duminică, 25 iunie 2017

O altfel de privire-167- Adorarea

Stăteam pe marginea lacului cu formă de inimă și ascultam povestea spusă de tot ceea ce mă înconjura. Era vorba despre ființare ca mod de adorare a Grației Divine, a faptului că este desăvârșită existența  exact  în felul în care este. Fiecare frunză îmi povestea despre adorație, despre magnificiența creației divine, despre splendoarea clipei. Priveam toată acea abundență, acea perfecțiune desăvârșită și ascultam povestea  iubirii unice. 

  Ochii din suflet au  contemplat cerul pe care se năștea iubirea dintâi dintre Eu și TU, cei care suntem în mii și mii de forme, chipuri și trăiri, eu și tu, noi cei care ne întâlnim și ne iubim de la începutul lumii, cei care ne despărțim repetat până când am ajuns să aflăm că despărțirea în sine nu există și că de fiecare dată suntem eu și tu în toate poveștile, în toate iubirile. 

Am murit de atâtea ori, încât am dobândi harul renașterii, ne-am despărțit de atâtea ori încât ne-a crescut darul permanenței, am fugit de atâtea ori, încât am devenit o venire continuă. Ca ploaia suntem,  de mii și mii de ori aceleași picături unice și repetabile care sărută de mii și mii de ori boabele de țărână,  aceleași căderi infinite ce devin țâșniri uluitoare mai apoi. Am simțit de atâtea ori teama efemerului, frica pieirii, a insignifiantului, încât ne-au crescut aripile statorniciei și ale credinței. 

Ne-am știut de atâtea ori încât ne-am rezervat pe rând curajul de a îndrăzni, de a face primul pas, prima incizie, ne-am simțit de atâtea ori încât ne suntem firesc, ne-am iubit de atâtea ori încât nu mai știm altă stare. 
***
Stăteam pe malul lacului în formă de inimă și simțeam adorarea din freamătul frunzei, din ondularea luciului de apă, din afânarea respirației interne a țărânei față de splendoarea creației.

  

Niciun comentariu: