Prima dată am crezut că este unul singur, rătăcit și zgribulit. Îi priveam conturul nemișcat, curbură întunecată între umbrele copacului, pierdut printre crengi în noaptea ce ploua rece. La vederea sa am simțit că o parte din sufletu-mi trecea ușor să îl învelească într-o mantie protectoare. Dis de dimineață l-am căutat îngrijorată din priviri și cu mare bucurie am văzut că erau doi, două turturele frumoase ce dormiseră strâns îmbrățișate, ocrotindu-se unul pe altul. Priveam cum se desfac din îmbrățișare și apoi cum se depărtează ușor și își fac toaleta. I-am urmărit cu iubire prin anotimpuri, prin ploi, prin zăpezi, i-am hrănit apoi cu boabe apărându-i feroce de hulpavii porumbei uriași, le-am vorbit, i-am urmărit cu senin și răbdare. La un moment dat au dispărut atrași de alți pomi sau de alte ispite.
De două zile văd lângă geam o serie neobișnuită de mișcări însoțite de un gângurit ritmic. Privesc mai atent și o văd pe ea împletind cu răbdare un cuib în furca strânsă a două ramuri în timp ce el cară conștiincios rămurele, frunze, materiale felurite.
Îi privesc cu drag cum lucrează amândoi pentru a-și clădi cuibul și în mine se face un senin demult așteptat: e vremea așezării trainice, a lucrului împreună, a stabilității în armonie, e vremea de punere în comun, de clădit și de așezat.
Bine ai revenit, Dragoste!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu