, așa cum fiecare copil ajunge să își înțeleagă părinții, să îi accepte și să le fie recunoscător  când  își dă seama cât de mult este și el asemeni lor, la fel și fiecare om, la un moment dat  ajunge să zică precum psalmistul: 
14. ”Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte.
16. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și nici una dintre ele nu va fi nescrisă.” Psalmul 138



marți, 13 iunie 2017

O altfel de privire-163-Semnul

Semne suntem unii pentru alții...semne rămase pe trup ori pe suflet, în privire, în zâmbet, în respirație ori în bătăile inimii.
***
Ești semnul meu de viață și renaștere, sunt semnul tău de neobișnuit și mister... ne întâlnim în mijlocul lumilor  cu mirare și speranță, cu epitete și algebre, metamorfoze de culori, nunațe, tonuri și lumini. Ești semnul meu de copilărie, sunt semnul tău de vis, uimirea copleșitoare a descoperirii și a întâlnirii. Ești semnul divin, cadou la ceas aniversar, nufăr alb pe marea vieții mele... sunt pescărușul ce aduce la țărmul tău ramuri de mirodenii din țări exotice și adieri de parfumuri din flori îndrăgite...sunt semnul trecerii pragului către alte cunoașteri...ești semnul împletirii trăirilor telurice și celeste în pletele mele rebele, ondulate  de răsucirea degetelor tale. 
***
Suntem semne unii pentru alții...


duminică, 11 iunie 2017

O altfel de privire-162- Chemările



Poate credem că noi suntem cei care hotărâm ceva însă asta este pe jumătate adevărat.

***
Între fiecare dintre noi și orice altceva există o legătură din invizibil care se derulează și care apoi se trăiește: așa de pildă un vis, o carte,  o casă, un copil, o iubire, o viață  există în sine și ele îi aleg pe cei care le trăiesc. În fiecare dintre situații există  o variantă de rezervă atunci când noi nu  dorim să ocupăm locul nostru în acel scenariu : există un alt om care va împlini visul ce te alesese pe tine, există un alt iubit care vă trăi iubirea ce te-a ales pe tine, exstă un alt locatar ce va locui în casa ce te-a vrut pe tine, există un alt autor ce va scrie cartea care te-a povestit pe tine, există un alt părinte pentru copilul ce te dorise pe tine, există un alt alpinist pentru ascensiunea ce te învăluise  pe tine, există un alt monah pentru asceza ce te îndrăgise pe tine.
***
 Ele, trăirile și chemările  acestea există și fără noi, și când  ne aleg  este pentru  că noi suntem cei care am fost cei mai potriviți în acel moment al existenței lor. Însă, dacă dintr-un motiv sau altul nu răspundem acelei chemări, ele vor continua să existe prin altcineva, după cum și noi vom răspunde mai deciși altui tip de chemare.




vineri, 9 iunie 2017

Gândul de week-end-202

Cu timpul învățăm să înfăptuim altfel lucrurile: mai întâi le trăim și apoi ele prind viață.

O altfel de privire-161- În cămăruța inimii

În liniștea așternută deodată în jur un murmur neobișnuit mi-a atras atenția...șoapte ușoare, oftaturi,  zâmbete și dialoguri scurte se succedau repetat undeva în ceea ce eram. Ascultam  atentă și uimită: două voci se împleteau, distinct, uneori, fragmentat, alteori, doua voci familiare ... au trecut zile...nopți... ani...am trecut  și eu prin lume cu vocile urmându-mă, chemându-mă..șoptindu-mi. 

***
Într-o zi am vrut să știu și am pornit pe  firul sunetelor, am pășit prin conturul meandrat al inflexiunilor din încărcătura lor ce mă străbătea  emoțional până când, la un moment anume am intrat într-o încăpere mirifică, nebănuită: stăteam vrăjită de frumusețea acelui loc, de căldura sa luminoasă ... am simțit chemarea  să merg și mai mult în interior și am înaintat până la copacul de unde se auzeau șoaptele.  Pe măsură ce mă apropiam mă simțeam tot mai ușoară..eram zbor și flacără și unduire de cascadă și frunză lină eram când m-am așezat lângă tulpina străveche de unde  vedeam cele două glasuri: divinul și  tu stăteați de vorbă în cămăruța nouă  din sufletul meu.


