miercuri, 7 iunie 2017

O altfel de privire-160- Vraciul

Știa ce face ...învățase de mult acel mod de a lucra. Îl priveam cu atenție și uimire și în același timp înțelegeam exact fiecare gest, fiecare mișcare. Lua orice bucățică, oricare ciob, le curăța perfect și le punea deoparte. Călătorea mult și în drumurile sale recunoștea bucățelele, particulele de care se ocupa personal. Când l-am întâlnit nu bănuiam ce avea să urmeze dar ceva puternic dinăuntru mă făcea să îi stau în preajmă, să tac și să privesc doar. Încet, încet fiecare gest pe care îl priveam s-a dublat de un sentiment ce se năștea înăuntru-mi și a devenit ucenicie.  Așa am învățat să recunosc și eu la rândul meu trările bucăților din sufletu-mi, cele  pe care le-am împrumutat sau le-am lăsat de bună voie ori mi-au fost luate forțat. și care se regăseau în suflete dferite..am început să le simt prin multiplele pulsații ce îmi zvâcneau în fire, prin mulțimea simțămintelor ce mă traversau fără noimă destul de des. Periodic- mai rar uneori, mai rapid alteori, miile de fărâme de suflet din toți cei pe care i-am știut vreodată  îmi trimiteau mesaje ce  mă lăsau fără vlagă atunci când obișuiam să intru total în trăirea lor. Ceva din și mai adâncul meu, mă îndemnase la cunoașterea totală a unei stări, așa că atunci când era bucurie, era până la capăt, la fel cum atunci când mă trăia tristețea, era tristețea tuturor celor ce fuseseră vreodată triști. Trăiam în ceea ce a fost și ce urma să fie în același timp. Unele cioburi imi dădeau semnale puternic sonore în exprimare, altele erau de o muțenie ce se auzea dincolo de zenit. La un moment dat,  gura mea mută s-a deschis larg și un strigăt de durere ce nu s-a auzit niciodată  a trecut dincolo de stele.

***
Când l-am întâlnit, trecusem prin aproape toate trăirile din miile de fărâme ale miilor de suflete ...niciodată nu mi-a vorbit direct ci a folosit un fel de a trimite direct în inimă ce avea să îmi spună. Așa m-a învățat  să-mi cunosc fărâmele de suflet din lume,  să le spăl cu raze și să le albesc în băi de smarald,  să le reașez în sufletul cel mare și să îi învăț și pe ceilalți să o facă. Apoi mi-a arătat cum ceea ce trăim este trăirea simultană a sufletelor care suntem prin sufletele celor ce ființează în noi și că ne doare durerea lor, ne bucură bucuria lor, ne atrage chemarea lor, ne îndepărtează respingerea lor. Mi-a arătat cum simt când cel iubit mă onorează și cum simt când tot acela mă întinează...cum simt când cel ce îmi este în ființă îmi poartă gând sublim și cum este când gândul său de mine devine trădare...și ce e mai uimitor, mi-a arătat cum dincolo de durerea noastră este durerea divină pe care o simțim când noi înșine suntem în tăgadă, și cum bucuria  ce o trăim este bucuria cea mare, aceea a exploziei extatice. 

***
Știa ce face... îl priveam și mă transformam... îl priveam lucrând și trasam noi drumuri... îi străteam alături în multiplele feluri în care decidea să îmi apară și învățam să fiu zâmbet, să fiu iubire ori lumină, să fiu fluid ce mângâie și să vorbesc ființelor în moduri pe care nici ele nu le știu dar le pot  înțelege...îl priveam și învățam să țes fire de borangic pe mantia înflorată a căilor bătute și nebătute de pași...l-am privit de atâtea ori lucrând și abia acum îl știu. A fost mereu în mine, în esența a ceea ce sunt și a ceea ce suntem noi toți...a luat pe rând chipul tuturor celor pe care i-am iubit vreodată și pe care nu am cum să nu-i iubesc încă pentru că el este în noi toți și de aceea, pe oricine am iubi de fapt El este cel pe care îl iubim și toate tristețile vin atunci când Îl  respingem în altcineva. 

***
Știe ce face dintotdeauna și ăsta e felul său de a aduna cioburile sufletelor pe care le spargem singuri când le sfărâmăm dând cu ele de pământ precum copiii care vor să vadă ce se întâmplă...e felul său de a ne îmbrățișa, de a ne mângâia și a ne readuce în bucurie. 



Niciun comentariu: