Şi...cine sunt eu?

Într-o clipă senină şi inspirată, m-am oprit zâmbind asupra mea şi m-am întrebat: Cine sunt eu? 

 Conform realităţilor sociale EU sunt profesoară, predau limba franceză, sunt mamă, am două fete, sunt soţie de ani buni, sunt colegă de muncă, sunt într-o anume poziţie din ierarhie la job,  sunt partenerul din activităţi sociale, sunt cursurile pe care le-am făcut şi le fac, sunt activităţile prin care trec, sunt apoi vecină, rudă, partaşă zilnic la trafic, clientă, sfătuitoare, necunoscută. Sunt cea care se confesează în scris. Sunt prietenă, iubită, sunt alături.

 Aha, îmi zic, să dăm la o parte toate acestea, ce rămâne?

 Eu sunt ceea ce simt când văd verdele pomilor conturat pe albastrul unic al cerului senin, sunt înflăcărarea cu care iubesc, sunt toate lacrimile mele de multe feluri pe care le-am simţit şi le mai simt, sunt toate lacrimile de multe feluri pe care ceilalţi le simt când sunt cu mine, sunt zâmbetul care mă iluminează, sunt sentimentul că sufletul îmi creşte ca o pâine la dospit, sunt îmbrăţişarea cu care îi cuprind pe ceilalţi, sunt surpriza minunii descoperirii frumuseţii vieţii în aspecte tot mai neaşteptate, sunt unele junghiuri care mă supără dimineaţa, ori oboseala  când uit de trupul meu, sunt tristeţea care mă cuprinde când uit de lumina din mine şi din jur, sunt imensa cutremurare de încântare la descoperirea iubirii divine. Sunt sentimentul de cavaler pe care îl duc cu mine de foarte departe.

Bun, e adevărat, sunt toate aceste stări trecătoare. Când le dau la o parte, CINE SUNT EU?

 Sunt imaginile care mă cutreieră prin gând şi prin suflet, sunt dorinţele împlinite sau pierdute, sunt visul de noapte şi din zi, sunt răbdarea cu care las timpul să mă călătorească, sunt avântul cu care zbor odată cu norii, sunt sentimentul de reavăn cu care mă afund şi mă renasc din pământ, sunt  recele pur  al zăpezilor albastre, sunt ideea de înger care mă îmbrăţişează, sunt fără vârsta mea care caută continuu, sunt contopirea fericită a mine cu mine în mine. Sunt mlădierea sunetului din muzică. 

 Da, sunt şi asta. Am să le dau o vreme deoparte şi pe ele. Cine sunt eu acum?

 Acum simt că sunt o privire care mă însoţeşte perpetuu. Sunt o prezenţă. Nu am nimic din ce pot vedea, nu am nimic din ce se schimbă, sunt o linişte neţărmurită şi senină. E mai adânc decât fundul oceanului şi mai înalt decât zenitul. Nu e o linie, ci unduirea unei curbe armonioase, e rotunjime de inimă, sau de zâmbet, e buclă de infinit ori de frunză, e dintotdeauna şi pentru oricând. E unduire de zbor undeva unde pare nemişcat.

 Dincolo de toate astea, mai sunt ceva?

 Dincolo de toate astea...sunt...TIMPUL.

 

Soarele

Am stat o vreme în afară de mine; am privit, am tăcut, am lăsat să fiu. Inima se închidea încet şi se lăsa o înserare rece. M-am simţit pustie fără floarea inimii; nu voiam să se închidă şi m-am rugat să o simt iar. Atunci am înţeles că TU, EL, EA, EU suntem călători pe o orbită eliptică, ţintuiţi de distanţa fixă până la cele două focare ale fiecăruia dintre noi. Uneori parcurgem alături o porţiune de orbită şi atunci avem prilejul ca din alăturare să ne cunoaştem, să ne atragem, să ne respingem.

***

Am trecut prin porţiunea de umbră şi frig, am cunoscut iar boala, frica, tristeţea. Nu ştiu dacă inima presimţise ori s-a adaptat atunci când a ales să se închidă, însă ştiu sigur că fără ea nu pot fi : cât timp a stat ferecată am văzut că pe EA o cultivam, căldura EI o căutam mereu, înflorirea EI o îngrijeam fără să ştiu dintotdeauna. Inima mea se vrea soarele sistemului meu de gravitaţie, vrea să lumineze viaţa asta pământeană, vrea să încălzească alte inimi ce se află în partea rece a orbitei, să le arate frumuseţea din ele, inima mea se vrea SOARE.

***

Am lăsat încet câte o petală să se arate; am deschis fereastra spre fiecare rază în parte; am simţit seva cum învie cotloanele uitate, cum se întoarce şi alungă praful din mine. Am înţeles că iubirea pe care o am are nevoie de manifestare, de altceva, nu pot iubi separat, nu pot iubi restrâns, nu sunt EU. Şi atunci, fără nici un motiv aparent, de ziua FEMEII, m-am văzut îmbrăţişată cu multă dragoste de viaţa însăşi. Şi mi-am amintit: m-am născut într-o zi de duminică la amiază, prima zi cu soare dintr-o primăvară rece din anii şaizeci, pentru a străluci. Fără iubirea, căldura şi lumina din interior nu sunt eu. M-am născut ca să învăţ să-mi las inima să devină ea, să înflorească în felul ştiut doar de ea şi să se transforme în floare de soare cald şi luminos. M-am născut să iubesc, să îmbrăţişez, să-ţi arăt lumina din tine dacă nu o poţi încă vedea.

„Dacă eu te iubesc, n-ai să mori niciodată/ Dacă tu mă iubeşti, nimeni nu ne va răni!/Dacă noi ne iubim , dragostea din lumea toată, într-o clipă doar a noastră va fi!”

Sunt AICI pentru a te face să simţi să fii soarele tău şi TU! Să laşi inima ta să încălzească lumea ta; vor fi nori, vor fi ceţuri, vor fi furtuni însă toate astea nu împiedică soarele să fie: el străluceşte şi încălzeşte mereu.


Fii soare, fii viaţă pentru tine şi pentru ceilalţi!

„L’enfer ,c’est les autres” J.P. Sartre

Adeseori ne simţim incomod în compania celorlalţi. Unul ne irită, altul ne provoacă nerăbdare, un al treilea ne plictiseşte etern, faţă de un al patrulea simţim furie. Sunt şi oameni care ne fac să ne simţim bine; sunt oameni în compania cărora simţim linişte, bucurie, senin.

***

Am constatat că lângă acelaşi om poţi să trăieşti toate sentimentele, şi într-o direcţie şi în cealaltă. Atunci, m-am gândit că „L”enfer” este doar în mine şi că ceilalţi oameni sunt oglindirea a ceea ce nu suport la mine şi atunci proiectez în afară, în ceilalţi.

L’enfer c’est moi persévérant dans ma faute, c’est moi qui ne sait pas trouver la joie en soi-même et qui la cherche dans les autres.

Infernul sunt eu care nu mă recunosc , care nu mă accept, care nu văd că totul există deja în mine, de la facerea universului. Sunt eu care neiubindu-mă, nu pot iubi nimic altceva. Infernul sunt eu când râvnesc şi vreau să posed. Infernul sunt eu când mă las purtat de patimi şi când refuz cunoaşterea.

***

Infernul sunt eu când nu mă recunosc în toţi ceilalţi şi mă împart în fiecare.

Le paradis c’est les autres quand on partage.

we did it again!

Ieri am fost din nou pe câmpul de la marginea oraşului pentru curăţenia care a devenit de acum un obicei în luna septembrie. Am fost mai puţini oameni decât anul trecut dar şi gunoaiele au fost mult mai puţine, ceea ce m-a făcut să zâmbesc în faţa organizării cosmice care nu foloseşte forţe inutile când nu e cazul.

Cum mi se întâmplă ca atunci când lucrez să fiu atentă la ceea ce fac, la ceea mi se întâmplă sau ce mi se transmite, voi împărtăşi câteva din aceste trăiri.

Astfel în anul acesta mesajul pe care l-am primit a fost o confirmare a optimismului resimţit anul trecut: dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce am strâns putem spune că gunoaiele mari nu au mai apărut; ele au fost rezolvate în timpul scurs până în prezent. Etapei actuale i-au rămas mărunţişurile de aranjat şi de supravegheat gesturi, atitudini faţă de sine, de ceilalţi şi de pământ. În multe locuri unde anul trecut nu făceam faţă, acum câmpul era curat ca şi cum s-a stabilit  a priori un anume proces de triere a gunoaielor ce pot fi aruncate.