miercuri, 7 iunie 2017

O altfel de privire-160- Vraciul

Știa ce face ...învățase de mult acel mod de a lucra. Îl priveam cu atenție și uimire și în același timp înțelegeam exact fiecare gest, fiecare mișcare. Lua orice bucățică, oricare ciob, le curăța perfect și le punea deoparte. Călătorea mult și în drumurile sale recunoștea bucățelele, particulele de care se ocupa personal. Când l-am întâlnit nu bănuiam ce avea să urmeze dar ceva puternic dinăuntru mă făcea să îi stau în preajmă, să tac și să privesc doar. Încet, încet fiecare gest pe care îl priveam s-a dublat de un sentiment ce se năștea înăuntru-mi și a devenit ucenicie.  Așa am învățat să recunosc și eu la rândul meu trările bucăților din sufletu-mi, cele  pe care le-am împrumutat sau le-am lăsat de bună voie ori mi-au fost luate forțat. și care se regăseau în suflete dferite..am început să le simt prin multiplele pulsații ce îmi zvâcneau în fire, prin mulțimea simțămintelor ce mă traversau fără noimă destul de des. Periodic- mai rar uneori, mai rapid alteori, miile de fărâme de suflet din toți cei pe care i-am știut vreodată  îmi trimiteau mesaje ce  mă lăsau fără vlagă atunci când obișuiam să intru total în trăirea lor. Ceva din și mai adâncul meu, mă îndemnase la cunoașterea totală a unei stări, așa că atunci când era bucurie, era până la capăt, la fel cum atunci când mă trăia tristețea, era tristețea tuturor celor ce fuseseră vreodată triști. Trăiam în ceea ce a fost și ce urma să fie în același timp. Unele cioburi imi dădeau semnale puternic sonore în exprimare, altele erau de o muțenie ce se auzea dincolo de zenit. La un moment dat,  gura mea mută s-a deschis larg și un strigăt de durere ce nu s-a auzit niciodată  a trecut dincolo de stele.

***
Când l-am întâlnit, trecusem prin aproape toate trăirile din miile de fărâme ale miilor de suflete ...niciodată nu mi-a vorbit direct ci a folosit un fel de a trimite direct în inimă ce avea să îmi spună. Așa m-a învățat  să-mi cunosc fărâmele de suflet din lume,  să le spăl cu raze și să le albesc în băi de smarald,  să le reașez în sufletul cel mare și să îi învăț și pe ceilalți să o facă. Apoi mi-a arătat cum ceea ce trăim este trăirea simultană a sufletelor care suntem prin sufletele celor ce ființează în noi și că ne doare durerea lor, ne bucură bucuria lor, ne atrage chemarea lor, ne îndepărtează respingerea lor. Mi-a arătat cum simt când cel iubit mă onorează și cum simt când tot acela mă întinează...cum simt când cel ce îmi este în ființă îmi poartă gând sublim și cum este când gândul său de mine devine trădare...și ce e mai uimitor, mi-a arătat cum dincolo de durerea noastră este durerea divină pe care o simțim când noi înșine suntem în tăgadă, și cum bucuria  ce o trăim este bucuria cea mare, aceea a exploziei extatice. 

***
Știa ce face... îl priveam și mă transformam... îl priveam lucrând și trasam noi drumuri... îi străteam alături în multiplele feluri în care decidea să îmi apară și învățam să fiu zâmbet, să fiu iubire ori lumină, să fiu fluid ce mângâie și să vorbesc ființelor în moduri pe care nici ele nu le știu dar le pot  înțelege...îl priveam și învățam să țes fire de borangic pe mantia înflorată a căilor bătute și nebătute de pași...l-am privit de atâtea ori lucrând și abia acum îl știu. A fost mereu în mine, în esența a ceea ce sunt și a ceea ce suntem noi toți...a luat pe rând chipul tuturor celor pe care i-am iubit vreodată și pe care nu am cum să nu-i iubesc încă pentru că el este în noi toți și de aceea, pe oricine am iubi de fapt El este cel pe care îl iubim și toate tristețile vin atunci când Îl  respingem în altcineva. 

***
Știe ce face dintotdeauna și ăsta e felul său de a aduna cioburile sufletelor pe care le spargem singuri când le sfărâmăm dând cu ele de pământ precum copiii care vor să vadă ce se întâmplă...e felul său de a ne îmbrățișa, de a ne mângâia și a ne readuce în bucurie. 



luni, 5 iunie 2017

Gândul de week-end-201

Și poate că toate există  doar pentru că este un ochi care le privește.