O altfel de privire-351- Copacul

 Sunt zile când viața mă scoate ușor din fluxul ei și mă așază pe o margine în contemplare; atunci mă simt  „ca și cum sunt între două lumi” dar  am și privilegiul să  asist neutru la ce trăiesc. 

Deunăzi am privit din nou copacul de lângă fereastră și i-am văzut  creanga atârnândă. Povestea ei m-a surprins la vremea respectivă: cam acum vreo opt-nouă luni din copac a crescut brusc o creangă mai lungă decât celelalte și aproape că voia să îmi atingă geamul. I-am privit mirată călătoria și o așteptam să ajungă. Apoi, într-o dimineață, am văzut-o ruptă sub greutatea frunzelor bogate. S-a lipit de trunchi și a rămas acolo, privind pământul sub anotimpuri, neputând să se desprindă încă de restul, murind tăcut. Și acum este o creangă uscată plină de frunze uscate, singura cu frunze din tot copacul. Atârnă ciudat spre pământ, ținându-se printr-o strânsoare inexplicabilă de ceea ce a fost cândva corpul ce a născut-o. 

Sunt în acele zile în care viața m-a scos ușor din fluxul ei și m-a așezat pe o margine în contemplare. Îmi văd limpede vreo câteva crengi uscate ce îmi atârnă încă de suflet și pe care le țin, cu o strânsoare inexplicabilă lângă ființa ce le-a născut. 

Gândul de week-end-475

 Uneori, singurătatea se așază alături cu sine însăși; astfel se formează un nou cuplu.  

Taine-43-Toamna noastră

 E uimitor cum

în toamnă

verdele 

se transformă

se schimbă

și devine

auriu 

ruginiu

vișiniu

maroniu.

E uimitor cum

în toamnă 

inima noastră

se schimbă

se multiplică

și devine

un mozaic 

de inimi

o paletă

de culori 

de sentimente

inima de vioară 

ruginie

 inima de 

aur  tinerie

inima roz

de iubire

și inima

coaptă 

în pârg 

a înțelepciunii

târzii.

E uimitor cum

în toamnă

sufletul nostru 

se schimbă

în mii de nuanțe 

ce cad lin

 înspre iarnă 

ca să reapară

verde crud 

tânăr 

peste cumpăna

din veac. 

Gândul de week-end-474

 Uneori  trăiești ca să plătești trecutul, alteori  trăiești pentru următoarea viață; trăind în armonie prezentul toate se așază la locul lor. 

Taine-42

 Mi-ai spus

să închid ochii

și să aștept

apoi 

în mâna 

făcută căuș

mi-ai așezat 

ușor ceva.

Ține ochii închiși,

mi-ai zis.

Ghicește, ce e?

Simțeam în palme ușor

ceea ce îmi încredințaseși

I-am aflat dimensiunile,

consistența,

greutatea.

I-am mângâiat 

dulcea catifelare

E un trandafir,

am spus zâmbind.

Știam că o să îți placă,

mi s-a spus că

femeile iubesc florile. 

Deschide ochii acum.

Când am deschis ochii,

cu uimire mută, 

ți-am aflat sufletul

catifelat în formă de 

trandafir.

O altfel de privire-350-Comunicarea

     În acea seară am pornit să explorăm țărmul; eram de ceva timp pe plajă și mă simțeam ca anesteziată de mulțimea gălăgioasă din jur, de zgomotul puternic ce se ridica de oriunde: valurile erau date la maximum, briza însăși se auzea puternic, până și gândurile vecinilor de cearceaf îmi vizitau interiorul cu o nonșalanță rară. 

    Așa că spre apus am pornit în lung de țărm, în explorare. Am parcurs porțiunea de plajă cunoscută deja de câteva zile, am traversat un dig și am ajuns la o deschidere uimitoare: era un spațiu „curat”  unde domnea de demult pacea; valurile aveau o moliciune caldă, învăluitoare. Briza îmi mângâia catifelat obrajii, iar de nicăieri, din apă, din aer și mai ales din dedesubtul plajei, o căldură maternă mă cuprindea ca într-un pântec binecuvântat. Înaintam cu uimire, simțindu-mă firesc. Era o plajă aproape spațială, uimitor de largă și de întinsă, așezată în amfiteatru. Mergeam de-a lungul țărmului pleoscăind apa cu picioarele, simțeam cum totul în acel aer mă înțelegea, mă accepta cu tot ce am și sunt. Înaintam printre stropii calzi din apus și mă impregnam de tot frumosul din acel univers. Ceva mai încolo, pe partea mai înaltă a plajei am zărit și întârziații de peste zi, vreo șapte răzleți, ca șapte poluri spațiate și printre ei trei nudiști:  doi, în picioare cu fața spre spinarea unduitoare a mării, unul încă întins pe cearceaf, contopit cu pământul. 

