Misiunea

Suntem învățați cu noțiunea de misiune în termeni preciși, militari chiar, cu ținte și trasee, cu rezultate concrete. Sunt însă acele misiuni aparent neclare, neconforme cu ceea ce credeam vreodată. Ele sunt împlinite de soldați ai iubirii, cei care merg să întâlnească sufletele rătăcite de pe calea lor și să îi readucă pe drumul pentru care s- au născut. Cel mai des începutul este sub forma unei relații cu multă iubire și dăruire, în care ei pun tot ce știu și ce au învățat, încurajează, susțin, oferă spațiu de siguranță și respect. Printr-un algoritm ciudat în calea lor apar însă acei oameni care nu le pot asigura afecțiunea și tandrețea de care au nevoie și după ce timpul clepsidrei arată că  relația s-a sfârșit, în urma lor, aceia își regăsesc energia pentru a reveni pe drum și fac acele schimbări care îi duc într-o etapă a vieții lor superioară celei în care se blocaseră înainte de întâlnirea cu soldații iubirii. 

Există pe lume anumiți oameni pentru care misiunea este să iubească mereu, fără a pune alte condiții decât pe acelea  ale virtuții și prin asta să determine creșterea celor pe care îi iubesc. Cel mai des misiunea lor implică o anume solitudine și un anume refugiu dar ei continuă mereu și mereu până când înțeleg și acceptă că de fapt asta e menirea lor: să îi readucă pe cei iubiți pe drumul integrității și al asumării, chiar dacă asta înseamnă ca ei să redevină  solitari.

                Există pe lume anumiți oameni care iubesc mai mult decât pot ceilalți să înțeleagă și să vadă, și pentru care aceasta  este misiunea.  

Iubindu-te

Iubindu-te am aflat că inima crește nebănuit în preajma ta și respirația creează  arabescuri de emoții lucitoare în spațiul dintre noi;

Iubindu-te am aflat că pielea  nu e o graniță ci o continuare a pielii tale și că împreună modelăm ființe magice din lutul iubirii;

Iubindu-te am aflat cum să mă nasc repetat și că noi împreună  arată cum se trăiește o viață în armonie.

Iubindu-te am aflat că dincolo de victorie și eșec, dincolo de frontiere închise, dincolo de viață și moarte, suntem noi, veșnici și oriunde.

Iubindu-te am aflat că dacă o relație nu te face să  devii mai bun, mai generos, mai iubitor, mai lipsit de frici și răzbunări, mai lipsit de invidie, dacă nu simți  că ființa pe care o iubești te face să crești, să evoluezi, atunci totul e in zadar.

Iubindu-te am aflat că dincolo de tine sunt  eu și setea mea puternică  de a fi iubire a înflorit catifelat ....dincolo de mine ești tu și sufletele noastre    plămădesc  petale suave  de nufăr măiastru din boabele de noroi ale vieții.

Dincolo de noi sunt cireșii în floare din fiecare primăvară a fiecărei vieți.

Cred că...

Cred că iubirea  apare  în viață adeseori și ca un balsam   în situațiile în care e necesar să se facă o schimbare majoră ce va să fie dureroasă prin radicalitatea ei. Oameni trăitori în societate, ne îndepărtăm periodic de nevoile sufletului nostru furați de fascinația dorințelor care nu dau mare valoare existenței. Prin urmare, e nevoie ca din când în când  să fim repuși pe calea noastră, ca și cum o mână nevăzută are grijă să ne ia pe sus de pe unde rătăcim și să ne așeze pe linia sufletului nostru.

Cred că iubirea este cea mai neînțeleasă emoție a existenței și aproape fiecare om, deși o dorește, o invocă, o pretinde, în  fapt o seacă  de mustul său. Dacă ar fi să privim de undeva de sus tabloul vieții pe Pământ am constata faptul că fiecare altă  ființă își face treaba și își îndeplinește menirea în cel mai frumos și iubitor mod posibil, însă omul, în mod paradoxal considerat ca fiind cel  mai evoluat trăitor, zilnic golește iubirea de conținut vânând-o, hăituind-o.

Cred că Iubirea ESTE ca atare și ea ar trebui să fie folosită pentru a ne îndeplini fiecare misiunea proprie, pentru a sluji unui țel înalt, pentru a crește mereu cu artă și blândețe în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce imaginăm.

Inimile

O priveam cum scrie cu mare concentrare fraza. Când a terminat am verificat și i-am spus că se strecurase o eroare. A privit literele scrise altfel, a căutat o culoare și cu o mare dexteritate, exact pe porțiunea acelor litere a desenat o inimă pe care a colorat-o intens. Am urmărit-o cu uimire și apoi, în toate întâlnirile noastre pe caietul de dictando au apărut fraze scrise îngrijit presărate cu inimi de diferite culori. 

***

Exact la fel, pe marele caiet al vieții, unii  oameni, înzestrați cu pepiniere de inimi pe care le cultivă cu duioșie și compasiune, la fiecare eroare pe care o fac ei sau alții,  presară câte o inimă pe locul respectiv. Unii oameni, orice ar trăi: bucurie sau necaz, lasă în urma lor de fiecare dată o inimă să vindece, să aline, să ocrotească, să încălzească locurile vătămate pe care le-au  găsit în trecerea lor.

Unii oameni  aduc inima, așa cum alți oameni aduc ploaia, sau progresul, sau credința. 

Privirea sincronă

Pulsul este semnul fizic al activității sufletului nostru ... este o sinusoidă perpetuă pe care cel mai des o ignorăm... pulsul ne arată că suntem parte a unui ritm, că în tot ce facem există o creștere și o descreștere și că asta nu are cum să se schimbe  vreodată... când dorești ca totul să rămână la fel, când încerci să obții constanța fizică, atunci oprești viața însăși din mișcarea ei. Totul înaintează prin această ondulare...constanța este dată de axul față de care crește și descrește mișcarea...aceasta este adevărata constanță, acesta este echilibrul adevărat și orice încercare de a rămâne permanent într-o parte sau alta duce obligatoriu la stop, la nemișcarea datorată  morții. 

***

Orice trăiește vizibil sau invizibil are un suflet care pulsează sinusoidal și atât timp cât  rămâne  în afara înțelegerii noastre acest lucru  generează  stângăcii în manifestare. Neținând cont de acest aspect tindem să fim îndreptați pe căi greșite în a duce lucrurile la bun sfârșit. Să luăm de exemplu aspectele vieții noastre așa cum le percepem noi: fiecare dintre noi trăiește într-o locuință, practică o meserie, un hobby, are un anumit anturaj, are un partener de viață, un grup de prieteni, anumite surse de informare, anumite alimente, etc. Admițând că fiecare din acestea se manifestă după o sinusoidă, de exemplu sinusoida om și sinusoida locuința sa, ori sinusoida alimentelor cu care se hrănește, ori sinusoida profesiei sale, ori sinusoida partenerului să mergem acum la suprapunerea lor: vom observa ceea ce în alți termeni se numește compatibilitate. Prin suprapunerea lor putem observa dacă cele două unde merg simultan în același sens, dacă sunt ascendente în același timp sau dacă se opun una alteia, dacă ele urmează aceeași linie de mijloc sau dacă până și aceasta este defazată, ori se află la o distanță anume.  Adeseori trăim dizarmoniile evidente din aceste nepotriviri și în mod eronat ne concentrăm pe a afla cauzele... însă cel mai dificil este să modifici pulsul sinusoidei. Benefic este să vezi care este soluția în situația respectivă și asta te face să descoperi că poate poți muta axa uneia dintre sinusoide, mai sus sau mai jos, sau poți decala puțin momentul intersecției lor astfel încât ele să pornească de atunci într-o sincronizare benefică. Cu alte cuvinte, foarte des rămânem blocați pe: dacă nu ar fi fost x sau y care să ne tulbure, situația ar fi fost perfectă dar când dispare x sau y constatăm că nu e nici pe departe ceea ce credeam pentru că

adevăratul motiv al disonanțelor este în altă parte. În toate situațiile vieții, primul lucru este să ne decidem dacă ne dorim cu adevărat cealaltă sinusoidă și dacă există decalaje să lucrăm în a crea armonia strict între cele două: dacă îmi doresc cu adevărat să stau într-o anume locuință, cum pot face să existe armonie cu acea locuință indiferent ce se întâmplă în jur, dacă îmi doresc o anume profesie, cum pot face să mă simt împlinit și să dau măsura maximă a capacităților mele practicând-o, dacă doresc să fiu alături de un anumit om, cum pot îmbunătăți relația cu acel om, strict între noi doi, indiferent de  oricine este în jur, pentru a progresa împreună, a beneficia în mod egal amândoi de uniunea noastră.

***

Jacques Salomé

”La vârsta pe care o am, 73 de ani anul acesta ( în 2008) imaginea pe care o am despre dragoste este imaginea muzicală...adică dragostea este ca un sentiment care este la celălalt, un sentiment care este la mine, în spațiul inimii, și când aceste două sentimente se întâlnesc, precum două note muzicale, uneori se vor acorda și vor face să sune Mozart sau Schubert sau Schuman sau Jean Jacques Goldman, dacă ne place Jean Jacques Goldman....asta înseamnă, vedeți, precum notele de muzică se acordează, se unesc , vibrează împreună și se amplifică reciproc . Asta doresc fiecăruia dintre noi, să întâlnească acest tip de dragoste unde există un sentiment la unul, un sentiment la celălalt , asta se numește dragostea- reciprocitate, dar dincolo de această dragoste în reciprocitate există această formă de acordare magică care face ca această întâlnire să devină ceva minunat, orbitor în strălucire, care ne va transporta, ne va transcende și care va face ca, în acest tip de relație amoroasă, să scriem poeme, atunci când ne credeam incapabili să le scriem, să traversăm Canalul Mânecii înot, să facem lucruri extraordinare, să dezvoltăm o energie, o creativitate...Marii artiști sunt adeseori însuflețiți de două lucruri: de energia unei iubiri care se naște sau de nostalgia unei iubiri pierdute care păstrează încă vibrația ei în noi.” ” Dar atenție, uneori există un sentiment puternic de iubire la unul, la celălalt, dar când se unesc, cele două sentimente nu se acordă, nu vibrează și totuși rămân împreună în speranța că se va întâmpla ceva. Atenție, de când sunt nu am văzut așa ceva niciodată, ca un  sunet fals, discordant să devină Mozart...dar nu se știe niciodată...și asta e o altă întrebare.”

