Siajul

 Orice corp care înaintează printr-un fluid lasă în urma lui un siaj, ne spune fizica și obișnuim să admirăm spuma lăsată de ambarcațiuni în larg sau să ne potrivim depășirea unui vehicul mare ținând cont de faptul că siajul acestuia creează și o forță de atracție ce ne poate răni. 

Siajul apare doar atunci când corpul este în mișcare, odată ce se oprește, siajul dispare și el. Cred că în mod asemănător, într-un anume invizibil, există un siaj al trecerii oamenilor pe calea Vieții. El este un semn al trecerii dar și al înaintării, al continuării. Unele spirite continuă să înainteze chiar și dacă nu mai trăiesc în corpul fizic și urma înaintării lor este încă vizibilă într-un spațiu eteric chiar și după sute de ani.   

Atâta timp cât înaintăm, fiecare dintre noi poartă după el o trenă eterică pe care unii o vor vedea, alții o vor contempla, câțiva o vor simți, în care puțini vor fi atrași. Niciodată corpul însă nu va putea înainta dacă se întoarce spre siajul propriu... tot ceea ce trăim este menit să devină mărturia trecerii noastre printr-un anumit loc, spațiu, experiență, trăire, simțire care să ne mențină continuarea înaintării.

Piloții știu că uneori se poate întâmpla să trăiască traversarea periculoasă a turbulențelor create de siaj atunci când zboară la altitudine nepotrivită și soluția în astfel de cazuri este să se ridice cât mai sus până ajung în zona de siguranță. 

Undeva, în adâncul ființei noastre există această cunoaștere: repetând retrăirea întâmplărilor care nu mai sunt în prezent, omul poate ajunge să fie atras în turbulențele propriei treceri și există pericolul prăbușirii; doar ridicarea la o „altitudine” potrivită  și privirea înainte este singura opțiune salvatoare. 

Siajul ne este martor al trecerii și garanție a înaintării deopotrivă. 

Ea...

  Era o pasăre albă printre oameni... uneori se oprea în zbor lin pe câte un umăr și rămânea acolo până când simțea că albul din aripile sale alunecă prin  textura umărului. Mai stătea o vreme și apoi se înălța la fel de ușor într-o planare  nouă... Umerii pe care se odihnise, o știa, aveau să trăiască înmugurirea de aripi albe la rândul lor și cu timpul, aveau să devină păsări, ori arbori, ori munți. Nu știa decât că din când în când, avea să se așeze pe un umăr ce părea încovoiat, ori chircit, avea să își lase unele pene pe acela și că ele, în urma sa, vor lumina și vor însoți metamorfoze, luciri, conștientizări.

Era o pasăre mare, albă, printre oameni și exersa zborul pe care aparent îl uitase...

***

***

Era o ploaie de vară pentru inimile arse... la semnul magic al baghetei invizibile se lăsa cald, acoperitor, fin pe deșertul acelei inimi până când simțea cum stropii îi devin uscați. Atunci se oprea, își aduna în poală stropii rămași și se ducea undeva, într-un nor ... cel mai des în norul din munte care îi umplea  în pârg picăturile rodnice. 

Era o ploaie de vară peste inimile arse și își căuta izvorul...

***

Apoi, în clipirea scurtă a unei pleoape divine s-a aflat pe sine zborul și curgerea... atunci sensul i-a curs prin vene și i-a zburat prin zările de duh. 

Îngemănarea...

Mă plimbam și culorile cerului în acel loc mă captivau; cu o atracție hipnotică îmi ținteau privirea într-o îmbrățișare strânsă. În jur aerul mă învăluia și el cald, de un roz portocaliu ușor parfumat. Pentru scurt timp am simțit ca și cum trupul mi-a fost cufundat într-un alt decor de o mână invizibilă și stăteam așa, neclintită,  în cele două lumi simultan:  trupul fizic mi se impregna de toamnă prin toți porii iar un trup invizibil, tot al meu, se scălda într-o primăvară însorită având  același parfum domol. 

***

 Există în noi infinite trupuri care își trăiesc experiențele și se întâmplă ca uneori să fim conștienți de ele... se întâmplă să trăim acele stări nedefinite, în care anotimpurile se amestecă în noi, răsăritul și apusul se inversează, clepsidrele se rotesc în sarabande, percepem brusc ce a fost, ce este  și ce va fi ca trăind în același moment, în noi și în jur... 

***

Sunt momente când aburii din noi prind trup, iar trupul nostru se dizolvă... contururile își diluează limitele și se alungesc în zările presimțite doar. 