Înaintam jucăuș prin spuma apei ce îmi cuprindea gleznele unduitor și simțeam naturalețea, firescul, libertatea ce aparțineau acelui loc. Am trecut pe lângă privirile oamenilor de acolo, i-am privit la rândul meu cu ușoară curiozitate și binețe. 

La întoarcere, în sens invers am regăsit aceeași rarefiere, aceeași liniște; amorțeala îmi trecuse, simțeam o revigorare demult uitată și mi-am aflat brusc celelalte ființe, materializate, plimbându-se de-a lungul acelui țărm alături de mine, cea de acum: puștoaica ce se bucura de jocul cu valurile, femeia îndrăgostită ce trăia emoția iubirii din nou, femeia înțeleaptă ce  cuprindea aprobator, liniștit ce vedea în jur, și le acoperea pe toate cu un zâmbet luminos. 

***

    Pe nedrept cred, asociem comunicarea doar cuvintelor. 

O altfel de privire-349-Saltul

 Nu știu cum ajunsesem pe acea margine de drum; în fața mea se afla  întinderea albastră a cerului iar în jos apa care curgea repede. Stăteam de o vreme acolo privind în față  și înțelegeam că nu mai aveam prea mult de stat; ori aveam să fac drumul înapoi, ori aveam să încerc saltul. Știam că nu sunt deloc o bună înotătoare și că orice continuare fericită a saltului avea să fie rezultatul unui miracol; știam că ar fi fost necesar să fi ajuns în acel punct în care să simt că totul, absolut totul nu ar mai fi contat: nu aș mai fi avut nimic de pierdut și nici nimic de așteptat. Drumul înapoi era la fel de prăfuit cum îl știam, avea aceleași onduleuri și întreruperi, aceleași meandre familiare, aceeași platitudine...

Priveam zarea și priveam hăul; să continui ar fi însemnat să accept saltul, să mi-l asum cu tot ceea ce presupunea el: încă un eșec sau o frumoasă continuare în necunoscut. În față ar fi fost deopotrivă intrarea într-o altă lume, oricare va fi fost ea, dar și eventualitatea zdrobirii de vreuna din stânci. M-am gândit apoi și la cum ar fi fost mai potrivit să sar ca să minimizez rănile. Stând acolo, pe acea margine am înțeles brusc că deși erau trei variante, așa cum eram în acel moment nu puteam accepta decât două dintre ele: să aștept încă o vreme sau să fac saltul în gol. 

***

Saltul îmi părea dureros de atrăgător. 

O altfel de privire-348- O anume stare

 Când mă refer la o anume stare mă gândesc la acele momente când e ca și cum stai în fața unei uși pe care trebuie doar să o deschizi și totuși, deși ai cheia sau știi că e descuiată, rămâi acolo, în prag așteptând ceva: poate aștepți să dispară teama de ceea ce vei descoperi dincolo de acea ușă, poate un semn din partea cealaltă care să îți arate încurajare, poate îți iei timpul ca să lași să se scurgă imensa greutate pe care o simți în corp și care te împiedică să faci gestul decisiv, gestul care te duce dintr-o parte în alta a pragului.

***

Sunt situații când rămâi neclintit în viață, ca în fața unui prag și nu ai forța să faci pasul; te simți cumva suspendat și de cele mai multe ori așa este și doar atât poți să faci: să stai și să lași să treacă o vreme până când îți devine clar ce cale vei urma. Așa se întâmplă la orice trecere dinspre un aici înspre un acolo sau invers și pentru oamenii obișnuiți să facă mereu câte ceva, această etapă e văzută ca o provocare de a face ceva. 

Mărturisesc că nu am stat niciodată cu adevărat în această etapă, să o las să dispară singură ci am provocat o mulțime de situații care, de cele mai multe ori mi-au adus și mai multă agitație, tumult, presiune.

Există această anume stare chiar și în conversație când crezi că ceea ce vrei să spui la un moment dat nu poate prinde formă și stai așa, simțind cum vorbele sunt ca înaintea pragului dar nu pot trece în grai pentru că te temi că forma în care se înșiruie poate crea disconfort sau poate răni, sau nu știi ce reacție vor stârni, sau ești încă tulbure în privința intenției a ceea ce ai vrea să zici. 