Răsăritul

Când m-am trezit azi am remarcat lumina ce se întindea roz auriu undeva pe cer, în spatele blocului din fața casei. Am privit cu inima zâmbind la acea culoare ce se mărea vizibil, simultan cu unduirile respirației... simțeam cum acel răsărit de fapt venise de undeva din mine și se vedea acum pe cerul real. 

***

Se spune că un om atât de mult s-a temut de o boală și se tot gândea la ea până când aceasta s-a manifestat în el și a murit. Omul are puterea divină de a crea prin ceea ce gândește... conștient sau nu,  trăim mai devreme sau mai târziu, fiecare din gândurile noastre. Prea des punem totul în seama destinului și mult prea puțin suntem conștienți de rolul nostru în crearea lui prin ceea ce gândim, prin ceea ce spunem.

***

Privind răsăritul de azi, ființa mea roz aurie zâmbea la gândul nou înfiripat: viața este un joc frumos, în care pornesc  de acum încolo alături de  oameni dedicați, onești, cu inima deschisă, implicați total în scopul comun spre binele suprem al tuturor celor vizați, oameni frumoși la suflet, inimoși, harnici. În gândurile și în viața mea oamenii sunt binecuvântați, creează și se dedică, sunt generoși și buni, sunt blânzi, sunt veseli și dornici de a progresa, de a crește cum cresc toate sub soare... pornesc în această zi și în această nouă viață, alături de oameni calzi, înțelepți, care simt și creează la rândul lor viața  zâmbet, senin, culoare sidefiu- aurie. În calea mea și alături de mine sunt oameni care știu la fel ca mine, chiar mai bine,  sensul și rostul, care iubesc viața, oamenii, divinul.  Și atât de mult va fi acesta gândul meu și vorbele mele, încât le vom trăi aievea.

***

”Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea!” Psalmul 107

multumesc, Soso 

Nemurirea

În fața iubirii se adeveresc și se separă oamenii de luceferi... când sunt vizitați de  iubire, oamenii o primesc ca pe ceva normal și de multe ori se comportă neglijent, fără a înțelege deplin minunea care li se întâmplă. În schimb luceferii sunt capabili să renunțe chiar la nemurirea lor pentru a putea iubi, preț  și de o clipă.

***

Când ne așteptăm mai puțin,  întâlnim un luceafăr  ca  să învățăm iubirea și nemurirea lui.

Cu recunoștință și admirație către George  Enescu  

A iubi, aceasta vine.....

Mi s-a făcut iar de iubire,  visam printre maldărele de hârtii, dosare, caiete... Lucrează acum, învaţă, mă forţau examenele tuturor şcolilor parcurse.

Mi s-a făcut să iubesc, mă tânguiam în zilele pustii...Munceşte, exersează, practică  mă zorea ziua încărcată.

Mi s-a făcut un door mare să iubesc, murmuram în verile lungi... Curăţă, purifică, roagă-te mă îndemna cerul senin.

Mi s-a făcut de-a iubirea, de-a iubirea, strigam spre zarea albastră... Alină, înţelege, vindecă îmi spuneau oamenii ce mi se arătau aievea.

Mi s-a făcut de-o maare iubire, mare,  îmi luceam soarele din inimă.... Mergi în tine, află, scrie mă obligau iubiţii iubiţi.

Mi s-a făcut să-ţi spun cât de mult te iubesc, Doamne...simte, mi-ai spus   şi am crezut că nu pot rezista la a ta iubire... m-am topit în  lacrimi mari perlate ce  curgaeu nebune spre inima de sub trăiri. Râdeam şi plângeam şi ochii sufletului meu te întrebau: de ce?

Îţi e a iubirea  tocmai pentru ca să mă găseşti în tot ce faci, mi-ai spus  în intimitatea de duh şi suflet şi atunci m-am întors spre toate zilele, şcolile, oamenii, iubiţii şi în sfârşit m-am bucurat firesc pentru că am avut prilejul  să-mi arăt iubirea  de tine în fiecare clipă. 

