marți, 22 decembrie 2009

„Precum nisipul în căuşul palmei...”

De câteva luni trăiesc o dorinţă de transformare şi pentru că nu ştiu încă exact cum şi unde o să ajung e nevoie de o perioadă pentru a îmi limpezi toate acestea. Am anunţat cunoştinţele cu care vorbeam mai des de această intenţie a mea de recluziune temporară în vederea autodefinirii şi trăiesc experienţe interesante referitor la relaţiile umane.


Pe de o parte sunt aceia care ţin cu dinţii de prezenţa ta, îţi fac reproşuri şi ai impresia că oricât de mult ai explica vorbeşti în pustiu. Nu îi interesează ce ţi se întâmplă, nici nu ar vrea să fii altfel ci se reîntorc la cum erai altădată şi îţi amintesc cum puteai odinioară fii prezent, concluzia clară fiind că de fapt nu te mai interesează persoana lor.

Sunt apoi cei care se îngrijorează cumva de soarta ta, ar vrea să ştie în ce stadiu eşti: cam cât mai ai de lucrat în singurătatea aia autoimpusă. Îţi găsesc şi scuze legate de anotimp, de perioada încărcată, de una , de alta, deşi tu ai spus clar că nu mai apari o vreme. E tot un fel de presiune dar mai subtilă.

Pe de altă parte sunt ceilalţi care sunt şi ei de două feluri: cei care au trecut prin experienţa ta şi îţi spun unde ai putea ajunge. Ei te înţeleg cel mai bine pentru că au trăit ce trăieşti şi tu. Deşi eşti conştient de avertizările lor, tu ai convingerea că dacă nu trăieşti singur asta nu ŞTII cu adevărat. Apoi sunt cei care, în mod constant îţi trimit un semn că sunt acolo: aproape zi de zi, fără nici un cuvânt primeşti doar un semn că nu te uită ci dimpotrivă te îmbrăţişează. În rest nici o vorbă. Mi se pare interesant ca cineva să aştepte în felul ăsta şi în acelaşi timp încurajator.

Problema care se ridică ar fi  că Tu, cel care vrei să te defineşti dai dovadă de egoism autorefuzându-te relaţiilor interumane; deoarece eşti o fiinţă socială cu obligaţii de socializare. Părerea mea este că de fapt fiecare are dreptul să acţioneze aşa cum simte că este mai bine pentru sufletul lui, iar cei apropiaţi ştiu că sunt perioade în care cei dragi nouă se îndepărtează în vreun fel fizic sau mental şi atunci îi aşteptăm să revină, după ce se vor fi aflat pe ei înşişi. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la imaginea firelor de nisip din căuşul palmei: spunea cineva că relaţiile umane de orice fel ar fi ele, sunt ca nisipul din palmă – „dacă îl ţii uşor în căuşul deschis, el rămâne acolo unde este, dar în momentul în care strângi mâna ca să nu îţi scape, el se strecoară printre degete. S-ar putea să mai rămână ceva, dar cea mai mare parte din el se risipeşte.”

 


Niciun comentariu: