vineri, 30 iunie 2017

Gândul de week-end- 205

Primul gând care a făcut trecerea de la ”nu te mai las să mă rănești” la ”nu mă mai las să mă rănesc”, e aidoma evoluției la mersul biped. 

joi, 29 iunie 2017

O altfel de privire-170- Atunci când...

În anumite momente ale vieții întâlnești un om în preajma căruia sufletul tău se simte firesc, se arată așa  cum e și nu există vreun sentiment de jenă, de a te ascunde sau de a arăta altceva decât simți. Alături de acest om  sufletul tău crește,  devii mai bun și  îți dorești să evoluezi. Dacă  iubirea vă cuprinde pe amândoi, vei observa că parcă printr-o ciudată întorsătură de baghetă a destinului,  de la un anumit moment dat încolo încep să reapară în viața ta situații aproape aidoma cu cele trăite  altădată, cu precădere  acele situații în care ai simțit durere, frustrare, în care te-ai simțit victimă sau abandonat ori trădat. 

Este  acea iubire care readuce toate iubirile trecute pe ecranul prezentului, toți oamenii care te-au rănit sau pe care i-ai rănit parcă te privesc cu ochii iubitului, ți se strecoară iar în pulsul vieții din vene, se alungesc în răsuflarea de acum. Poate că nu pricepi rostul acestor situații, poate că ești înclinat să reiei șablonul mental potrivit căruia orice ai face, același destin te sabotează, poate că marea ispită a durerii te străbate iar. 

Acea  iubire, foarte puternică și rară, mai întâi te face să îți deschizi inima cât mai larg, să devină o  imensă floare radiind bunătate și lumină. Atunci, când se întâmplă, când ești convins că trăiești ceea ce ți-ai dorit mai mult și mai bun, încep să apară situațiile amintite mai sus, deja trăite și care au lăsat multiplele cicatrici. Este de fapt felul acelei iubiri de a trece la vindecare pentru că ea știe că fiecare din momentele trecute ce revin acum nu au fost trăite în iubire, așa că le readuce la viață ca să fie vindecate în lumina sa, iubirea cea frumoasă din urmă.  Este de fapt șansa noastră de a închide ceea ce mai sângera liniștit în interior, de a da drumul să curgă lacrimilor ce apăsau mult în adânc. 

Se spune că marile iubiri sunt furtunoase, sau că aduc mari zbuciumări. Cred că marile iubiri sunt minunatul prilej de a putea trăi în sfârșit frumos în această viață și reprezintă  oportunitatea de a ne schimba trecutul începând cu momentul prezent. 
***

Atâta timp cât o persoană nu a trăit o experiență în iubire, va trebui să se întoarcă pe pământ pentru a retrăi aceeași experiență.” Lise Bourbeau


miercuri, 28 iunie 2017

O altfel de privire-169-Iertările

În fiecare om coexistă un adult și un copil pe tot parcursul vieții sale. Încă de când se naște pe lume, copilul are în interiorul său un adult care îl însoțește și cu care va rămâne atât cât timp trăiește. Relația aceasta este una dintre cele mai vii și în același timp mai nevăzute de majoritatea oamenilor cu toate că ea este manifestată în orice împrejurare din cotidian. Când copilul dinăuntru  primește iubire, protecție și prețuire de la adultul dinăuntru, omul se manifestă armonios în actele sale, este echilibrat, integru. În cazul în care copilul din interior este tratat abuziv într-o formă sau alta de către adultul din interior, omul cunoaște sentimentul vinovăției, al victimizării, al trădării, al refuzului, abandonului, injustiției. Toate acestea îl însoțesc mai mult sau mai puțin vizibil  pe parcursul întregii vieți, omul respectiv trecând prin lume precum leproșii din alte vremuri care umblau cu fețele acoperite și își indicau prezența cu ajutorul unui clopoțel. De data asta omul are chipul acoperit cu măști de conveniență și clopoțelul este reacția mai mult sau mai puțin violentă la atingerea multiplelor răni sufletești dobândite din această dizarmonie. 
***
Deși poate să pară paradoxal, cei care ne zgândăresc  rănile, sunt cei care își asumă aceste roluri pentru a ne face să vedem noi înșine ceea ce este evident pentru omul armonios dar invizibil pentru cel care are rănile încă deschise, sunt cei care în subconștient și-au luat acest angajament de a participa la vindecarea noastră
***
La fel cum  atunci când vezi un animal plin de plăgi și întinzi mâna spre el cu multă compasiune ca să îl alini, când îi  atingi vreo zonă sensibilă, orbit de durere acesta  se întoarce și te mușcă, tot așa se întâmplă și cu oamenii: de câte ori mergi spre  ei cu dorința sinceră de a-i ajuta să se vindece, din nebăgare de seamă poți atinge  vreo rană invizibilă și te trezești atacat, respins brutal, agresat, chiar rănit la rândul tău.
***