Ruga

Ajută-mi, Doamne ca astăzi, toată ziua să manifest bunătate şi  blândeţe faţă de toţi cei pe care îi întâlnesc şi faţă de sufletul meu
Ajută-mi să  mă feresc  de a  tulbura celelalte suflete şi de a le da prilej de rătăciri deşarte ,
Fă astfel încât  să ştiu, să simt, să aflu cum să vindec şi să alin, cum să mângâi cu folos,
Fă TU, cu infinită înţelepciune să TE aflu în fiecare manifestare a TA şi să TE recunosc,
Arată-mi frumuseţea şi adevărul şi dă-mi puterea să le împărtăşesc tuturor pe care îi întâlnesc azi,

Fă să TE cunoaştem şi să-ŢI  acceptăm iubirea la fiecare bătaie a inimii, în fiecare clipă, cu  fiecare respiraţie.

de la Galatheea...

La un moment dat, aerul dintre noi s-a schimbat… s-a umplut de flori de cireş ori anemone,  s-a făcut uşor şi blând. La un moment dat am simţit împreună pacea şi un zâmbet însorit ne-a unit în colţurile sale. La un moment dat am avut aceeaşi lucire frumoasă în ochi… La un moment dat am trăit aceeaşi clipă unică. 

"Je t'aime, moi non plus!"

"Te iubesc" este poate expresia cea mai plină de sensuri şi bogată precum un întreg vocabular. Ca şi în prezenţa unei limbi străine, mulţi dintre noi ezităm să folosim această îngemănare de două cuvinte, nesiguri de semnificaţiile ei depline. 

De fapt " te iubesc" nu se poate traduce direct ci este încărcat de trăirea de-o clipă, de sinapsa de moment şi de ecoul din emoţiile personale. 

 În limbajul pământean universal, " te iubesc" ar putea să  înseamne:

• " ce minune că eşti"
• " vreau să-ţi aparţin"
• " vreau să-mi aparţii"
• " doar tu mă înţelegi"
• " mai e valabil între noi?"
• " mi-e dor de tine"
• "simt fericirea în preajma ta"
• " îmi pare rău"
• " şi eu"
• " aaah..."
• " nici eu"
• " simt că zbor"
• " ce frumos mă văd prin tine"
• " ce păcat..."
• " dar tu?"
• " ştim deja asta, să trecem la altceva"
• " e divin"
• " nimic nu ne poate separa"
• " iartă-mă!"
• " faci parte din fiinţa mea"
• " vreau să fim unul"
• " te doresc acum"
• " simt că trăiesc cu adevărat"
• " taci"
• " te ştiu  cum nici tu nu te cunoşti"
• " te înţeleg chiar şi când nu mă mai vrei"
• " rămas bun"
• " să fie pace"
• " în orice împrejurare mă rog pentru fericirea ta"
• " e minunat pe lume şi vreau să ştii şi tu"
• " uită de mine, fii fericit!" 
• " suntem la fel"
• " tu eşti zâmbetul meu "
• " în sfârşit îmi simt inima înflorind "
• " mă predau ţie" :)
• .....

                                                     

o altfel de privire-11- Îndrăgostirea

De data asta s-a aşezat deoparte de sine şi a privit la îndrăgostirile trecute. A revăzut cum ele veneau de fiecare dată ca întâmplări obişnuite dar cum la un moment dat, gândul său repetat le transforma într-un fel de obicei zilnic care, încet, încet intra în reflex şi uneori chiar devenea un soi de dependenţă. A înţeles asta revăzând suferinţele  prin care trecea în momentul când se termina. Abia acum înţelegea că îndrăgostirile acelea, cu  timpul  deveniseră ca nişte droguri care îi intrau în chimism, în intimitatea fiinţei sale.

A revăzut emoţiile, trăirile, a revăzut uimirile din scurtele momente de luciditate şi s-a întrebat dacă iubise de fapt vreodată sau doar se ameţise cu ideea  iubirii. E adevărat că se dăruise total  de fiecare dată, cu timpul său, energia, bunătatea inimii, cu tot ce putea oferi, ba chiar mai mult decât  era necesar. Din punctul ăsta de vedere crezuse şi trăise sincer; pe de altă parte  simţise de fiecare dată că trebuie să fie altceva şi iată că acum putea  cuprinde totul cu o altă privire. Şi-a dat seama de greşală atunci când a văzut fragmentarea îndrăgostirii, repetarea la intervale diferite, în situaţii diferite.

A înţeles că ceea ce trăise fusese o ameţeală, o „griserie” şi se întrebă cum ar trebui de fapt să fie cu adevărat. Căută în jur dar printre oameni nu află răspunsul dorit, majoritatea se lăsau furaţi de  iluzia acestui drog dulce amar.

  O întrebare ciudată i-a trecut prin sine: dar dacă am putea păstra perpetuu starea aceasta, dacă am trăi o viaţă întreagă în starea de îndrăgostire cum ar fi? Nu ar fi deloc nefiresc, poate neobişnuit omenesc în momentul actual dar soarele este mereu îndrăgostit de pământ, pomul de păsările sale, norii de cer, muşchiul de pietre, valurile de ţărm, îngerii de oameni. Iubirea lor e senină, e egală şi roditoare, e vindecătoare şi deplină.

***

S-a privit iar, aşa cum stătea deoparte de sine şi îşi vedea îndrăgostirile trecute şi şi-a zâmbit: descoperise cel mai de preţ lucru al existenţei sale şi o îndrăgostire senină avea să vină. 

Când ne moare iubirea...

Fiecare dintre noi doreşte să iubească şi fiecare dintre noi a cunoscut iubirea şi stingerea ei. Iubim repetat şi trăim repetat durerea dispariţiei iubirii de lângă noi.

M-am gândit adeseori la iubirile pe care le-am trăit, la fericirile şi durerile cu care au venit ele, la miracolele şi calvarele cu care au trecut.

În ceea ce mă priveşte am remarcat o constantă: de fiecare dată iubirea, ca o fiinţă de sine stătătoare a venit lângă noi jucăuşă, veselă, luminoasă, bună. Ne-a învăluit pe amândoi şi ne-a şoptit că a trăi în iubirea aceea înseamnă Tu, Eu, Dumnezeu şi Ea- IUBIREA: atât. EA era doar între noi şi pentru noi. De fiecare dată însă unul dintre noi îi punea în braţe ceva străin: rudele, viaţa profesională, conjuncturile, copiii mei, ai săi, ai altora..., banii, studiile, menirea... până când, obosită şi vlăguită să ne tot repete că ea, iubirea e doar floarea noastră, ieşită din sămânţa noastră, epuizată dispărea incet în tristeţe.

IUBIREA, pentru cine e pregătit să o cunoască este o floare minunată care deschide porţi de rai. Ea este apărută din două seminţe: a ei şi a lui, peste care lumina de divinitate aduce viaţa. Iubirea înfloreşte şi trăieşte la fel pentru orice pereche indiferent că sunt suflete pereche sau nu. Pentru sufletele pereche iubirea este o floare foarte rară, ea aduce multă lumină şi înălţări, însă nici ea nu trăieşte singură: chiar şi sufletele pereche sunt în oameni pământeni. Doar ei doi o pot înţelege, doar ei doi o hrănesc; uneori însă iubirea este mai mult decât sunt ei pregătiţi să trăiască, să înţeleagă, să ducă, atunci chiar şi în cazurile alese, iubirea dispare; îi mai mângăie o dată cu petalele ei, îi mai învăluie cu adierea unică şi piere; se duce sus, într-o stea ce va muri cândva.

Iar pe Pământ rămân cei ce suferă în urma ei şi scriu despre iubiri neîmpărtăşite, despre sfâşieri de dragoste, despre tristeţi copleşitoare.

Floarea iubirii însă e singura ce cunoaşte sfăşierea din cauză că a eşuat iar în a-i face pe oameni să trăiască în paradisul ei.

Cealaltă privire

Imaginea tatei jucând singur şah îmi apare din când în când în faţa ochilor minţii. Tata avea un fel al lui de a fi autodidact iar şahul a fost „furat” nu l-a învăţat nimeni niciodată însă a tot privit diferiţi jucători până când a devenit el însuşi un jucător dificil de învins. În ultima parte a vieţii tata juca tot mai des şah singur în camera sa. Îl vedeam din prag adâncit într-un fel personal în taina jocului; avea în jur o anume pace şi un ceva care nu îmi lăsa inima să intru să îl întrerup. Mi-ar fi plăcut să aflu cum e să joci de unul singur şah; cum poţi să nu trişezi. Aş fi vrut să îl întreb dacă chiar poţi fi onest şi neutru în asemenea circumstanţe. Tata s-a stins demult însă îl văd din când în când cum joacă senin şah de unul singur.

***

Ni se întâmplă în diferite perioade ale vieţii noastre să ne surprindem privindu-ne în timpul secvenţelor pe care le trăim. În toiul unor discuţii aprinse, apare un moment în care ne dăm seama că de fapt în toată discuţia nu facem decât să aşteptăm pauza venită de la celălalt ca să putem spune ce avem în noi şi că indiferent ce ni s-ar spune, noi reformulăm şi repetăm ce e al nostru de parcă am fi convinşi că nu suntem auziţi. Sau în timp ce lucrăm, ori ne amuzăm se întâmplă să ne vedem de undeva din afară pentru o fracţiune de secundă.

 Momentul acesta de luciditate face ca totul să se schimbe, tăcerea din pauza noastră devine altfel şi începem să îl auzim cu adevărat pe celălalt, ori comportamentul nostru devine mai cântărit în semnificaţii.

***

Am trăit mult timp fără să mă întreb cum vede sau cum simte celălalt momentul împărtăşit. Eram atât de prinsă în propriile mele sentimente şi emoţii, mă străduiam să desluşesc ceea ce încercam şi trăiam încât de multe ori celălalt îmi părea foarte îndepărtat. Mărturisesc faptul că deşi am trăit momente diferite în compania oamenilor, nu am reuşit niciodată până acum să „văd” prin ochii celuilalt, să înţeleg, să simt cum trăieşte el momentul respectiv. 

***

E nevoie de o putere de iubire anume ca să poţi „vedea” cum „văd” ceilalţi şi să nu te afecteze, să rămâi pur. E nevoie de credinţă şi limpezime interioară ca să reuşeşti să te desprinzi de tine şi să revii neschimbat. E nevoie de iubire aproape christică pentru a trece în celălalt spre a evolua împreună.

E posibil să vedem cum văd ceilalţi şi să rămânem diferiţi, doar iubind.

L’amour, magica amor

Femeia cu alură de zeiţă indiană a propus ca toţi să formăm un cerc, aşa cum stăteam pe plajă, mângâiaţi de briza nopţii; să ne ţinem de mână şi fiecare să trimită iubire celui din dreapta sa. Palmele mele au atins fiecare o altă mână, am închis ochii, am simţit briza, nisipul, marea, noaptea, apoi am intuit cercul în care eram şi am primit un val puternic de iubire dinspre stânga mea. Purta cu el o bucurie nedisimulată şi am trimis apoi înspre dreapta mea iubirea pe care o găzduisem o clipă în inimă. Al doilea val a părut de o intensitate mai mică, iar apoi ceva s-a întâmplat pentru că a fost clar că s-a întrerupt. Nu mai venea nimic din stânga. Am aşteptat o vreme, apoi m-am gândit că dacă nu pot primi iubirea, sigur aş putea să o trimit: am imaginat cum iubirea era undeva în centrul cercului nostru, mi-am umplut inima cât s-a putut cu lumina ei şi am trimis-o înspre dreapta mea. Paradoxal, sau nu, la scurt timp din nou valul de iubire a venit din stânga mea şi de câte ori se bloca undeva, nu o mai aşteptam ci o imaginam, o cream cumva în inimă şi rapid ajungea din nou la mine.

***

Indiferent unde suntem, indiferent ce trăim, e suficient să trimitem iubire înspre ceea ce ne înconjoară în acel moment şi vom simţi cum ne învăluie iubirea felurit reflectată şi bogat amplificată de ceea ce a întâlnit. Oriunde eşti, iubeşte! E cel mai de preţ cadou pe care ţi-l poţi face în viaţă fiind.

Şi totuşi iubirea...

Cred că fiecare dintre noi avem o percepţie personală a iubirii. Unii iubim starea de îndrăgostire, alţii extazul, iar alţii străbatem şi o jumătate de lume ca să trăim lângă cineva starea de „După” pe care numai acea persoană ne-o arată. Sunt apoi perioade diferite din viaţa noastră în care iubirea ne apare diferit în funcţie de experienţă, de cultură, de alegeri. Rămâne totuşi sentimentul de dezamăgire în iubire...

                     

                                       ***

Aproape patru decenii am trăit cu o anumită imagine a iubirii care mi-a adus multe lacrimi de durere. Îmi doream să fiu iubită, aşteptam să simt IUBIREA. Eram pregătită şi ea nu venea. Apoi am trecut în extrema cealaltă: mi-am dorit să pot iubi cu toată fiinţa mea, să iubesc mai presus de mine şi de fire. Şi am iubit într-un mod ideal: probabil că doar iubirile ideale au această latură de total; deşi idilică, iubirea asta mi-a adus în real mai mult decât cunoscusem până atunci...şi cu toate astea, nu era nici acum ce voiam. Dintotdeauna le-am vrut pe amândouă: o iubire ideală trăită în real. Deşi sunt diferiţi oameni care afirmă că mă iubesc, nu pot spune că simt iubirea lor  decât într-un fel anume: simt calm, înţelegere, dorinţă, pasiune, răbdare, sacrificiu, căldura îmbrăţişării, focul dorinţei, dar IUBIREA nu am simţit-o.

O singură dată, într-o zi de vară m-am simţit iubită ... însă nu era iubire de om.

Eu ştiu de undeva, tare de demult cum e IUBIREA MEA. Ea nu seamănă cu ceea ce am întâlnit până acum şi poate că ceea ce ştiu nu există în formă umană. Nu am renunţat la ea, dar am învăţat să nu mai fac compromisuri sperând că va deveni ceea ce doresc. E greu atunci când eşti în trup să renunţi la dansul iubirii; chiar şi ştiind că e pentru o perioadă: e dureros să duci cu tine gesturi tandre pe care nu le poţi împărţi cu fiinţa iubită, e greu să ţii în tine săruturi, complicităţi şi îmbrăţişări. Dar e mai puţin dureros decât să te minţi şi să le împărtăşeşti când nu ai inima deschisă.

        ***

Traversez acum perioada în care ştiu că la un moment dat am cunoscut IUBIREA. Am trăit-o şi m-am scăldat în lumina ei. Ştiu că de atunci duc cu mine amprenta ei; trăiesc acum o etapă diferită: nu mai vreau să mă simt iubită imens, nici să iubesc cu toată fiinţa mea; acum trăiesc iubirea ca echilibru între a da şi a primi, între masculinul şi femininul din mine. Scriind despre Brâncuşi săptămâna trecută, am recitit câteva din cugetările lui:"Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup – ma aflu printre lucrurile esentiale." scria marele artist cu un veac în urmă. Vine o vreme în care simţi că nu mai  aparţii acestei lumi, în care ai de ales între a te simţi o victimă a teluricului ori să afirmi ceea ce duci cu tine.

            

            ***

În ultimul timp am descoperit tot mai mulţi oameni care trăiesc sentimentul acesta de a nu aparţine unei lumi plină de vicii, de înşelăciune, de minciuni, de impur, de pervers, de răutate; în plus tot mai mulţi oameni  aleg să trăiască în castitate până întâlnesc IUBIREA.

Deşi se vorbeşte mult, se celebrează, se analizează, IUBIREA rămâne încă străină multora. Cred că  nu mai e cazul să o aşteptăm, sau să o imaginăm, cred că a venit vremea ca fiecare să arate şi să afirme  IUBIREA din el.

"Nu m-ai fi cautat, daca nu m-ai fi gasit" B. Pascal

PS: Aseară, prietena mea mi-a zis: i-am scris iubirii; îţi place? Şi mi-a arătat clipul de mai jos. Deşi am vorbit mai multe nu am apucat să-i răspund: Da, Maytrei16, îmi place, îmi place mult.

Albastru de alb ...

Călcam rufe, ascultam muzică şi lăsasem mess-ul deschis. Brusc se deschide o fereastră de chat şi o colegă mă întreabă dacă pot vorbi cu ea două minute. După ce primeşte confirmarea îmi spune că e vorba de un îngeraş. Tac... Mă avertizează să nu râd, îi spun că nu. Continuă şi îmi spune că îngeraşul stă la cineva cinci nopţi, că e nevoie de un măr verde, de o floare albă, o lumânare şi un bileţel cu trei dorinţe.

Citesc de mai multe ori ce îmi scrie. Primul gând e...HM! Iar bileţelul cu cele trei dorinţe îmi sună aiurea. Mă gândesc apoi că oricum eu nu pot vedea îngeraşii, iar dacă e unul care are nevoie de găzduire nu voi avea nicicum confirmarea fizică. Îmi vine în minte cum în alte vremuri Dumnezeu mergea pe pământ şi nimeni nu ştia cine e şi uneori avea nevoie de găzduire iar oamenii nu îl primeau.

Îi zic că accept, că o să îi ofer ce îi trebuie măr, lumină, floare şi o să îl şi iubesc dar bileţel cu dorinţe nu o să pun. Cădem de acord şi brusc simt cum o bucurie copilărească mă cuprinde. Sufletul de copil râde cu hohote cristaline. Aştept cu bucurie venirea îngeraşului; în seara când îl primesc aceeaşi veselie pe care o simţisem înainte intră în casă. Uneori mă însoţeşte când plec de acasă. În una din zile am avut imaginea lui: este alb, alb şi numai pene. Nu are formă umană.

E ghiduş şi vesel. Uneori „vorbim” când sunt pe drum şi aşa am aflat că e ok să învăţ să am din nou dorinţe şi să mi le exprim; mi-a spus că e bine să am această linişte şi siguranţă în planul divin, dar că e musai să îmi exprim intenţiile ca să fac lucrurile să se mişte; în afară de câteva lucruri personale, mi-a zis ceva ce iniţial nu înţelesesem şi anume că zăpada se face albastră înainte să se topească.

***

Acum o să vă zic ceva: e vorba despre un îngeraş...l-am găzduit de luni seara şi va pleca sâmbătă de la mine... să nu râdeţi... are nevoie de un măr verde, o floare albă şi lumină. E vesel şi o să se joace cu copilul din voi... o să vă înveţe să vă deschideţi inima ca să vedeţi cum zăpada devine albastră înainte să se topească! De dorinţe, ce să mai zic? Le ştie deja ...:)

 

Jocul de-a iubirea

De-a lungul timpului trăit până acum am experimentat mai multe naşteri şi mai multe feluri de a mă relaţiona la viaţă.

M-am născut mai întâi în întâmplarea unirii părinţilor mei. Şi am cunoscut jocul de-a mirarea. El a durat ceva vreme până când conjunctura l-a transformat în cel al acceptării.

A doua oară m-am născut în momentul primului strigăt în lumea materială şi am învăţat jocul de-a supravieţuirea. Se pare că m-am descurcat destul de bine şi că se contura o personalitate puternică în bebeluşul care trebuia neapărat şlefuit potrivit uzanţelor familiei şi societăţii vremurilor în care m-am manifestat ca fiinţă voluntară.