Uneori, chemarea și întâlnirea se suprapun și în miezul lor suntem noi...

Brazda ființei...

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale."

                                                                -Constantin Brâncuși

Obișnuiam să mă identific, să mă transpun, să înțeleg  dintr-o privire felul sau plămada celuilalt... știam când suntem pe aceeași undă și când pluteam pe unde diferite. Încercam să înțeleg, să ajut, să aduc frumusețe, să presar bucurie, să transform, să fac să fie  evoluție.

Nu mai sunt aceea... nici nu mai știu cum eram ... nu mai sunt cu tine  dacă nu vrei, nu mai încerc să te fac să simți altfel, să guști și tu din extaz sau din fericire, din pace... nu mai sunt antrenorul tău de viață, nici nu-mi mai fac griji dacă ai găsit sau nu echilibrul, ori pacea, dacă ai reușit să înțelegi cum sunt toate și tu în ele, dacă ești pe calea ta sau rătăcești  aiurea...

Știu că și tu, la fel ca și mine poți să alegi orice: și cum simți, și ce vrei să fii, și ceea ce gândești, și ceea ce faci...și tu, ca și mine, poți să urmezi Calea sau să faci multiple ocoluri, volute, acolade...

Nu mai sunt salvator, nici infirmieră contra voinței, nici înger păzitor fără  acceptare... sunt proaspăt trezită din încă un  alt vis și am decis să te întâlnesc în inima fenomenelor, în îmbinarea brațelor cumpenei, în axul tuturor, căci și tu ca și mine ești dator să-ți faci brazda ființei tale

O altfel de privire-81-Fuji

Mă fascinează de fiecare dată când îi contemplu imaginea... e un paradox pe care îl poartă în sine: combinația dintre liniștea, pacea și grația prezentului și secvențele de agitație și  vacarm ale erupțiilor trecute... Fuji este încă un vulcan activ  și tocmai această valență a oricândului  posibil îi dă o atracție mistică... Fuji are și o frumusețe a simetriei unică: prin repetatele erupții a fost șlefuit într-un con rotund perfect ce se prezintă la fel din oricare unghi ai privi.

Fuji e atracție, respect, fascinație, mister. Pare simplu, frust, de o onestitate nudă și în același timp șlefuit îndelung, elaborat prin orfevrării complicate. 

***

La o altă dimensiune  Fuji este esență dincolo de aparență... Fuji este  fiecare dintre noi.

Împreună- Ensemble

Nuditatea ... sunt acele momente când o dorință urcă din interior și îți cere să afli nuditatea celuilalt, să îl cunoști și crezi că dacă se dezgolește de veșminte e suficient. E doar o imagine care rămâne o vreme pe ochii interiori însă nu e acea nuditate pe care o tânjești.

 Cunoști ceva atunci când te afli în interiorul acelui ceva, când îi afli esența, când îl știi fără învelișuri.

 Ne naștem cu două mari doruri: de cunoaștere și de libertate... până la un punct când ele se unesc și se transformă în unul singur. 

Orice pol masculin caută un pol feminin și invers pentru a fi echilibru, pentru  cunoaștere și libertate. Există oameni care și-au cunoscut polii interiori și i-au pus în echilibru și există oameni care, recunoscându-și polii personali i-au echilibrat cu polii altui om de sex opus. Sunt acele sfere ce se nasc din  doi oameni care-și arată unul altuia nuditatea spiritului, a sufletului, a ființei întregi. Uneori ni se permite să simțim imensa bucurie a depășirii oricăror bariere personale și a arătării tuturor nudităților noastre... alteori simțim frumusețea primirii depline a dezvăluirii celuilalt, în ambele situații trăim fericirea lui a accepta și a  renunța. Atunci abia se întâmplă deplina unire a eului nostru masculin și a eului nostru feminin, din  pașii înainte și înapoi ai unui dans al primirii și al oferirii, al acceptării și al avansării.

 Te poți simți deplin și de unul singur... împreună cu bărbatul ori femeia ta este  firesc. Tot ce e pe lume este polarizat, totul este în pereche și creează balansul vieții, atacul și apărarea, iubirea și înțelepciunea, viața și moartea, oferta și acceptarea, Și, ne place sau nu, doar această alăturare este menită să dea forme noi de viață.

