luni, 31 iulie 2017

Gândul săptămânii

Traiul în grup pe o perioadă anume îți arată nivelul la care ai ajuns să te cunoști, să te accepți, să te iubești. 


marți, 25 iulie 2017

Rime-Șiraguri

Hai, împodobește-te
Pune-ți șiragul rubiniu
În jurul gâtului
Pune-ți șiragul  luminos
În jurul inimii
Așază.ți șiragul roșcat
În jurul taliei!

Mi-am luat așadar
Șnurul de mătase subțire
și cu migală, cu sârg
bob cu bob
am înșirat încet
fiecare mărgică străpunsă
până în miez.

La sfârșit m-am împodobit cu toate șiragurile de inimi săgetate așezate în  cununi de raze.


miercuri, 19 iulie 2017

Gândul de vacanță

Forța unui bărbat este înțelepciunea sa- frumusețea unei femei este bunătatea inimii sale.






duminică, 16 iulie 2017

O altfel de privire 175- ca oglinda apei

Adeseori privirile îmi alunecă pe luciul vreunei ape și o mângâi pe suprafața ei cât o pot imagina. Sunt  ape învolburate, rapide sau tulburi, alteori privesc ape calme, limpezi și lucioase. Am observat că în apele agitate cu greu se oglindește ceva, doar soarele când strălucește puternic reușește să creeze tabloul miliardelor de solzi lucioși ce îmbracă undele. Apele calme și  limpezi însă,  oglindesc până la detaliu ceea ce se uită la ele, ceea ce este în apropierea lor. În oglinda lor se vede totul exact cum este și  tot privind lumea nou creată nu mai știi care e originalul, care e oglindirea. 

***
Poate că așa se întâmplă și cu sufletele oamenilor. Atunci când un suflet este agitat, tulbure, doar lumina arzătoare a divinului poate crea sclipiri în el, dar dacă un suflet a ajuns să fie liniștit, limpede în preajma lui rămâi doar tu și te vezi pe tine așa cum ești. Dacă și tu ești limpede ar fi ca și cum cerul albastru senin și apa albastră limpede, calmă și liniștită s-ar întâlni. Ar fi ca și când cerul și apa s-ar reflecta reciproc, sau ca și cum ar fi una și unul  de la un capăt la altul.




sâmbătă, 15 iulie 2017

O altfel de privire-174-Privirea altfel

Făceam acel exercițiu de teatru când ni s-a spus că unii dintre noi puteau să se oprească și să privească de pe margine  la celelalte grupuri. Instructorul ne-a zis că putem să ne uităm în ansamblu, să mergem la fiecare grup să îl vedem de aproape și dacă dorim, putem să revenim printre ei și  să ne reluăm exercițiul. 
***
Stăteam pe un scaun în exteriorul locului unde lucrau și cuprindeam cu privirea toare grupurile. În momentul în care muzica a început ritmul bizar, când i-am văzut cum se  mișcau am avut un sentiment straniu... îi priveam lung, vedeam acele gesturi mecanice, ritmate, continuu repetate, fiecare grup cu mișcările sale ce nu aveau nici o legătură cu nimic: nici cu celelalte grupuri, nici cu muzica ce rupea ritmul periodic și nu părea să intre în nici o armonie adevărată. Priveam acel tablou  nefiresc, haotic chiar, în care totul era disonant și m-a cuprins un sentiment de mare tristețe pentru acele grupuri și pentru acei oameni. Le vedeam mișcările mecanice, le intuiam stările, le urmăream modul cum încercau cu greu să intre într-un ritm pe când muzica îl schimba pe al său... Îi priveam  și mă gândeam la cum sunt ei înăuntrul acelui spațiu, cum depun eforturi să continue, cum se străduiesc să nu devieze de la mecanicizare...oare de câte gesturi din acelea repetate mecanic  e nevoie până când în mintea unuia să se producă scânteia și să aibă  șansa de a ieși de acolo, să privească din exterior la ceilalți? 