A treia naştere a fost în social, la vârsta de cinci ani precis când m-am trezit dată la gradiniţă: mi-au rămas două mari semne de întrebare din acea perioadă: primul pe care nu l-am înţeles mult timp a fost de ce a trebuit să merg la gradiniţă şi nimeni nu m-a întrebat dacă îmi doream  asta sau nu. Cel de al doilea lucru ce mi-a fost a mirare a reprezentat coada de la înscriere, tristeţea mamei când au refuzat să mă accepte, nedumerirea mea referitoare la proceduri, şi apoi decizia de a duce singură dosarul în faţă: lucru ce se pare că a impresionat comisia respectivă care m-a privit cum aşez dosarul fără un cuvânt pe masă în faţa lor şi cum îi privesc apoi liniştită aşteptând să acţioneze. Şi m-au admis!

Următoarea naştere a fost la 18 ani când am simţit eliberarea de sub tutela părintească. Deşi am continuat să locuiesc încă o vreme cu ei, spiritual am trăit o desprindere aproape fizică, iar raporturile dintre noi s-au inversat apoi în sensul că în timp părinţii au devenit ca nişte copii ai mei. Atunci am jucat jocul armonizării relaţiilor cu oamenii din jur şi jocul grijii materne.

A urmat naşterea întru misterul vieţii şi al morţii şi jocul care m-a prins a fost al căutării de simboluri şi al acceptării neînţelesului.

A urmat naşterea întru creaţie şi maternitate în care am învăţat şi exersat jocul de-a răbdarea şi înţelepciunea.

Cea mai surprinzătoare îmi pare naşterea cea mai recentă, naşterea întru mine. E surprinzătoare pentru că e paradoxală: cu cât mă înţeleg mai mult pe mine, cu atât îi înţeleg pe ceilalţi şi sunt mai cooperantă. Jocul obligatoriu este jocul de-a iubirea. De când îl joc, în jurul meu lumea e mai luminoasă, sufletul meu este tot mai bucuros, zâmbesc mai des, găsesc atât de multe motive de voioşie iar tot ce trăiesc are un sens şi o continuitate. De când sunt în jocul de-a iubirea am certitudinea că noi toţi semănăm foarte mult în dorinţa noastră de iubire: oricine suntem, oricum arătăm, oricâte posedăm, noi toţi avem o nevoie imensă de a fi iubiţi şi de a împărtăşi iubirea noastră. E nevoie doar de cineva care să înceapă jocul şi apoi toţi aderă repede. Jocul de-a iubirea este uşor, nu sunt reguli şi odată ce înţelegi că iubirea nu este de ceva sau de cineva anume, cea pentru iubit, sau soţ, sau copil, sau părinţi, ci este chiar IUBIREA aproape că jocul se joacă singur.

 Automat apare zâmbetul şi copilul din interior.

http://www.youtube.com/watch?v=mSf7qWgFFPw

Gânduri de sfârşit de an

În anul acesta, în martie am început să scriu pe acest blog...pentru mine el reprezintă  sticla pe care o arunci într-un ocean şi nu ştii cine o va citi dar acolo, în pagina din interior ţi-ai pus sentimentele şi gândurile sincere.

Acest mesaj este către voi, toţi cei care aţi citit ori citiţi, întâmplător sau dinadins ce apare postat aici.

Vă trimit gândurile mele bune, căldura din sufletul meu să vă însoţească şi să vă bucure în momentele mai grele, să avem sărbători frumoase şi un an inspirat!

LA MULŢI ANI!

http://www.youtube.com/watch?v=zsi32qKFAfI

„Cântec despre mine însumi”

Nu e vorba despre Walt Whitman ci despre ziua de azi. Se anunţa o zi obişnuită şi a devenit una emblematică. Mai întâi am simţit cum sufletul meu se destinde ca şi cum îl mângâia o mână de catifea. Apoi am ştiut că toţi suntem la fel: avem aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte, nu suntem cu nimic mai deosebiţi unii de alţii. Viaţa, EA e aceeaşi pentru noi toţi, doar modul cum reacţionăm noi la evenimente este diferit. Stările de bucurie, de mânie, de agitaţie, de angoasă sau de furie sunt deja în noi. Vârsta, experienţa, cultura, educaţia, genele ne fac să reacţionăm diferit. Chiar şi modul cum ne alimentăm sau hormonii. Apoi am înţeles că oamenii sunt răi, sau egoişti sau invidioşi sau tot ce vrem noi să considerăm a fi negativ fără să-şi dea seama sau fără să poată să se corecteze singuri şi că toţi oamenii, indiferent de unde sunt,pe unde trăiesc,indiferent ce fac au nevoie de IUBIRE. TOŢI avem nevoie de iubire ca de aer.

Şi în momentul în care am înţeles acest lucru, am simţit cum inima mea se face şi mai mare şi cum sunt în stare să iubesc.

 Nu am cedat nervos stresului cotidian, nu am luat-o pe câmpii ci m-am regăsit în sfârşit. Ştiu că sunt la fel ca toţi : am cunoscut toate sentimentele dar mi-am dorit să mi le dezvolt pe cele bune. Azi am descoperit IUBIREA cu majuscule. Ştiu că pot iubi necondiţionat şi că asta e o formă de desăvârşire pe care nu o mai speram. Şi care mă face fericită.

Sunt fericită să iubesc.