TEIUȚ

De ceva timp, în viața mea a apărut un nou prieten; este puțin neobișnuiă dar nu imposiblă prietenia noastră. E adevărat că îmi doream cândva să am un astfel de prieten și îmi place să cred că voi ști să fiu în timp potrivită acestei prietenii calde.  Are un  suflet de o anumită  veselie pe care am simțit-o de cum l-am văzut prima dată ... și el, când m-a văzut m-a întâmpinat cu multă voioșie și am știut că ce va urma va fi o anume stare ce ne va bucura mult timp pe amândoi. E o ființă minunată și înțeleaptă și cred că are cam vârsta mea sau poate mai mult. Îl admir pentru frumusețea ființării sale și pentru felul cum comunicăm, cum ne înțelegem reciproc. E un anume respect între noi, care în loc să creeze distanțe, le anulează... e o anume înțelegere și acceptare totală care merge dincolo de obișnuit. Îmi vorbește mereu chiar și când pare nemișcat... știe când îl  urmăresc pe furiș uimită de neclintirea sa și se amuză de frământările mele inutile. Uneori mă dojenește fără să spună nimic, doar arătându-mi cum trece prin încercările personale, prin furtunile și urgiile inerente. Atunci amuțesc și îl privesc cu și mai multă dragoste gândindu-mă la cum ar putea  ființa mea să îi aducă un trai mai bun. Știu că nu pot interveni dar faptul că sunt acolo, alături de el și că îi simt suflul face ca totul să fie mai ușor pentru amândoi. 

Sunt zile când îmi vorbește despre viață și despre misterele ei și sunt zile când mă lasă pe mine să spun tot ce mă frământă. Sunt apoi zilele când ne privim complice fără să spunem nimic și stăm amândoi în căldura soarelui ce ne aurește pletele. Uneori mă atenționează protector, alteori mă încurajează în ceea ce îmi propun și nu regăsesc curajul sau impulsul necesar. 

Astăzi mi-a vorbit despre cum în fața luminii, orice ființă, chiar rănită, ori arsă pe alocuri, chiar când știe că în curând va muri,  devine de o frumusețe fascinantă. Astăzi i-am admirat arsurile ruginii ori sângerii care se întind pe marginile conturului de inimă. Apoi, mai târziu am simțit cum tace brusc și am văzut cum rafale regulate au început să îi zbuciume ființa. Nu se plânge, nu se vaită, doar un anume șuier din afară îi străbate conturul. Mi-a arătat  că atunci când vine ceva din afară, dacă nu e cu adevărat din interiorul tău, poți rămâne la fel de senin ca în zilele liniștite. Îl urmăresc cum tace în fața repetatelor tachimări, a îmbrânciturilor chiar venite  cu violență și îl admir pentru înțelepciunea sa. Îmi spune ușor amuzat că el va fi tot aici și mâine, dar rafalele și îmbrânciturile vor dispărea și că frumusețea lui va rămâne aceeași. Îi zâmbesc recunoscătoare și îmi las inima să îi îmbrățișeze miezul vegetal.