Doar un mod elevat de înțelegere și abordare a situației poate restabili vindecarea și armonia, doar cu  răbdare și multă iubire se pot închide răni nici măcar știute. Dar cel mai important este ca, acolo, în interior, între copilul și adultul care ești mereu  să se afirme că nimeni nu are nici o vină și mai ales e necesar ca fiecare să îl ierte pe celălalt. Cel mai important este să ne iertăm noi înșine și să ne iubim cu iubirea imensă pe care o putem oferi oricui.

Așa că, atunci  când  ne cerem iertare față de ceilalți să o facem  și față de noi înșine:

”Iartă-mă, îmi pare rău, îți mulțumesc, te iubesc.”




luni, 26 iunie 2017

O altfel de privire-168- Gânduri despre părinți și copii


Mai întâi există acel sentiment pe care îl cunoaște doar un părinte referitor la copiii săi: este vorba despre un sentiment ce nu are nume pentru că el este îmbinarea unei mari iubiri cu durerea pricinuită  de faptele, gesturile, vorbele copiilor. Ca părinte cunoști destul de des împunsătura copilului tău,cea mai dragă ființă, durerea de nedescris în cuvinte provocată de aceasta și tocmai faptul că îl iubești atât nu îți știrbește cu nimic  iubirea ci  accepți că este imatur, că încă nu a ajuns la momentul înțelegerii. Invariabil, odată cu înaintarea în vârstă, copilul primește și celelalte abilități și instrumente cu care își lărgește puterea de a cuprinde viața, situațiile, își dezvoltă capacitatea de a privi lucrurile în ansamblu și ajunge chiar să recunoască singur că la momentele respective, acelea care au provocat  suferință părinților, era imatur și nici măcar nu își dădea seama ce face.

***
Apoi copiii sunt nemulțumiți de faptul că părinții  se poartă prea grijuliu, intervin prea mult în viața lor și asta le dă un sentiment de lipsă de spațiu, de prea mare presiune. Am auzit  spunându-se că părinții au două mari nevoi referitoare la copiii lor și atunci când aceste nevoi sunt împlinite ei se simt liniștiți: orice părinte își dorește să știe că puiul său poate să se descurce singur în viață și că este conștient că el, părintele îl iubește foarte mult. Atât cât aceste nevoi nu sunt îndeplinite, părinții se comportă exigent, sau excesiv de protector. De îndată ce copiii se descurcă singuri în viață, reușesc să-și  construiască drumul și să înainteze pe el, de cum părinții primesc confirmarea iubirii lor dezinteresate ei se simt liberi să-și vadă de rostul lor pe lume, de datoriile lor ca spirit și ca suflet.
***
Există apoi situația în care părinții își doresc mai mulți copii...aici ar fi bine să fie cunoscută și dozată cu grijă capacitatea lor de a oferi atenție în mod egal fiecărui copil și este de dorit ca numărul copiilor să fie egal cu capacitatea părinților de a acorda atenție, sprijin, susținere, apreciere. În caz contrar, un copil e deja suficient. De partea cealaltă, copiii, cel mai adesea primul născut simt  dureros această insuficientă atenție părintească, de multe ori declanșată de venirea pe lume al celui de-al doilea, pentru că atunci e ca și cum se diminuează brusc hrana afectivă cu care era obișuit. La fel și în cazul apari'iei  celui de-al treilea șamd, studiile  spunând că  ultimul născut este cel care ar primi afecțiunea și atenția din partea tuturor.  
***
De asemenea,tot  în familie apare prima dată sentimentul de a fi primit sau respins,  apreciat și prețuit ori dimpotrivă,  puternic sau slab, că e  nevoie să faci ceva anume ca să primești ce dorești, și  înveți o anume formă de iubire ce  reprezentă punctul zero al creșterii tale în această viață.
Oricarea ar fi situația, familia este primul pas în autocunoașterea personală: părinții sunt  felul nostru de a fi mai puțin cizelat, ei sunt modelul nostru masculin și feminin.
***
Nu în ultimul rând, în cazul legăturilor puternice care se țes între membrii unei familii, se simte puternic prezența divină: orice mamă știe că oricât de mult și-ar ocroti și îngriji pruncul, există mereu un moment în care nu poate fi atentă sau prezentă și atunci acceptă că totul este în grija a ceva mai presus de ea care îi și dovedește adeseori că îi protejează odorul.  Dacă are suficient de multă înțelepciune, atunci părintele își revine la dimensiunea firească din viața sa și a copilului.