Unii oameni spun că indiferent ce se întâmplă este mai bine să comunici, să fii activ, să faci gesturi, să treci peste greutatea înfăptuirii acțiunii în sine; alții zic să stai și doar să observi acea stare, să o lași să se dilueze, să dispară singură. 

Până una alta, azi e început de week end și e una din acele anume stări.

Gândul de week-end-473

 O mare parte din decizia de a intra într-o relație este dată și de probabilitatea împărtășirii aceluiași vis. 

O altfel de privire-347- Din nou despre Iubire

 Periodic Iubirea îmi reapare ca să mi se dezvăluie ori ca să mă învețe ceva; de data asta mi-a spus că noi oamenii, cei mai mulți dintre noi, nu o cunoaștem cu adevărat. Credem că o exprimăm atunci când facem gesturi pe care le-am văzut făcute de alți oameni și care sunt asociate de obicei cu exprimarea iubirii, o declarăm atunci când simțim un preaplin interior, o invocăm atunci când nu ne putem stăpâni dependențele reale, dar pe Ea, Iubirea nu o cunoaștem . 

Am întrebat-o cum e cu adevărat și mi-a spus că Ea e atunci când ești bun cu celălalt: nu poți iubi pe cineva și să faci gesturi sau să spui lucruri care îl rănesc  ori să îl minți cu bună știință, creându-i așteptări nerealiste; nu faci promisiuni nici măcar în glumă, când știi că nu le poți respecta, când te cunoști și știi că nu te poți schimba, că deși a trecut atâta timp, continui să cultivi aceleași obiceiuri care ar putea să îl îndurereze pe celălalt.  

***

Mi-a mai spus că ea, iubirea e adeseori tăcută și că tocmai aceia care se plâng că nu sunt iubiți, sunt cei care o cunosc cel mai puțin. Și mi-a mai spus că vine o vreme în care nu îți mai rămâne nimic altceva decât Ea, iubirea. Atunci ai șansa unică să te transformi, să îți faci zgura operă de artă. Iubirea înseamnă să parcurgi tot drumul, să înțelegi că e ușor să fii singur, fără un partener. Uniunea cere  adevăratul sacrificiu, acela al renunțării la frică, la rigiditate, la tot ce ți-ai construit ca ziduri de apărare; iubirea înseamnă să te pulverizezi în atomii universului și să îți simți șuvițele sufletului împrăștiate în adierea veacurilor; să te simți vast, unic și efemer, să te simți infinit de bogat și fără limite de generos. 

Vine o zi în care tot ce îți rămâne este IUBIREA și atunci te simți infinit. 

Gândul de week-end-472

 Există viață  și după iubire.

O altfel de privire-346-Mijlocul

     Uneori, ca într-o  poveste, sau ca într-un film fantastic, te afli într-un loc pe care îl percepi ca fiind unul din punctele de mijloc ale vieții tale. De acolo, ca și cum ai fi  așezat pe un vârf de munte poți „vedea” în același timp în toate direcțiile simultan: ce ai trăit, ce trăiești și ce vei trăi se suprapun în perspectiva cu care ți se arată Fiindul. 

    De acolo, din mijloc, privești tăcut și recunoscător la tot în același fel, în același timp, în același spațiu și o mare liniște te traversează. Îți spui că așa arată Fericirea de a trăi și că așa se simte Pacea. Pur și simplu știi că totul e perfect și în acord cu sine, știi că ești și tu parte din acest acord și din această pace și din acest TOT . 

    Uneori, fără de veste, te găsești într-unul din punctele de  mijloc ale  Vieții și atunci simți cum toate datele vieții tale se reorânduiesc ca și cum se rescrie toată povestea a ceea ce credeai că ești; de acolo, din mijloc privești tăcut și zâmbitor cum o mână nevăzută a tras de maneta invizibilă a destinului tău și cum se rostogolesc prin fața ochilor tăi multiple semne până când totul se oprește cu o nouă aliniere ce schimbă trecutul, prezentul și viitorul deopotrivă. 

Taine-41

Am început

să exersez

mersul 

în picioare

în cuvinte

în gesturi

în priviri.

Am decis

să las 

deoparte

mersul

de-a bușilea

...

ține de 

copilărie

de alint

și ușoară

neputință

...

am decis 

să mă ridic

la statul meu

de om

în picioare

să mă

ridic

în ființă,

în privire,

în a fi. 

Gândul de week-end-471 -explicat

 Fiecare om trăiește conform cu esența sa. 

     Oamenii acționează conform unei dorințe intense aflată în adâncul ființei lor; de cele mai multe ori oamenii își spun lor înșile povești frumoase despre cum sunt dar, în fapt, ei sunt mânați de o singură dorință intimă, fixată în adâncul ființei lor. Dorința asta îi face să se comporte într-un anumit fel și odată ce înțelegi lucrul ăsta, vei putea avea o perspectivă mai amplă a situațiilor. Oamenii vor fi aceiași, indiferent de cine este în relație cu ei : familială, socială ori profesională. 

Dorința asta intimă poate fi schimbată în trei momente cheie ale vieții unui om și indiferent ce formă îmbracă, ea poate fi integrată în trei mari categorii astfel: să vrei binele tău cu orice preț, să vrei binele celuilalt cu orice preț, să înțelegi rolul fiecăruia în marele tablou cu piese de puzzle, să accepți sensul vieții așa cum e și să dorești binele tuturor în egală măsură, înțelegând  prețul plătit de fiecare. 

O altfel de privire- 345- Cicluri -2

 ***

    Trăim ... e ca și cum ne învârtim  în niște roți uriașe care își fac traseul rotund în jurul unui ax central: axul ființei ce suntem. Astfel, pe un circuit eliptic-spiralat, există înșirate toate sub formă de halte, de nuanțe, ori înțelesuri prin care trecem de mai multe ori. Le parcurgem o dată cu mirarea descoperirii și a simțirii fiecăreia în parte, apoi trecem prin ele cu retrăiri de emoții și mai ales cu durere. Ne-am făcut din durere însoțitorul constant al traseului spiralat și ca un paradox bizar, ajungem să ne alegem iubiții tocmai dintre aceia care ne produc o anume durere. Ne declarăm gesturile în numele iubirii dar trăim în numele durerii profunde. 

***

    În rotirile acestea repetate, la un moment dat decidem să micșorăm intensitatea și atunci, cu un ritm mai potrivit vârstei la care suntem, trecem mai subtil prin porțiunile ce urmează a fi parcurse... adeseori le  presimțim cu ceva vreme înainte: atât pe cele în durere cât și pe cele în  fericire și ne pregătim altfel pentru traversarea lor. În cele din urmă totul primește un alt înțeles prin tocirea traversărilor și la un anumit soroc ne trezim pe un alt nivel al parcurgerii spiralate. 

***

    Se spune că într-o viață, un om parcurge de fapt trei vieți: aceea a pierderii naivității, apoi pe aceea a pierderii inocenței și la urmă, viața însăși. Pentru mine acestea sunt ca nivelurile spiralate care ne duc la trăirea ciclică a anumitor secvențe. Odată ce înțelegi mersul acesta ciclic al vieții, decizi să nu mai intervii cu obstinație în parcursul ei (ar fi ca și cum  aflat în roata mare, te-ai crede tu cel care o face să se miște într-un sens și ai vrea, odată ajuns sus să o menții acolo perpetuu... inexorabil, roata va coborî orice ai vrea tu să faci); prin urmare, la un moment dat te lași în voia fluxului ciclic al vieții și participi cu specificul tău la el. 

***

Și tot cu timpul înțelegi că la fiecare salt de la o viață la alta, există un om cu care ai avut acces la inițierea către lumea următoare, cum ai amintirea dezvirginării ce a făcut trecerea de la adolescență spre viața adultă, vei purta cu tine, în amintirile din noua viață și pe  acei oameni în compania cărora ai trecut de viața naivă, sau de viața inocentă ca să poți ajunge să trăiești viața ta. 

***

    Abia după a doua viață poți spune că rotirile sunt mult mai aproape de centru axului care ești și că durerea, ca și bucuria sunt atenuate, mult echilibrate în manifestări și simțire. 

O altfel de privire-344-Cunoașterea

 În franceză a cunoaște se spune „connaitre” adică, tradus mot-a-mot:  co-naștere „să participi la naștere”. 

Poate că asta este de fapt cunoașterea, să te naști și renaști cu fiecare înțeles ce pătrunde intim în ființa ta; să parcurgi în mod repetat pasajul întunericului  din primele nouă luni  de transformare în pântecul mamei. Poate că acea noapte neagră a sufletului este repetabilă și necesar să fie multiplicată; poate că acestea sunt de fapt treptele de parcus pentru creșterea adevărată. 

***

Am ascultat de curând următoarea afirmație: „există unele jocuri video în care programul este făcut în așa fel încât ca să treci la nivelul următor nu se cere să învingi personajul negativ, ci să descoperi ușița pitită prin care poți ieși din acel nivel.” Și asta mă face să mă duc cu gândul la nenumăratele relații de care continuăm să ne agățăm mult timp după ce s-au epuizat, în ideea că poate găsim până la urmă modul prin care să dovedim ceva, să demascăm ori înfrângem personajul „negativ”. Și dacă programul acelei relații este să nu poți învinge niciodată oricât te-ai strădui, ci ar avea ca singură ieșire din buclă acea ușiță prin care să treci ca să ai șansa unui nou nivel, unei noi trăiri, unei noi co-nașteri? 

Gândul de week-end-470

 Oamenii pot să pară orice o vreme. Dacă însă ai destulă răbdare, îți vor arăta cum sunt de fapt.

Taine-40

 Abia atunci

am aflat

că iubirea

nu eram eu

ci o găzduiam

că tristă nu 

eram eu

ci aveam

o tristețe 

în mine

că mă trecea

 uneori

o inspirație 

de geniu,

o mare bucurie

câteodată

ori jalea.

Abia atunci

am aflat

că emoțiile

mă petreceau

mă încercau,

mă croiau

și că eu,

eu doar 

eram

sunt,

EU SUNT

și e de ajuns. 

Gândul de week-end-469

 Mi-a trimis un cântec și am plâns. I-am spus „E tare trist”. Mi-a zis: „Pentru mine nu e trist, nu înțelegi.” Au trecut 16 ani, ascult cântecul și înțeleg. 

Gândul de week-end-468

 Dacă ceea ce afirmi că îți dorești, în mod repetat nu se împlinește, ce îți dorești cu adevărat?

Taine-39

M-am gândit

să renunț

la dreptul meu

la ne drept

la ne dreptul  

în armonie

în iubire

în împlinire

Cedez, las liber

dreptul meu

la nedrept.

Oricum,

ignorați-l

mai ales 

ne dreptul la

discernământ,

ne dreptul la 

uniune

și la sinceritate.

Am decis

să accept ne dreptul

la nedrept. 

Taine-38

 Obișnuiam 

să merg

pe drumuri

felurite

mă chema 

mersul 

și calea...

Căutam un 

dincolo

sau un 

altfel

Apoi am aflat

un parcurs

în care am învățat

să vindec

dar mai ales

să refac,

reconstruind. 

și m-am creat

din nou!

Gândul de week-end-467

 Orice întâlnire ratată îți vorbește despre o altă întâlnire mai bună. 

Taine-37

 Ea privește cerul

repetat, 

iscoditor

caută semne

în stele.

El o caută pe ea

printre alte femei

stea fără nume

în astă lume.

O altfel de privire-343-Flip

 Știam că urma să se întâmple o întâlnire, doar că nu îmi dădeam seama de ce natură avea să fie. Prin urmare faptul că aveam să comunicăm la scurt timp după ce l-am găsit, nu m-a mirat deloc. Mai întâi am simțit un impuls puternic să-l culeg de pe plajă; era doar o scoică precum atâtea altele. M-a mirat că avea în interior un fel de platoșă la intrare. Am încercat o vreme să desprind acea bucată dar nu am reușit, prin urmare am luat-o așa cum era și am pus-o în geantă. La câteva zile mi-am amintit de ea. Am scos-o din geantă și am pus-o pe o suprafață plană. După alte câteva zile mi-a venit un gând puternic: „Pune-mă în apă!” Mi-am amintit de scoică și am găsit un recipient mic de sticlă, am pus apă în el  și apoi am așezat scoica acolo. Din când în când auzeam o voce care îmi spunea: „Schimbă-mi apa!” Și într-o zi, un altfel de gând mi-a venit: „Pune-mă într-un vas mai mare!”. Atunci am văzut și că ceva dinăuntrul scoicii începuse să crească, iar la suprafața apei erau niște bule de aer. Atunci m-am gândit că acolo e o formă de viață și am vrut să comunic cu ea. Am întrebat ce îi trebuie: mi-a zis de ceva sare, dar fără iod, apoi niște nisip mi-a venit în minte. La un alt soroc, cineva mi-a zis să verific cu  picături de lămâie dacă este vie. Prin urmare în seara aceea am zis să încerc: am scos-o din apă, între timp își pierduse partea aceea care îi acoperea intrarea și era ca o bucată de carne albă  de pește ce umplea toată suprafața vizibilă a intrării. Am luat-o deci din apă și am pus mâna pe o felie de lămâie. O puternică senzație de rău și un anume strigăt pe dinăuntru m-au oprit. Când am lăsat lămâia jos am simțit  liniște și  destindere în jur. Prin urmare am pus scoica înapoi în apă și am decis că acela era un bun prilej să facem cunoștință. Aveam să-i zic Flip; avea să îmi fie învățător. 
    Într-o zi i-am spus că urmează să plec mai multe zile și că nu îi voi putea schimba apa de mai multe ori pe zi ca până atunci. mi-a transmis să îl pun într-un vas mare. Am făcut întocmai și când am revenit era ca și cum mă aștepta. Am vrut să știu ce e, și am aflat în altă zi că e un melc de mare, că vine din marea Japoniei și că în Marea Neagră au ajuns, ca specie, relativ recent; aproape de anul în care m-am născut. 

    L-am întrebat dacă vrea să îl duc înapoi la mare și mi-a zis că vrea să rămână unde este acum. De când este la noi, aproape zilnic îmi spune câte ceva.  

    Astăzi mi-a vorbit despre căluții de mare și că sunt niște creaturi despre care nu se cunosc multe lucruri, nici măcar  cum au apărut, despre felul unic cum își creează familiile, despre faptul că sunt monogami și că masculii poartă ouăle în burtica lor, într-un săculeț până când noii pui apar pe lume. Încrederea femelei de a-și lăsa ouăle masculului mi-a părut dovada aceea de comuniune supremă. Primul lucru pe care l-am aflat de la Flip a fost importanța mediului în care trăiești. Astăzi mi-a spus despre importanța partenerului cu care te însoțești. În altă zi am aflat despre a face pentru celălalt ceea ce îi este benefic. 

***

    Îl cheamă Flip și este contemporan cu noi. 

O altfel de privire-342- Plimbările

 Iubesc plimbările, drumețiile pentru că sunt în egală măsură prilejuri de a hoinări printre sentimente și emoții; dintre toate, găsesc uimirea ca fiind forma supremă a trăirilor,  începutul prin definiție. 

În uimire simt mai întâi o împunsătură nedefinită într-un undeva interior, urmată de o fisură în zidul cu care obișnuiesc încă să îmi protejez sufletul, de parcă apărarea asta ar fi o garanție a binelui suprem în trăire; urmează apoi desăvârșirea fisurii până când se sparge platoșa în mii de bucăți și  căldura topită a unei stări de bine neștiute pătrunde prin ființă, acoperă și umple cotloane nebănuite, expandând inima. În uimire simt creșterea pe dinăuntru ca și cum m-aș dezlipi de solul pământesc și aș zbura pe un cer de din interiorul ființei mele. 

În uimire aproape că nu schițez niciun gest dar în universul pe care-l adăpostesc se nasc sori  și planete, apar ființe noi și întrupări frumoase. Uimirea e geana ce se ridică de pe ochiul nopții, lucirea din ochiul de suflet, imaginea aievea a paradisului, neobișnuitul devenit material și întruparea visului. Uimirea îmi este început de fericire și sămânță de rai, îmi este satin pe suflet și dospire de zâmbet. 

***

Iubesc plimbările pe lume și pe suflete, iubesc drumețiile pe poteci ori pe țărmuri, îmi place sentimentul înaintării, al curgerii, al lunecării prin fluidul vieții, al văz-duhurilor. 

Gânduri recente...

•  Cînd ușile la care bați fie nu se deschid, fie se închid după un timp anume, poate fi o formă de protecție din partea vieții; pe drumul acela nu mai era nimic de folos pentru menirea ta
• Tot mai puțin știm să ne purtăm firesc în fața unui „DA” și foarte mult construim și argumentăm „NU”
• Fiecare viețuitoare din această lume are un mediu în care înflorește și care îi favorizează deplina dezvoltare, un mediu în care trăiește fără a excela și un mediu în care își consumă energia pentru a supraviețui. 
• Cînd oamenii se simt nesiguri, depășiți de situație ori înfricoșați, fac apel la pedepse ca formă iluzorie de reechilibrare. 
• Bărbații echilibrați nu se tem de sexualitatea femeilor; femeile echilibrate nu se tem de slăbiciunile bărbaților. 
• Trăirile și emoțiile întâmplărilor din realitatea obiectivă și din cea virtuală sunt aproape identice; rezultatele sunt categoric diferite; din această cauză virtualul pare mai comod, din lipsă de asumare. 

O altfel de privire-341- Echilibrul

Sunt perioade când simt cum ceva puternic mă atrage spre o direcție și un sens anume: accept acea chemare și atunci încep să lucrez, să călătoresc sau să creez ceva. Sunt apoi alte perioade când ceva mă împinge și  mă las ca într-o cădere; de obicei atunci experimentez ceva ori trăiesc în compania cuiva. 

Și sunt și acele perioade în care totul în mine pare neclintit: nimic nu mă atrage, nimic nu mă împinge; e ca și cum toate părțile mele sunt liniștite acolo unde sunt. Târziu am înțeles că această stare reprezintă echilibrul și am învățat să o folosesc pentru a trăi pur și simplu, în haltele dintre etapele vieții sau în momentele de reflecție. 

Echilibrul nu îmi dă stări ci liniște, calm, integritate.  În echilibru mi se întîmplă creșterile și înțelegerile, recoltele știute și cele nebănuite. 

Apoi, undeva, pe o aripă îndepărtată, se așază o imagine ce mă atrage, devine dorință și mișcarea reîncepe...sau o alta ce îmi repugnă și ceva dinăuntru se trezește în replică.

***

Sunt un balans între aici și acolo, între înăuntru și afară, între fac și lucrez iar când iureșul e prea asurzitor am învățat să  adăug ființarea la balans și să stau în echilibru...

Taine-36

 Acum știu

acum  simt

cum în mine

se vindecă 

și mama

și bunica

și mamele lor 

în șir lung

ondulat prin veac.

Acum simt 

cum Rana se face 

tot mai mică

și cum abia acum

Eu pot să fiu

Eu. 

Gândul de week-end-466

 Suntem  niște stilouri ce scriu rânduri, paragrafe sau versuri pe hârtia vieții.

Gândul de week-end-465

 Doi oameni care se trezesc la ore diferite, au o imagine și o înțelegere asupra zilei și a vieții, diferită. 

Poveștile sufletului-69-Sorocul

 Există un soroc al intâlnirii... oricât de mult ți-ai dorit înainte să se grăbească sau să nu mai existe, acea întâlnire tot are loc. 

***

Dintre toate întâlnirile, aceea cu tine este cea care te schimbă în întregime. La început te arde înăuntru cu o iuțeală amețitoare, dificil de suportat. Atunci e nevoie de anduranță, de curajul de a continua, dar mai ales e nevoie de solitudine. Pentru că orice trecere adevărată se face în intimitatea solitudinii. Cei dragi pot să asiste și să susțină transformarea ta de la o anumită distanță. Dacă însă la sorocul trecerii, există cineva din anturaj care s-ar putea împotrivi, se produce un fenomen asemănător vârtejurilor din apele repezi, acele vârtejuri care scutură cu putere bărcile. Astfel, e posibil să  vezi cum în jurul tău se face brusc gol, deoarece aceia care nu sunt meniți să asiste la întâlnirea ta, renunță singuri ori cad în timpul scuturării „bărcii”. Pe moment totul poate părea un dezastru, însă, cu cât  înaintezi, înțelegi că ești pe cale să faci cel mai nebunesc lucru din viața ta, dar și singurul care merită cu adevărat. Și atunci înțelegi deplin de ce a fost necesar ca pasărea Phoenix să se arunce în flăcările care aveau să o mistuie: aceea era singura temperatură potrivită pentru ca oul pe care îl purta în miezul său  să eclozeze. Instinctiv sau asumat, decizia aceea era singura care îi aducea Viața. 

***

Mult timp trăim fără să știm ce facem cu adevărat... mult timp ne lăsăm „trăiți ” dar există un anume ceas invizibil a cărui bătaie este  auzită doar în  unele inimi, precum  o chemare la întâlnire. 

Taine-35- Timpul- în stil stănescian

 Timpul mă privea fix

cu ochiul hulpav de corb

flămând.

Mai lasă-mă, i-am zis,

Mai lasă-mă, 

sau de fapt, 

învață-mă, să te întind, 

Să te lungesc și să te lățesc,

Să te înalț mai des,

Învață-mă să mă mut

Din strânsoarea ghearei flămânde

Și să stau liniștit lângă ochiul

tău oțelit.