Am avut apoi sentimentul recunoștinței că mi s-a dat posibilitatea să aleg dacă doresc să revin, să reîncep împreună cu partenera de lucru exercițiul ritmat: în acel moment am știut sigur că acolo nu mă mai întorc și am zâmbit. 
***
Stăteam și priveam acel tablou uman mecanicizat, lipsit de vreo emoție, de vreo armonizare și îmi simțeam sufletul trist pentru ei, cei care erau încă acolo. Mă durea starea lor și aș fi vrut să le spun, să îi fac să vadă și ei ce vedeam eu, să le arăt altceva decât vedeau în mod obișnuit dar am înțeles că le-aș fi făcut rău atâta timp cât nu era vremea pentru ei. Am mai stat o vreme acolo, am privit cu inima încărcată la ce făceau, m-am văzut și pe mine când eram ca ei, am mulțumit posibilității de a putea vedea din afară și de a putea alege,  am mulțumit în gând regizorului și am  pornit apoi brazda pentru o recoltă nouă.


vineri, 14 iulie 2017

Gândul de week-end-207

Cel menit să rămână cu  tine  este acel om care spune: ”îți mulțumesc că ești, cum ești” și nu acela care se miră ”ești minunat, dar de ce ai apărut abia acum ?” 

miercuri, 12 iulie 2017

O altfel de privire-173-Paradoxul lumesc

Există acest paradox pe lume: în femeie se află o anume durere cauzată de către bărbat și care se poate vindeca numai în preajma lui. După cum există  dureri specifice unei părți a corpului, există și dureri feminine ce au fost generate de către bărbați: în nici o altă interacțiune ele nu ar fi putut apărea și de nici o alta nu pot fi activate sau vindecate. Ele sunt însă foarte ascunse, ținute undeva uitate de timp și loc, încât nici femeile însele nu mai știu când le-au primit și nici pe unde le sunt. Uneori ele se fac simțite prin inimă, prin suflet ori prin pântece și cel mai adesea pot fi încadrate în diagnostice obișnuite, tratabile cu rețete clasice, apoi dispar la fel cum au apărut, rămânând să se manifeste iar oricând... acestei dureri îi este caracteristic inexplicabilul, imprevizibilul dar mai ales femeiescul, acel ceva ce are aparență de neînțeles și fără rost de a se insista asupra sa. 

Această durere femeiască este transmisibilă din mamă în fiică și se manifestă însoțită de un afect puternic, eliberat cel mai des prin plâns organic. În afară de orice altă afecțiune dobândită personal ori moștenită există această rană deschisă într-o lume în care femeia a suferit repetat în prezența bărbaților. Nu cred că  vreo femeie  nu poartă cu sine această suferință.
***
În lume este un paradox: de secole femeile sunt rănite în ce au mai intim de către bărbați și de secole se duc spre ei pentru a se vindeca... de secole femeile speră ca bărbații să își revină, să devină înțelepți și curajoși, să își asume deciziile, să fie onești și integri, să redevină la cinstea dintâi. Abia atunci, în întâlnirea lor asumată și onestă, în iubirea aceea de nivel superior, femeia știe că poate vindeca pentru totdeauna această durere a întregii omeniri. 

O altfel de privire-172-A primi

Cred că viața noastră s-ar îmbunătăți vizibil printr-un singur gest și anume acela de a învăța să primim. Faptul că  în majoritatea cazurilor ceea ce primim este însoțit fie de sentimentul de jenă, ori de stânjeneală, fie  de gândul imediat de a da ceva în schimb ori de a cântări ceea ce am primit după anume măsuri care ne sunt specifice (prea mult sau prea puțin pentru mine) face ca viața însăși să fie inechitabilă. La o privire mai atentă vedem  că tot ceea ce există, începând de la faptul că ne-am născut până la ceea ce simțim, trăim, inventăm, gândim, înfăptuim, imaginăm totul este un dar pe care știm mai mult sau mai puțin cum să îl primim. Buddha spunea că acel cadou pe care nu îl primești revine celui care ți l-a oferit... și cel mai ades asta facem cu ceea ce trăim: prin felul nostru de a primi ceea ce vine spre noi, cel mai des îl returnăm direcției de unde a venit sau îl păstrăm într-un fel vinovat, căutând să echilibrăm după o balanță interioară, subectivă, măsurile.
***
Poate că nimic nu este atât de serios sau de valoros pe cât vrem noi să credem sau, dimpotrivă, poate că totul este extrem de valoros.. oricum, ar fi, felul cum primim  face diferența: seninul și bucuria primirii determină seninul și bucuria fiecărei clipe. În fond fiecare clipă este un dar și cum este ea umplută este tot un dar care are un sens anume în șiragul clipelor.

***
Alesesem acel atelier și acum eram în una din cele cinci după-amieze de lucru când l-am auzit spunând: ” ajungem la distribuirea rolurilor...este momentul cel mai dureros căci toată lumea vrea să fie Juliette Binoche și culmea, cea care joacă Juliette Binoche, probabil nu vrea să joace acest rol.” L-am privit deodată mirată și am înțeles că majoritatea dintre noi trăiesc revolta ancestrală a neasumării rolului în care a fost distribuit, respingerea lui și prin urmare ratarea și neîmplinirea resimțite visceral atât de des. De aceea spun că a învăța să primești cu eleganță  ceea ce vine spre tine poate reprezenta o schimbare majoră  în ceea ce trăim în prezent... putem începe să acceptăm cadoul numit viață, trup, suflet, experiențe, trăiri, emoții, sentimente creatoare, anturaj, mediu ambiant și în felul acesta să recreăm armonia inițială a tot ceea ce există deja creat perfect.




De la un anumit punct încolo știi că totul este și a fost de la început  perfect și că ceea ce primești e ceea ce meriți  sau ai nevoie  în acel moment. Acceptă cu recunoștință, zâmbește și mergi mai departe. Nici nu e nevoie să știi ce,  cum, când, cui și în ce formă  e rândul tău să oferi. În fond și acesta va fi tot un gest de acceptare, de primire,  din partea ta. 


marți, 11 iulie 2017

O altfel de privire-171- Cufundarea

În visul acela, eram alături de mama care pilota un avion deasupra unui ocean învolburat și mi-a zis doar atât: ”învață să înoți”.

***
Stăteam în fața câmpului la apus și instructoarea ne ghida să respirăm apoi ne-a dus spre marea dinăuntrul nostru. M-am oprit o secundă să o contemplu apoi, fără să ezit m-am cufundat ...în același timp respirația mi s-a schimbat, s-a oprit și mă duceam tot mai în adânc. Mă mira faptul că marea mea e limpede și că pe măsură ce înaintam e tot mai liniștită. Asta mi-a dat un sentiment de siguranță și de pace. Am ieșit la suprafață și am admirat netezimea ondulată a suprafeței sale.

***
Periodic mă simt săltată de unele valuri ce se lovesc cu forță de țărmul inimii sau al gâtului, alteori se înspumează zdrențuit în stomac. De data asta, am privit valul tristeții cum avansa hotărât să măture tot ce întâlnea... l-am văzut și inima a început mecanic să se strângă a durere... era ceva familiar deja dar  altceva mai din adânc îmi spunea că valurile pot fi strunite, că poți să le trăiești altfel... și atunci mi-am destins toți mușchii și m-am lăsat să mă cufund în acea stare, la fel ca în marea mea dinăuntru...am plutit o vreme , apoi m-am scufundat și am simțit cum inima se deschidea, cum ființa se liniștea. Am ieșit apoi în lateral și am văzut că tot ce fusese cu câteva secunde mai înainte durere ori tristețe, ori încordare, dispăruseră ca prin farmec și în mine era o imensă pace. 

***
Așa am învățat să înot pentru prima dată. 


sâmbătă, 8 iulie 2017

Gândul de week-end-206

Odată ce ne apropiem de vârsta maturității depline, ne cheamă dorul de a împlini ceea ce  nu am apucat să trăim în prima parte a vieții.