Așa că n-am să vă vorbesc despre ea, nici despre el, n-am să vă vorbesc despre emoții, sentimente, dragoste, n-am să vă vorbesc despre toate trăirile și creșterile, căderile ori pragurile vieții, ci  despre acele întâlniri unice în care din ambele părți se simte același ritm, aceleși suflu care animă flacăra focului comun, când în ambele părți există aceeași dorință de a crește, de a pune în comun și de a fi conștient de individualitatea proprie, aceeași dorință de a fi onest, de a acorda încredere și respect, onoare, de a porni alături pe același drum și de a construi împreună alte drumuri.

Și apoi, după ce se limpezesc în tine și în jur înțelegi că  totul a fost parte din calea spre rai înapoi.

***
La nudité... il y a ces-moments-là quand on sent un désir monter de nos profondeurs  nous demandant à découvrir la nudité de l'autre, à le connaitre et on a l'impression que s'il laisse tomber ses habits, ça suffit. Ce n'est qu'une image qui demeure pour un laps de temps devant les yeux du dedans, mais pas la nudité qu'on espère.
On connait quelque chose au moment où on se trouve à son intérieur, quand on  apprend son essence, quand on le connait sans ses voiles.

On nait avec deux grands désirs: de cannaitre et de liberté, jusqu'au moment où ils se croisent et deviennet un.
 Tout pole masculin cherche un pole féminin et c'est réciproque, pour trouver l'équilibre, pour la connaissance et la liberté. Il existe des gens qui ont connu leurs poles intérieurs et ont réussi à les mettre en équilibre et il y a des gens qui, en reconnaissant leurs poles personnels ont réussi à les equillibrer avec les poles d'une personne de l'autre sexe. Il s'agit de ces sphères-là qui naissent entre deux hommes qui se dévoilent l'un l'autre, qui montre  la nudité de leur esprit, de leur ame, de  leur etre entier. Parfois il nous est permis de sentir l'immense joie d'avoir franchi toute barrière personnelle et d'avoir dévoilé toute notre nudité....une autre fois  on ressent la pleine joie d'avoir reçu le dévoilement total de l'autre... dans les deux cas on vit le bonheur du savoir accepter et du savoir renoncer. A ce moment-là précis, il y a l'union de notre etre masculin avec  notre etre féminin, dans les pas en avant et en arrière d'une danse du recevoir et de l'offrir, de l'accepter et de l'avancer.

On peut se sentir complet tout seul ... avec ton homme ou avec ta femme c'est naturel. Tout ce qui existe dans ce monde a deux poles, tout est en paire et crée la balance de ma vie, l'attaque et la défense, l'amour et la sagesse, l'offre et l'acceptation. Et, soit qu'il nous plaise ou non, c'est cette alliance unique qui est destinée à créer la nouvelle vie.

Alors; je ne vous parlerai pas d'elle ni de lui, je ne vous parlerai pas d'émotions ni de sentiments, nide l'amour, je ne vous parlerai pas de tous ces vécus-là, des croissances, des chutes, des seuils de la vie, je vais vous parler de ces rencontres uniques où il y a le meme rythme des deux cotés, le meme souffle qui ravive la flamme du feu commun, quand des deux cotés il y a le meme désir de grandir, de mettre en commun et d'etre conscient de sa propre individualité, le meme désir d'etre honnete, de montrer confiance et respect, honneur, de marcher ensemble sur la meme voie et de construire ensemble d'autres voies. 

Acorduri-1-Rachmaninoff

Instrumente suntem în muzica vieţii... melodia dinăuntrul nostru răsare când apăsările uşoare sau mai puternice ale vieţii ne animă clapele, ori corzile...suntem piane, ori viori ce ne alăturăm pentru o simfonie, un concert sau un gingaş menuet. Suntem însoţitori uneori, acompaniind momentele  de solo ale altcuiva, pentru a fi la rândul nostru apoi acompaniaţi.

Cântecul nostru, aparent singular răsună în imensa cupolă universală, alcătuit din notele pe care le creăm fiecare trăindu-le, intrând în momente sau lăsându-le să ne străbată... Suntem alegro o vreme, apoi moderato ne curtează până când  descoperim inefabilul extaz din adagio ce ne înalţă spre un alt alegro superior celui dintâi.

Cântece suntem în simfonia vieţii, şi ne căutăm tempo-ul potrivit până când, după şlefuiri şi disonanţe bizare ne armonizăm liniile cu cântecul altor suflete şi sporim în armonia fiecărui tempo colectiv.

Un pian frumos,   o vioară inimoasă  se întâlnesc în ritmul unui concert adeseori creat pentru un singur solist principal, pentru că ceea  ce creează este menit să  bucure   sufletele celor  care ascultă în orice timp acest concert.