Relația dintre părinți și copiii lor este  cea mai plină de semnificații dintre manifestările vieții dar în același timp atât de  eronat trăită în societatea umană.



duminică, 25 iunie 2017

O altfel de privire-167- Adorarea

Stăteam pe marginea lacului cu formă de inimă și ascultam povestea spusă de tot ceea ce mă înconjura. Era vorba despre ființare ca mod de adorare a Grației Divine, a faptului că este desăvârșită existența  exact  în felul în care este. Fiecare frunză îmi povestea despre adorație, despre magnificiența creației divine, despre splendoarea clipei. Priveam toată acea abundență, acea perfecțiune desăvârșită și ascultam povestea  iubirii unice. 

  Ochii din suflet au  contemplat cerul pe care se năștea iubirea dintâi dintre Eu și TU, cei care suntem în mii și mii de forme, chipuri și trăiri, eu și tu, noi cei care ne întâlnim și ne iubim de la începutul lumii, cei care ne despărțim repetat până când am ajuns să aflăm că despărțirea în sine nu există și că de fiecare dată suntem eu și tu în toate poveștile, în toate iubirile. 

Am murit de atâtea ori, încât am dobândi harul renașterii, ne-am despărțit de atâtea ori încât ne-a crescut darul permanenței, am fugit de atâtea ori, încât am devenit o venire continuă. Ca ploaia suntem,  de mii și mii de ori aceleași picături unice și repetabile care sărută de mii și mii de ori boabele de țărână,  aceleași căderi infinite ce devin țâșniri uluitoare mai apoi. Am simțit de atâtea ori teama efemerului, frica pieirii, a insignifiantului, încât ne-au crescut aripile statorniciei și ale credinței. 

Ne-am știut de atâtea ori încât ne-am rezervat pe rând curajul de a îndrăzni, de a face primul pas, prima incizie, ne-am simțit de atâtea ori încât ne suntem firesc, ne-am iubit de atâtea ori încât nu mai știm altă stare. 
***
Stăteam pe malul lacului în formă de inimă și simțeam adorarea din freamătul frunzei, din ondularea luciului de apă, din afânarea respirației interne a țărânei față de splendoarea creației.

  

sâmbătă, 24 iunie 2017

O altfel de privire-167- Bucuria mea

 Pe acest Pământ trăiesc laolaltă multe feluri de a fi, multe tipuri de interese și de manifestare: sunt laolaltă sfinți și tâlhari, nobili și oameni de rând, savanți și ignoranți și asta nu reprezintă vreo problemă pentru derularea vieții însăși. Ceea ce contează cu adevărat este sămânța pe care o are fiecare  în căușul inimii, idealul sufletului său, acel ceva  ce determină  sensul general al vieții sale.  Cum pe drumul fiecăruia există același gen de încercări, același tip de ispite, probe și examene de maturitate, felul cum le depășește fiecare  reprezintă un indiciu al valorii personale. 

