luni, 7 august 2017

Valsul lunii

În acea seară am descoperit că mie nu știam să-mi vorbesc. Vocea din minte mă dusese mai mereu în stări emoționale extreme, în scenarii închipuite care se dovedeau departe de realitate, în dialoguri interioare ce mă epuizau.  Prin urmare am decis să-mi vorbesc direct, cu voce tare. Cum tocmai revenisem dintr-o plimbare prelungită, picioarele nu voiau să se așeze cuminți, așa că am început să merg și să îmi vorbesc în liniștea casei. Cu această ocazie am reușit să mă observ, să mă ascult și să ma detașez de scenarii preexistente. Prin urmare mergeam prin cele două încăperi, îmi vorbeam și, ca să fie totul firesc, de la un anumit punct încolo am început  să îmi și răspund. Așa că timp de mai bine de o oră mi-am ținut companie în cel mai neașteptat și uimitor mod, timp în care am descoperit că dau sfaturi de bun simț și pot evalua orice situație rezonabil și cu umor, am descoperit cât de amuzantă sunt și că undeva în mine este mereu trează o voce pusă pe șotii. Tot continuând în stilul acesta, mi-am dat seama că îmi sunt simpatică și că nu pot să nu mă plac și până la sfârșit am reușit performanța să ne împrietenim eu și cu mine. Pare bizar dar este esențial să te poți pune de acord într-o relație cu tine, înainte de a fi în acord în orice altă relație. Apoi, după această constatare, am admis că este dificil să îți recunoști și să îți accepți sentimentele și că cel mai dureros este să păstrezi amintiri --rană. Noi oamenii avem acest obicei, adeseori neconștientizat, de a aduna amintiri care dor și care ies la lumină când te aștepți mai puțin, deschizând larg alte plăgi. Una din mine, nu mai știu dacă eu cea înțeleaptă sau eu cea prea terestră, zisese cu câteva zile în urmă că nu mai vrea să trăiască fără iubire. Afirmația strigată atât de răspicat pusese la mare încercare emoțională, mentală, spirituală, fizică, tot angrenajul care mă alcătuiește și care, bulversat, a răspuns haotic  zeci de ore bune. Apoi, în toiul unei discuții prietenești de suflet, cealaltă voce a mea :) a zis: ” Dacă nu îți place viața asta, fă tu una care să îți placă!” și atunci, brusc totul s-a schimbat dinăuntru înspre afară.  Ca să revenim la dialogul plimbat pin casa goală, în care mă însoțeam prin dezvăluiri personale, am căzut de acord că cel mai dificil este să iubești și să admiți această iubire atunci când lucrurile nu stau cum îți doreai. Prima ispită este să renegi iubirea, să crezi că nu ai fost iubit și că nu mai iubești și atunci orice a fost trăit frumos devine înnegrit de imaginea tristeții, a durerii, a furiei, a nedreptății vieții până când orice amintire legată de ea devine dificil de suportat. Atunci am admis că iubirea este eternă și că doare dacă o renegăm, prin urmare am acceptat că iubirea a fost mereu autentică, reală și certă, că ar fi impotriva firii să o resping și că în lipsa ei viața cu adevărat e greu de trăit. Mi-am trecut în revistă amintirile și le-am zâmbit cu drag, am revăzut chipurile în care iubirea m-a trăit și am fost recunoscătoare pentru absolut orice clipă, sentiment, situație. Mi-am pus amintirile în ordine și le-am așezat într-o ramă argintie senină pe suportul inimii ca să mă însoțească  cu bucurie. 

***
Fiecare dintre noi face atât cât vrea din ceea ce  îi e permis în orice situație.


Trimiteți un comentariu