sâmbătă, 19 august 2017

Nemurirea

În fața iubirii se adeveresc și se separă oamenii de luceferi... când sunt vizitați de  iubire, oamenii o primesc ca pe ceva normal și de multe ori se comportă neglijent, fără a înțelege deplin minunea care li se întâmplă. În schimb luceferii sunt capabili să renunțe chiar la nemurirea lor pentru a putea iubi, preț  și de o clipă.
***
Când ne așteptăm mai puțin, se poate să  întâlnim vreun luceafăr  ca să îl iubim și  să învățăm nemurirea lui.





Cu recunoștință și admirație către George  Enescu  

vineri, 18 august 2017

Gândul de week-end-210

Când  în mod repetat te afli în situații în care nu ești valorizat cum meriți, e posibil să nu știi să te ierți și nici să te iubești. 

sâmbătă, 12 august 2017

AVE!

Farmecul vieții e alcătuit  dintr-un amestec de clar și iluzoriu, de ondulări între sus și jos, între agonie și extaz, între înțelepciune și decizii tâmpe ... Exstă taine și răspunsuri, există mistere și revelații, există ordine și haos, există rost. 

***
Grădinărind,  am avut răgazul  să observ  că fiecare sămânță are în ea un parcurs pe care divinitatea l-a  așezat în esența ei și după care, sămânța devine ceea ce e menit să fie. Adeseori m-am surprins întorcându-mă spre esența umană, pentru a desluși germenii rostului... am fost adeseori confuză, deoarece în cazul plantelor există o multitudine de tipuri de semințe care devin tot atâtea plante, clar departajate de aspect. În privința oamenilor dificultatea mi-a apărut în faptul că în mod evident sunt două tipuri distincte: bărbat și femeie și această aparentă simplitate aduce multe confuzii. În mod firesc, potrivit vieții pe planetă, orice sămânță naște o anume plantă, însă în cazul oamenilor orice embrion poate deveni aproape orice dorește ... Omul pare să fie singurul care are puterea de a interveni în planul divin pus în esența sa și a-l modifica după placul sau după inconștientul său. Cele două semințe distincte, masculinul și femininul devin astfel multiple variante de combinații rezultate din ceea ce aparent pare lipsit de importanță: CUVÂNTUL. Prin ceea ce gândește, simte și spune, omul modifică în mod repetat ADN-ul său și al celor din jur, ajungndu-se ca de la o perioadă la alta, asemeni unui copil ce schimbă cu piesele de lego periodic construcția sa, omul să modifice rostul său, manifestarea sa în viață. La un moment dat, masculinul și femininul sunt atât de diferite, de amestecate și de răsucite încât ajungi să te întrebi care este sămânța primordială în cazul fiecăruia. Se spune că pentru creștini, există cele două repere esențiale: Mântuitorul și Maica. În cazul femininului acesta se recunoaște și  își atinge rostul asimilând caracteristicile Maicii: blândețe, puritate, bunătate, răbdare, înțelegere, acceptare, vindecare, inspirație divină, recunoaștere a planului divin, sacrificiul slăbiciunilor pământene în favoarea întăririi prin daruri spirituale, hotărâre, recunoașterea momentului prielnic și indicarea lui (vezi nunta din Canaa când Maica a determinat înfăptuirea primei minuni a Mântuitorului, care credea că încă nu venise vremea sa). 

***
 În aceste zile, femininul  se apropie de esența Maicii,  dorește să privească blând dar cu hotărâre la creație, să iubească mai presus de puteri, să accepte, să vindece. 














vineri, 11 august 2017

Gândul de week-end-209

Oamenilor care te iubesc nu e nevoie să le demonstrezi sau să le explici adevărul tău.


luni, 7 august 2017

Valsul lunii

În acea seară am descoperit că mie nu știam să-mi vorbesc. Vocea din minte mă dusese mai mereu în stări emoționale extreme, în scenarii închipuite care se dovedeau departe de realitate, în dialoguri interioare ce mă epuizau.  Prin urmare am decis să-mi vorbesc direct, cu voce tare. Cum tocmai revenisem dintr-o plimbare prelungită, picioarele nu voiau să se așeze cuminți, așa că am început să merg și să îmi vorbesc în liniștea casei. Cu această ocazie am reușit să mă observ, să mă ascult și să ma detașez de scenarii preexistente. Prin urmare mergeam prin cele două încăperi, îmi vorbeam și, ca să fie totul firesc, de la un anumit punct încolo am început  să îmi și răspund. Așa că timp de mai bine de o oră mi-am ținut companie în cel mai neașteptat și uimitor mod, timp în care am descoperit că dau sfaturi de bun simț și pot evalua orice situație rezonabil și cu umor, am descoperit cât de amuzantă sunt și că undeva în mine este mereu trează o voce pusă pe șotii. Tot continuând în stilul acesta, mi-am dat seama că îmi sunt simpatică și că nu pot să nu mă plac și până la sfârșit am reușit performanța să ne împrietenim eu și cu mine. Pare bizar dar este esențial să te poți pune de acord într-o relație cu tine, înainte de a fi în acord în orice altă relație. Apoi, după această constatare, am admis că este dificil să îți recunoști și să îți accepți sentimentele și că cel mai dureros este să păstrezi amintiri --rană. Noi oamenii avem acest obicei, adeseori neconștientizat, de a aduna amintiri care dor și care ies la lumină când te aștepți mai puțin, deschizând larg alte plăgi. Una din mine, nu mai știu dacă eu cea înțeleaptă sau eu cea prea terestră, zisese cu câteva zile în urmă că nu mai vrea să trăiască fără iubire. Afirmația strigată atât de răspicat pusese la mare încercare emoțională, mentală, spirituală, fizică, tot angrenajul care mă alcătuiește și care, bulversat, a răspuns haotic  zeci de ore bune. Apoi, în toiul unei discuții prietenești de suflet, cealaltă voce a mea :) a zis: ” Dacă nu îți place viața asta, fă tu una care să îți placă!” și atunci, brusc totul s-a schimbat dinăuntru înspre afară.  Ca să revenim la dialogul plimbat pin casa goală, în care mă însoțeam prin dezvăluiri personale, am căzut de acord că cel mai dificil este să iubești și să admiți această iubire atunci când lucrurile nu stau cum îți doreai. Prima ispită este să renegi iubirea, să crezi că nu ai fost iubit și că nu mai iubești și atunci orice a fost trăit frumos devine înnegrit de imaginea tristeții, a durerii, a furiei, a nedreptății vieții până când orice amintire legată de ea devine dificil de suportat. Atunci am admis că iubirea este eternă și că doare dacă o renegăm, prin urmare am acceptat că iubirea a fost mereu autentică, reală și certă, că ar fi impotriva firii să o resping și că în lipsa ei viața cu adevărat e greu de trăit. Mi-am trecut în revistă amintirile și le-am zâmbit cu drag, am revăzut chipurile în care iubirea m-a trăit și am fost recunoscătoare pentru absolut orice clipă, sentiment, situație. Mi-am pus amintirile în ordine și le-am așezat într-o ramă argintie senină pe suportul inimii ca să mă însoțească  cu bucurie. 

***
Fiecare dintre noi face atât cât vrea din ceea ce  îi e permis în orice situație.


sâmbătă, 5 august 2017

On repart à zéro

Am plecat pe drumul recunoașterii.. îl uitasem de ceva vreme și mă pulverizasem în multiple direcții. Am plecat să mă regăsesc pe toate cărările pe unde am călătorit, să îmi reiau bucățile de suflet înapoi și să le redau pe cele luate de la alții. Am plecat încet,  pe jos, pe un Camino personal pe care nu contează nici timpul, nici scorul, nici competiția, nici măcar utilitatea sau rostul, ci doar faptul că suntem împreună și că încă pășesc pe el. 

***

Acum ceva timp m-am oprit la răspântie și preț de câteva zile bune am tot privit-o până când am reușit să o văd. Am văzut și ramificația drumurilor din față și am ales acest Camino inedit... voi parcurge cei 800 km ai săi plimbând o rază de lumină prin fiecare parte din viața-mi, cu răbdare și blândețe, cu migală. Știu că mă aștept  deja la celălalt capăt al drumului și asta îmi dă forța și hotărârea necesare. 









***
Am pornit pe drumul recunoașterii cu o cobiliță nouă pe umeri și un bucium de sidef la cingătoare. Am să revin într-un cândva comun liberă și mult mai ușoară. 


vineri, 4 august 2017

Gândul de week-end- 208

Nu mai vreau să mă ispitești să nu te iubesc.