Să simt apoi cum mușchii,

și organele, cum creierul

și nodul vieții se lasă în voie,

Se întind pe spate, sau pe-o rână,

cum contemplă curgerea lină a norilor,

Viața toată ca pe-o curgere lină a norilor.

Timpul mă privea fix, 

Cu ochiul flămând de corb ,

cu ochiul tăios, implacabil, înfometat.

abia în durerea acelei strânsori, 

am aflat destinderea întreagă,

curgerea lină, chiar  nepăsarea aparentă,

și brazda, și sorocul.

Timpul mă privea flămând 

și atunci am putut să ridic privirea și

să mă uit la rându-mi 

în rotundul de iris oțelit. 

Privirile ni s-au întâlnit,

S-au unit și apoi,

Timpul a plecat EU, 

și eu am rămas TIMP.. 

Gândul de week-end-464

 Fiecare ghid   trebuie să  poarte spre vârf un anume grup, prin urmare  toți ceilalți călători îl vor considera nepotrivit. 

O altfel de privire-340- Desprinderea

 Ieșirile în general aduc o anume înțelegere și o trăire mai cuprinzătoare: când ieșim suntem în același timp în lumea de dinainte și în lumea nouă, trăim și simțim, respirăm aerul cel de acum două clipe dar și aerul cel nou, neștiut ; ieșirile ne aduc o extracuprindere nebănuită și o reașezare așteptată îndelung. 

***

În ziua aceea am simțit cum trăiesc o altfel de ieșire..nu era ceva ce știam sau bănuim cu toții, vreuna din experiențele acelea extracorporale sau ieșirile fizice din orice spațiu imaginat; de data asta simțeam ca și cum ființa mea ieșea cu dificultate dintr-un cadru în care se înrădăcinase deja, și care o ținea încă strâns. Era ca o desprindere ușoară, ca o dezlipire dintr-un mulaj; ca atunci când ieși din atmosfera unui film sau a unei lecturi în care intraseși cu totul și, detașat, privești și reflectezi la ceea ce ai văzut, simțit, trăit în timpul derulării poveștii anterioare, de-acum  fără un afect puternic ci  doar cu o observare neutră. În ziua aceea deci, undeva, într-un afund de ființă, ceva din mine s-a desprins de o anume realitate și s-a așezat cuminte deoparte, privind din exterior. Din acel loc perspectiva era mult lărgită, simțeam că puteam cuprinde mult mai multe cu privirea, că până și orizontul din „coada ochiului” se întindea ceva mai departe. 

***

În vechea formă vizibilă încă, percepeam unele deschizături ce intrau direct în ființa-mi care ocupase acel spațiu și care lăsau să treacă „otrăvurile”. A propos,  am auzit deunăzi o întâmplare spusă cu intenție de divertisment, care însă pentru mine a devenit o ilustrare a experienței recente. Spunea acea întâmplare că o tânără s-a adresat unui om în vâtrstă întrebându-l „Cât timp pot să accept ca cineva apropiat ori din familie să se poarte lipsit de onestitate, respect, bun simț  până să încetez orice legătură cu acesta?” Răspunsul bâtrânului a fost: „ Atât timp câtă otravă poți suporta până să mori”.  Ascultând această poveste am înțeles că ceea ce numeam desprindere dintr-un plan invizibil era de fapt încetarea acceptării otrăvirii. 

Există pentru fiecare dintre noi un anume timp, echivalent cu un anume grad de suportabilitate personală în care le permitem celor apropiați ori cunoscuților să se poarte cu noi într-un fel deloc onorabil și în care ne abținem de a le reproșa, de a îi mustra, de a le arăta că știm că „Împăratul e gol!”, timp în care ne complacem, ori ne măcinăm interior, ori ne înfuriem,  până când atingem acel „point du non retour” și ne desprindem dintr-un tipar ori mulaj care nu ne mai reprezintă. Poate că le spunem celor în cauză ori nu despre schimbarea noastră, dar de atunci încolo nu mai primim cupa otrăvită și avem mai multă grijă de „casa noastră”, de miracolul ce suntem.. Această desprindere din invizibil se simte ca întoarcerea la Itaca sau ca o recentrare îndelung așteptată. 

***

„Împăratul e gol!” și nu e asta problema cea mare ci faptul că încă alegem  să îl vedem acoperit cu toate podoabele asociate poziției sociale ori rolului primit.