***

Cel mai des oamenii privesc aceste probe cu teamă, cu ingrijorare sau cu sentimente ce îi strivesc sub poveri sufletești. În fapt, atunci îngerul e și mai aproape de noi și ne zâmbește, ne ține în brațele sale divine și ne repune pașii unul după altul iar pe cale. Dacă am putea să ne lăsăm ochii inimii deschiși, atunci am reuși să vedem imensa dragoste ce ne înconjoară dintotdeauna și am lăsa cu adevărat bucuria senină, cristalină și caldă să ne trăiască. Noi toți, în miezul ființei noastre suntem  BUCURIE în cea mai frumoasă și divină formă, și asta o arătăm o vreme după ce ne naștem. La un moment dat o pitim pe undeva, crezând că e mai important să fim serioși, să arătăm că suntem preocupați și eficienți dar adevărul nostru este acesta: suntem făcuți și plămădiți din bucurie pură, aurie și suntem noi cei adevărați  doar în prezența ei. 
***
Bucuria și iubirea sunt mereu alături și spre ele  ne conduce viața fiecăruia:  încercările   felurite sunt de fapt prilejuri la care suntem invitați să răspundem  prin a alege să iubim și să fim bucurie sau dimpotrivă. În realitate, încercarea este mai puțin semnificativă, ceea ce contează este modul cum rămânem în urma ei, ce alegem  să trăim, să facem, să simțim.

***



”La sfârșit, doar trei lucruri contează: cât de mult ai iubit, cât de frumos ai trăit și cât de grațios te-ai despărțit de lucrurile care nu-ți erau destinate.” - BUDDHA 

vineri, 23 iunie 2017

O altfel de privire-166- Armonii

De când ne naștem există în noi un fel de diapazon intern cu rol de armonizare a ceea ce suntem cu ceea ce trăim. Unii îi spun simțire, alții îl numesc  rațiune sau intuiție, cert este că în fiecare dintre noi există ceva care ne arată mereu cam unde suntem ca acord în sistemul a  ceea ce trăim  în acel moment și ceea ce e menit pentru noi să trăim. Se întâmplă să mergem mai mult decât e cazul într-o direcție, să dăruim mai mult decât primim înspre un om, o cauză, un job sau dimpotrivă, să primim mai mult decât putem returna.  Echilibrul este realizat atunci când ceea ce dăruiești în cele trei planuri: material, sufletesc, spiritual, se întoarce în mod egal. 
 În dizarmonie, se întâmplă  ca una din cele trei dimensiuni să sufere sau chiar toate trei și să simți că este ceva ce întrerupe ori oprește fluxul în ambele direcții. 
***
În asemenea cazuri, există o voce dinăuntru care te îndeamnă să te dai puțin într-o parte și să cântărești  situația, să înțelegi cât de mare este discrepanța sau ce anume a întrerupt libera circulație. În orice situație există astfel de întreruperi cu rol reglator și tocmai ele sunt cele care scot la lumină ceea ce e nevoie să fie ajustat, reparat sau chiar înlocuit.

Când m-am trezit în astfel de blocaje, ceva din mine m-a îndemnat să mă opresc,să mă retrag ba uneori să mă îndepărtez puțin pentru a avea o înțelegere globală, pentru a lăsa emoțiile să se domolească și a da răgaz ceții afective să se ridice conturând mai  clar drumul. În astfel de situații vorbele amuțesc și își vorbesc inimile. Ele sunt cele care știu dinainte drumul fiecăruia și în acest răgaz inimile decid ce e de făcut, dacă e ceva de ajustat sau de înlocuit, dacă e nevoie de o altă direcție împreună sau separat. Inimile știu și cât de dificil este să alegi renunțarea corectă, pentru că cel mai ades, renunțăm exact la ce ne este benefic pe termen lung și păstrăm ceea ce ne dă iluzia bucuriei concrete.
***
”Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar și aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.” 

***
”Ieși din cort, prietene, să stăm față în față, 
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
și cum pe sine însuși se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.”

Enghidu-Nichita Stănescu




Gândul de week-end-204

În prezența iubirii, noțiunea de sacrificiu se dizolvă.

duminică, 18 iunie 2017

O altfel de privire-165- Albastrul

Trăitori ai acestei lumi, mai mult sau mai puțin înțelegători ai mersului ei, noi toți înțelegem până la un punct că aici, pe Pământ există ceva lumesc și ceva divin care lucrează împreună. Adeseori divinul ia formă vizibilă și se arată deschis ochilor pământeni. Apariția lui este o  confirmare și o susținere, o afirmare a continuării în acea direcție.

***
 Mai evident sau mai estompat,  toți oamenii au undeva în adâncul sufletului un dor și o iubire pentru albastru, pentru tot ce apare ochiului sau trăirii în această culoare: azurul, marea, florile într-o primă etapă, apoi liniștea, seninul, înțelepciunea transcendentă, libertatea, fără de legăturile sunt tot atâtea manifestări ale acestei culori. Se spune că albastrul în valoarea sa absolută este cea mai pură culoare, în afara vidului total al albului neutru.

***
 De-a lungul vieții am simțit și eu atracția acestei culori în forme diferite ale sale: am început prin a iubi albastrul senin încă de când am fost capabilă să îl contemplu, apoi, mai târziu, printre preocupările de grădinar am iubit irișii, florile de nu mă uita, albăstrelele scânteietoare din lanul galben copt. La adolescență și mai apoi, în perioada dospirii emoționale m-am lăsat topită în albastrul durerii purificatoare. O bună bucată de vreme, inima mea bătea în versuri chemând sufletul prieten, sufletul iubit: 

”Ca să fie ceva între noi, altcineva -sau eu
 însumi- am botezat ceea ce eu  însumi făcusem,
 rănindu-mă, 
mereu împuținându-mă, mereu murind
cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au 
surâs buzele. Enghidu 

Mai apoi, în pârguirea maturității, mai multe situații trăite mi-au adus înțelesuri adânci:  am văzut cum  zăpada atât de albă în mantia proaspăt așezată peste pământ, în strălucirea ei maximă devine albastră; când am deschis ochii dupa  ciocnirea brutală a mașinilor, am vazut aburul de un  albastru deschis ce umplea interiorul de dincoace de parbriz și mai mereu, toate durerile întunecate ce mi se urcau în simțire se vărsau în lacrimi albastre, purificatoare. Dar cel mai a mirare este să  privesc  fotografia făcută imediat după trezirea a doi îndrăgostiți: la îngemănarea celor două lumi, la trecerea dintre ele, în imagine apare aproape fizic această a treia ființă, iubirea albastră care cuprinde tot ceea ce arată aparatul foto. 

***
Se spune că în vremuri străvechi Dumnezeu cobora pe Pământ și se arăta oamenilor în chip omenesc, le vorbea, le cerea gazduire, se hrănea cu bucatele lor. Cum oamenii sunt ai vremurilor, și cum vremurile se schimbă mereu, astăzi Dumnezeu coboară pe Pământ luând înfățișare albastră și la apariția sa totul se purifică, se eliberează, devine Iubire ce acoperă și călăuzește spre noile vremuri.



sâmbătă, 17 iunie 2017

Gândul de week-end-203

Pomul se cunoaște după roade, oamenii după fapte și gânduri.



multumesc, Ine 

vineri, 16 iunie 2017

O altfel de privire-164- Tatăl

 11. ”Și am zis : ”Poate întunericul mă va acoperi și  se va face noapte lumina dimprejurul meu.” 
 12. Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea, ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei așa este și lumina ei.” 

Am simțit adeseori cum în etapele din viața mea a fost mereu ceva care era prezent și care de câte ori ceream ajutor sau sfat, printr-o formă sau alta, accesibilă mie în acea etapă, mi le trimitea. Niciodată nu m-a lăsat fără ajutor când l-am cerut, niciodată nu m-a respins. La un moment dat am avut ca un licăr în care am înțeles că am de ales între a-L recunoaște în mine și în tot ce sunt sau a-I ignora prezența și atunci, când am aflat că oricum în fiecare secundă aleg să fac voia cuiva, L-am ales pe El.
De atunci nu contenesc să Îi descopăr infinita înțelepciune cu care ne așteaptă să creștem. Adeseori simt că este exact ca un Tată, așa cum a fost  numit, care se uită cu iubire și  răbdare la năzbâtiile odraslei sale, aflată încă în perioada în care nu poate înțelege deplin mersul lucrurilor și care, îi cunoaște structura, potențialul, forța și îl îndrumă știind că procesul creșterii se face doar din interior. 

Este acel tată care, deși adeseori contestat și renegat de copiii săi, continuă să le poarte aceeași dragoste neștirbită, continuă să le fie alături în toate felurile, așteptând ca ei să crească și să înțeleagă. 
***
Și de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, așa cum fiecare copil ajunge să își înțeleagă părinții, să îi accepte și să le fie recunoscător  când  își dă seama cât de mult este și el asemeni lor, la fel și fiecare om, la un moment dat  ajunge să zică precum psalmistul: 
14. ”Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte.
16. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și nici una dintre ele nu va fi nescrisă.” Psalmul 138



marți, 13 iunie 2017

O altfel de privire-163-Semnul

Semne suntem unii pentru alții...semne rămase pe trup ori pe suflet, în privire, în zâmbet, în respirație ori în bătăile inimii.
***
Ești semnul meu de viață și renaștere, sunt semnul tău de neobișnuit și mister... ne întâlnim în mijlocul lumilor  cu mirare și speranță, cu epitete și algebre, metamorfoze de culori, nunațe, tonuri și lumini. Ești semnul meu de copilărie, sunt semnul tău de vis, uimirea copleșitoare a descoperirii și a întâlnirii. Ești semnul divin, cadou la ceas aniversar, nufăr alb pe marea vieții mele... sunt pescărușul ce aduce la țărmul tău ramuri de mirodenii din țări exotice și adieri de parfumuri din flori îndrăgite...sunt semnul trecerii pragului către alte cunoașteri...ești semnul împletirii trăirilor telurice și celeste în pletele mele rebele, ondulate  de răsucirea degetelor tale. 
***
Suntem semne unii pentru alții...


duminică, 11 iunie 2017

O altfel de privire-162- Chemările



Poate credem că noi suntem cei care hotărâm ceva însă asta este pe jumătate adevărat.

***
Între fiecare dintre noi și orice altceva există o legătură din invizibil care se derulează și care apoi se trăiește: așa de pildă un vis, o carte,  o casă, un copil, o iubire, o viață  există în sine și ele îi aleg pe cei care le trăiesc. În fiecare dintre situații există  o variantă de rezervă atunci când noi nu  dorim să ocupăm locul nostru în acel scenariu : există un alt om care va împlini visul ce te alesese pe tine, există un alt iubit care vă trăi iubirea ce te-a ales pe tine, exstă un alt locatar ce va locui în casa ce te-a vrut pe tine, există un alt autor ce va scrie cartea care te-a povestit pe tine, există un alt părinte pentru copilul ce te dorise pe tine, există un alt alpinist pentru ascensiunea ce te învăluise  pe tine, există un alt monah pentru asceza ce te îndrăgise pe tine.
***
 Ele, trăirile și chemările  acestea există și fără noi, și când  ne aleg  este pentru  că noi suntem cei care am fost cei mai potriviți în acel moment al existenței lor. Însă, dacă dintr-un motiv sau altul nu răspundem acelei chemări, ele vor continua să existe prin altcineva, după cum și noi vom răspunde mai deciși altui tip de chemare.




vineri, 9 iunie 2017

Gândul de week-end-202

Cu timpul învățăm să înfăptuim altfel lucrurile: mai întâi le trăim și apoi ele prind viață.

O altfel de privire-161- În cămăruța inimii

În liniștea așternută deodată în jur un murmur neobișnuit mi-a atras atenția...șoapte ușoare, oftaturi,  zâmbete și dialoguri scurte se succedau repetat undeva în ceea ce eram. Ascultam  atentă și uimită: două voci se împleteau, distinct, uneori, fragmentat, alteori, doua voci familiare ... au trecut zile...nopți... ani...am trecut  și eu prin lume cu vocile urmându-mă, chemându-mă..șoptindu-mi. 

***
Într-o zi am vrut să știu și am pornit pe  firul sunetelor, am pășit prin conturul meandrat al inflexiunilor din încărcătura lor ce mă străbătea  emoțional până când, la un moment anume am intrat într-o încăpere mirifică, nebănuită: stăteam vrăjită de frumusețea acelui loc, de căldura sa luminoasă ... am simțit chemarea  să merg și mai mult în interior și am înaintat până la copacul de unde se auzeau șoaptele.  Pe măsură ce mă apropiam mă simțeam tot mai ușoară..eram zbor și flacără și unduire de cascadă și frunză lină eram când m-am așezat lângă tulpina străveche de unde  vedeam cele două glasuri: divinul și  tu stăteați de vorbă în cămăruța nouă  din sufletul meu.


miercuri, 7 iunie 2017

O altfel de privire-160- Vraciul

Știa ce face ...învățase de mult acel mod de a lucra. Îl priveam cu atenție și uimire și în același timp înțelegeam exact fiecare gest, fiecare mișcare. Lua orice bucățică, oricare ciob, le curăța perfect și le punea deoparte. Călătorea mult și în drumurile sale recunoștea bucățelele, particulele de care se ocupa personal. Când l-am întâlnit nu bănuiam ce avea să urmeze dar ceva puternic dinăuntru mă făcea să îi stau în preajmă, să tac și să privesc doar. Încet, încet fiecare gest pe care îl priveam s-a dublat de un sentiment ce se năștea înăuntru-mi și a devenit ucenicie.  Așa am învățat să recunosc și eu la rândul meu trările bucăților din sufletu-mi, cele  pe care le-am împrumutat sau le-am lăsat de bună voie ori mi-au fost luate forțat. și care se regăseau în suflete dferite..am început să le simt prin multiplele pulsații ce îmi zvâcneau în fire, prin mulțimea simțămintelor ce mă traversau fără noimă destul de des. Periodic- mai rar uneori, mai rapid alteori, miile de fărâme de suflet din toți cei pe care i-am știut vreodată  îmi trimiteau mesaje ce  mă lăsau fără vlagă atunci când obișuiam să intru total în trăirea lor. Ceva din și mai adâncul meu, mă îndemnase la cunoașterea totală a unei stări, așa că atunci când era bucurie, era până la capăt, la fel cum atunci când mă trăia tristețea, era tristețea tuturor celor ce fuseseră vreodată triști. Trăiam în ceea ce a fost și ce urma să fie în același timp. Unele cioburi imi dădeau semnale puternic sonore în exprimare, altele erau de o muțenie ce se auzea dincolo de zenit. La un moment dat,  gura mea mută s-a deschis larg și un strigăt de durere ce nu s-a auzit niciodată  a trecut dincolo de stele.

***
Când l-am întâlnit, trecusem prin aproape toate trăirile din miile de fărâme ale miilor de suflete ...niciodată nu mi-a vorbit direct ci a folosit un fel de a trimite direct în inimă ce avea să îmi spună. Așa m-a învățat  să-mi cunosc fărâmele de suflet din lume,  să le spăl cu raze și să le albesc în băi de smarald,  să le reașez în sufletul cel mare și să îi învăț și pe ceilalți să o facă. Apoi mi-a arătat cum ceea ce trăim este trăirea simultană a sufletelor care suntem prin sufletele celor ce ființează în noi și că ne doare durerea lor, ne bucură bucuria lor, ne atrage chemarea lor, ne îndepărtează respingerea lor. Mi-a arătat cum simt când cel iubit mă onorează și cum simt când tot acela mă întinează...cum simt când cel ce îmi este în ființă îmi poartă gând sublim și cum este când gândul său de mine devine trădare...și ce e mai uimitor, mi-a arătat cum dincolo de durerea noastră este durerea divină pe care o simțim când noi înșine suntem în tăgadă, și cum bucuria  ce o trăim este bucuria cea mare, aceea a exploziei extatice. 

***
Știa ce face... îl priveam și mă transformam... îl priveam lucrând și trasam noi drumuri... îi străteam alături în multiplele feluri în care decidea să îmi apară și învățam să fiu zâmbet, să fiu iubire ori lumină, să fiu fluid ce mângâie și să vorbesc ființelor în moduri pe care nici ele nu le știu dar le pot  înțelege...îl priveam și învățam să țes fire de borangic pe mantia înflorată a căilor bătute și nebătute de pași...l-am privit de atâtea ori lucrând și abia acum îl știu. A fost mereu în mine, în esența a ceea ce sunt și a ceea ce suntem noi toți...a luat pe rând chipul tuturor celor pe care i-am iubit vreodată și pe care nu am cum să nu-i iubesc încă pentru că el este în noi toți și de aceea, pe oricine am iubi de fapt El este cel pe care îl iubim și toate tristețile vin atunci când Îl  respingem în altcineva. 

***
Știe ce face dintotdeauna și ăsta e felul său de a aduna cioburile sufletelor pe care le spargem singuri când le sfărâmăm dând cu ele de pământ precum copiii care vor să vadă ce se întâmplă...e felul său de a ne îmbrățișa, de a ne mângâia și a ne readuce în bucurie. 



luni, 5 iunie 2017

Gândul de week-end-201

Și poate că toate există  doar pentru că este un ochi care le privește.