Câmpul era liniştit şi răbdător şi parcă îşi găsea singur remedii: pe o porţiune unde omul lăsase gunoaie care dădeau şi un miros neplăcut, pământul lăsase să crească mentă sălbatică ca să igienizeze locul.

***

Nu ştiu dacă există o corelare între om şi tipul gunoaielor pe care le-a întâlnit, dar anul acesta nu am reuşit să strâng nici doi saci plini deoarece am aflat numai mărunţişuri şi paradoxal muuuulte chiştoace de ţigări (de tare de mult fumul de ţigări îmi dă o stare de disconfort). :)  Am vazut că sunt prea multe ca să le pot strânge şi am înţeles că e bine să identifici în ce direcţii energia investită nu e necesară: chiştoacele oricum vor dispărea destul de curând ca  fiind biodegradabile.
***

Ziua de ieri mi-a confirmat două idei a căror formulare am primit-o ca atare în vara aceasta:

Acţiunea e superioară nonacţiunii şi ceea ce faci CORECT pentru tine îţi dă starea de fericire!

Rostul

E plăcut să întâlneşti un om care şi-a aflat menirea. Are ceva în el care transmite celorlalţi ideea de certitudine, de timp neirosit, de atenţie acordată fiecăruia atât cât e necesar ambelor părţi, de seninătate şi bucurie a lucrului înfăptuit, de echilibru. Fiecare dintre noi avem un rost al nostru pe lumea asta dar nu toţi şi-l cunosc deja.

Rostul, am aflat de curând, înseamnă să creezi în orice meserie ai avea, specificul tău. Este amprenta ta unică ce va rămâne pe pământ şi pe care nimeni altcineva nu o poate împlini ca tine.

Un alt indiciu îl găsim în credinţa vechilor egipteni: ei spuneau că sufletele celor decedaţi, înainte de poarta raiului sunt întrebate doar două lucruri: dacă au trăit în bucurie şi dacă au făcut şi alte suflete să simtă această bucurie. Dacă răspunsul era afirmativ în ambele situaţii, sufletele mergeau în rai.

În altă ordine de idei, dacă ne uităm cu atenţie în natură, observăm că oriunde sunt purtate de vânt, seminţele încolţesc: asta e menirea lor, chiar şi dacă e nevoie să străpungă stânca ele rodesc şi fac vlăstari. Dacă nimeresc pe şosea, ori în colbul drumului circulat, şansa este foarte mică să îşi împlinească menirea de a încolţi, dar poate că în acel caz, rostul lor a fost de a hrăni furnicile.

Pentru că sunt convinsă că bucuria de viaţă a omului este legată de împlinirea menirii lui pe lume, acum înainte de Anul Nou,  vă urez  ceea ce îmi doresc şi mie: să ne împlinim rostul şi să simţim bucuria în sufletele noastre şi ale celorlalţi.

LA MULŢI ANI!

                                                  

Iar mi-a zâmbit...

Sunt o fiică a asfaltului. Dintotdeauna am trăit la oraş. Când eram copil, vara doar eu rămâneam toată vacanţa pe stradă pentru că ceilalţi copii plecau pe rând la ţară. Obişnuiam să glumesc spunând că eu nu aveam „ ţara mea”. Când aveam  şapte ani familia noastră s-a mutat la bloc şi am devenit şi mai mult un copil al asfaltului. Jocurile noastre se legau foarte mult de şantierele din jur, ritmate de evoluţia construcţiei blocului respectiv: ne jucam în fundaţii abia săpate, pe scările instabile, pe plăcile aşezate în echilibru sau ne căţăram până la cabina macaragiului când şantierul se odihnea.

Miracolul întâlnirii cu pământul s-a produs atunci, în vara aceea, când s-a mutat în blocul nostru un copil nou. El ne-a povestit de câmpul de dincolo de cartier. Într-o după amiază de vară, emoţionaţi, fără să anunţăm pe nimeni, vreo 5 copii am decis să mergem acolo. Am străbătut aleile întortocheate dintre blocuri, am ajuns la o stradă importantă pe care am traversat-o cu greu din cauza circulaţiei maşinilor. De partea cealaltă erau blocurile turn printre care trebuia să trecem. Şi am înaintat, fără să vedem nimic în faţa noastră în afara betonului cenuşiu. Mergeam tăcuţi, inimile băteau mai puternic cu creşterea distanţei ce ne despărţea de casă şi deodată, la colţul unui bloc s-a deschis intinderea în faţa ochilor noştri. Nu am să uit uimirea, bucuria şi încântarea simţite atunci. În faţa ochilor mei se vedea imens câmpul auriu de grâu ce unduia în adierea vântului. Am intrat toţi bucuroşi în lan şi am alergat spre interior. Vedeam prima dată grâul şi macii şi albăstrelele. Mirosea diferit de tot ce ştiam până atunci, mă înconjurau culori vesele iar lanul părea fără sfârşit. Am rămas acolo o vreme, îmbrăţişaţi de căldura şi frumuseţea câmpului, simţind dragostea lui.

Au trecut mulţi ani. Câmpul de la marginea oraşului s-a schimbat. S-au construit case si cu vremea lanul s-a îngustat treptat alungat de firmele imobiliare. A rămas o suprafaţă de vreo trei km de teren ce ajunge până la linia de centură si pe lângă care trecem cu maşina adeseori în drumurile în afara oraşului.

25 septembrie:

De dimineaţă am ajuns cu piciorul în câmpul de odinioară. Pare trist sub gunoaiele care i-au schimbat chipul. De-a lungul şoselei şi spre oraş e cel mai rău. Cu cât te îndepărtezi de aceste zone, e mai aerisit. Cei care am fost acolo ieri ne-am apucat de lucru; aveam entuziasm. Eu mă gândeam cum arăta cu treizeci şi ceva de ani în urmă, cum îmi apăruse atunci şi îmi doream să îi transmit că suntem acolo ca să îl ajutăm. Pe măsură ce lucram, am început să comunicăm. Ierburile crescuseră mari şi nu mereu vedeam unde sunt resturile aruncate. I-am spus în gând să mă ajute să îl curăţ acolo unde are nevoie, unde nu poate respira; şi atunci când ochii nu vedeau , picioarele mele nimereau exact peste peturile care trosneau când le călcam. Ca o fiinţă care suferă dar ştie că vrei să o ajuţi, câmpul familiar m-a lăsat să îl străbat, m-a avertizat unde era teren accidentat, ciulinii nu m-au zgâriat, ierburile înalte nu mi-au tăiat nici mănuşile, nici pielea.

Era iar comunicarea de odinioară, numai că acum era rândul meu să îi arăt dragostea. Timpul a trecut şi pe măsură ce strângeam, pe măsură ce putea respira, a început să zâmbească.

O libelulă de catifea bleu în vârful arămiu al ierbii ce se unduia veselă sub adierea toamnei m-a făcut să simt că e ok. Ştiu acum că fetele mele, vor trăi şi ele bucuria alergatului în lanul de grâu copt.

Şi ştiu sigur că el, câmpul, e VIU.

http://www.youtube.com/watch?v=VVD61SdC4Xk&feature=related

„ Aici e calea cea mai lungă : de la urechi la inimă”-Părintele Arsenie Boca

În unele împrejurări, când aud sau citesc anumite vorbe ştiute de altădată, trăiesc un moment de neclintire atentă şi brusc ele intră în mine cu un înţeles ce nu îl aveau până atunci. Sau alteori, aud pentru prima dată anumite cuvinte şi îmi produc o emoţie nouă. Nu aş putea spune dacă depinde de locul unde mă aflu sau de persoanele lângă care sunt atunci, am remarcat doar bucuria cu care percep sensurile noi. Iubesc aceste momente pe care le numesc a fi „inspirate”. Şi pentru că, purtându-le în suflet în ultimii ani le-am urmat spusa, şi pentru că am aflat răspunsuri plăcute la întâmplările tocite de timp şi repetare, am să le transcriu mai jos pentru folosul acelora care au nevoie de mesajul lor:

• „Ceea ce semeni, aceea culegi.”

• „Orice cale are efortul ei.”

• „Unde e comoara ta, acolo e şi inima ta.”

• „Fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.”-Gandhi

• „Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci.” – Gandhi

• „Omul cu inima impărţită, toate le vede împărţite ba chiar şi pe cele ce sunt una le desparte.” -Arsenie Boca

• „Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajungi ca să-i dai de capăt.” –Arsenie Boca

• „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”-Sfânta Evanghelie după Ioan

• „Când am înţeles că tot ce mi se întâmplă depinde de mine, atunci m-am liniştit.” –Gandhi

http://www.youtube.com/watch?v=_5Rcr-Bmob8