Anotimpul dinăuntru...

 În ultimul timp am observat că în mod repetat, cu cât înaintăm înspre iarnă, cu cât imaginile care mi se așază pe retină sunt mai golașe, cu atât în lumea dinăuntru îmi apar imaginile cu petale albe de pomi în floare. Ceva din mine, poate o rebeliune copilărească, ori o încăpățânare de zodie, sau poate un fel nătâng de a fi, îmi aduce repetat imagini, sentimente contrare celor vizibile cu ochiul liber. 

Da, este prag de iarnă, da, trăim într-o societate care a minimizat până la derizoriu semnificația și importanța unei vieți, da la mine în cartier se șterg și ultimele părți de teren verde pentru a se clădi garaje - cutii din metal, da, oamenii ucid viața cu fiecare gând, cu fiecare cuvânt rostit și da, în viața de zi cu zi mă feresc să vorbesc despre sentimentele mele...

Și cu toate astea, undeva pe lumea de azi, chiar și dacă este doar într-un univers pe care îl găzduiesc, este o primăvară perpetuă, oamenii se recunosc și se prețuiesc, se alătură în familii, grupuri sau perechi după valori și susținere reciprocă, după veridicitate și respect. 

Undeva, înăuntrul nostru, există un anotimp pe care unii îl cunosc deja iar alții îl vor descoperi și ei... totul este un anotimp unic, perpetuu, în care înmugurim pe rând. 

Însoțitorul...

 De ceva timp mă simt în acea perioadă a vieții în care mă impresionează doar gesturile de bunătate și generozitate, orice semn de blândețe și non atașament față de impresii, spiritualitatea în esența ei  francă, ajutorul oferit dezinteresat fără umbra eventualelor câștiguri mascate de orice justificări menite să păcălească.... mă simt deci în acea etapă a vieții în care simt minciuna, lașitatea, manipularea, calculele meschine și atunci mă îndepărtez eu sau celălalt. Știu că ne apropiem de perioada aceea a omenirii în care cuvintele spuse vor fi acoperite de gândurile și intențiile ce se cred acum ascunse ori invizibile de către ceilalți.

***

De mult timp am fost conștientă de însoțitorul invizibil... la început s-a manifestat ca o  prezență interioară și în același timp înafara mea care mă urmărea pretutindeni și tot timpul, pe care o percepeam ca fiind Cineva dar mereu în sfera mea de existență, ca și cum aș fi fost tot eu, dar altfel. Acesta mi-a lăsat unele borne în parcursul personal pe care privindu-le retrospectiv să îl pot identifica, să îi pot înțelege rostul și menirea. Pot să îi văd rolul șlefuitor al eului terestru, spiritul elevat prin care mi-a oferit învățăturile, îmbrățișarea cu care m-a trecut puntea durerilor atroce pentru acele etape.  

***

În ultima vreme, să fie doi ani, am intrat mai des în căsuța din inimă, despre care am mai povestit și pe care am găsit-o în mod repetat întunecată în interior, dar așezată în mijlocul unei poiene de la munte scăldată într-o imensă și sclipitoare lumină.  M-a surprins de fiecare dată întunericul dinăuntru și am căutat variante ca să „văd” și să fac lumină acolo. Uneori îmi imaginam copilul care am fost cum mă aștepta  ca să îmi arate căsuța și de fiecare dată tot ce puteam era  să îi simt mânuța caldă în mâna mea cum mă conduce prin întunericul ce persista. Alteori îmi imaginam cum aprind o lumânare sau o sursă de lumină sau cum deschid toate feresterele spre înafară, dar, de fiecare dată, fie vedeam doar lumina flăcării și întunericul din jur, fie vedeam doar lumina de dincolo de ferestre și nimic în interior.  M-am gândit chiar să pătrund acolo de mână cu un suflet iubit ca să facem amândoi lumină...

***

Azi mergeam pe drum, priveam imensul albastru pur al cerului, culorile vii împreunate ale toamnei, mă gândeam la Însoțitorul vieții mele, la felul cum m-a purtat prin trăiri ale unor situații uneori tragice, la felul cum m-a făcut să simt mereu și să recunosc esența divină din ceilalți, din orice om cu care mă intersectez, la modul în care am trăit în ultimul timp mai aproape de mine însămi, de esența a ceea ce Sunt și am avut revelația faptului că în căsuța din inimă este deja El. Atunci, când am avut acest sentiment, am mers iar să o vizitez și odată ajunsă în poiana luminată pe care o știam prea bine, am fost surprinsă de lumina orbitoare ce ieșea din căsuța mea, de faptul că ea nici măcar nu mai avea contururi, era atât de orbitor de strălucitoare încât poiana părea că se scaldă într-o lumină palidă... am intrat atunci în interior și am simțit acea contopire, acea îmbrățișare supremă după care am tânjit mereu în brațele mamei, sau ale iubitului, acea unire cu tot ce Sunt deja și m-am bucurat la vederea tuturor comorilor și giuvaerurilor existente deja acolo, înăuntrul căsuței din inimă. 

Și acum?

Pe 20 martie se împlinesc zece ani de când s- a născut acest blog.

 Zilele acestea am zăbovit cu gândul la toți anii aceștia în care am trăit omenescul împreună și care mi-au confirmat faptul că a scrie este pentru mine o nevoie, o pasiune, un mod de a trăi. Am acceptat că scrisul nu este un moft sau un răsfăț ci o necesitate care se dovedește a fi benefică și semenilor mei. 

Acest blog a creat prietenii nebănuite, care durează și astăzi și în general a fost  o secvență din viață pusă pe masă, în văzul tuturor: iată, asta este., asta simțim și trăim toți, ce e de făcut acum?

”În Căutarea Stilului Pierdut” este o poveste de iubire scrisă în direct, născută din dragoste frumoasă și crescută prin ani: este muzică și dans, este contemplare, inspirație divină și multă uimire, este dialogul cu inefabilul și miraculosul care uneori s-au folosit de ființa mea pentru a se naște. Adeseori m-am simțit vehicolul prin care emoțiile, ideile, trăirile își făceau drum spre lume, spre întrupare. 

Este o poveste care a trecut prin toate etapele cunoscute, a avut eroi și încercări, prieteni și dușmani, a parcurs drumuri lungi până la merele de aur, apa vie, secretul vieții și al morții, fata cea frumoasă și deșteaptă ori prințul cel fermecat. a avut pegasul său și puțină magie, multe fioruri și sclipiri aurii. 

Fac o reverență în fața voastră, cititorii fideli sau întâmplători, vă mulțumesc fiecăruia în parte, mulțumesc pentru fiecare gest de susținere, promovare, pentru fiecare mesaj primit. 

”În căutarea Stilului Pierdut” a ajuns la o vârstă la care se întreabă cum să continue, se întreabă dacă felul cum a trăit până acum mai este de actualitate, dacă nu cumva este momentul să se metamorfozeze și să pornească spre o altă zare căci Stilul Pierdut,  a fost regăsit. 

Postare de "Pe curând"

"Paint the sky with stars"

De fiecare dată când pășesc undeva pentru prima dată privesc în sus: cupolele, tavanele, cerul... Inima îmi cântă de bucurie și caută curioasă în sus ca să vadă, să descopere, să afle, să cunoască. Orice fundal albastru punctat cu auriu mă însuflețește și îmi dă motiv să îmi las privirea agățată acolo, contopită  până la identificare cu povestea din  imagini. 

***

Zilele astea am trăit o stare de oarecare vid ar spune unii, de neutralitate ar spune alții, de dor după a face ceva aș spune eu. Și iată că deodată am avut un flash ce mi-a arătat că cerul vieții mele, la atâția ani de la naștere e încă alb și își  așteaptă picturile, tușele, urmele de pensule hotărâte să lase contururi pastelate, linii sinuoase, imagini de ansamblu îndrăznețe,  fundal azuriu și stele aurii.

***

 Fiecare dintre noi purtăm un tavan alb deasupra creștetului și toată existența  ne invită să îl pictăm cum putem mai bine, să ilustrăm   odiseea noastră pe cerul creației. 

Sunt dăți...

Sunt acele dăți când intru în liniște ca în templu... nu știu exact dacă ea mă învăluie sau eu pășesc în sanctuarul ei... oricum, o presimt cu puțin inainte de a  se manifesta deplin ... de obicei când se instalează în juru-mi  aud clar zgomotul din mine ce răsună cu foșnituri țiuitoare în urechi. Atunci o invit să pătrundă înăuntru, să își întindă mantia catifelată peste toate și stau așa în binecuvântarea acelei păci albastre, ori verzi până ce fericirea devine de nesuportat. 

Sunt dăți când tac și mă așez lângă tine până când tăcerile noastre devin una singură și aerul dintre noi se colorează în verde sau mov iar  fulgi albi coboară pe creștetul nostru și ninge pe lume.

O altfel de privire-86- Marea dinăuntru

Adeseori mă așez pe țarmul mării ce o port și îi contemplu depărtările. Destul de rar se nasc valuri care să-i tulbure oglinda și atunci le las să-mi înconjoare glezna, ori chiar să-mi îmbrace cu spuma alburie pielea de sub genunchi. 

Marea asta, știu că e în mine dar de fiecare dată îmi dă sentimentul că mă poartă atât de sus încât ajung să simt în suflet și împrejuru-mi de umeri  o îmbrățișare divină mereu reînnoită, mereu plină în suflet. 

Uneori pe luciul ei apar chipuri de oameni care se oglindesc prin suprafața albăstrui verzuie din trăiri ce au fost, din timpul pe care l-am împărtășit în  comun  și care acum are formă umană, arată ca cineva drag sau ca cineva care mi-a pus la încercare o limită. Stau și privesc acele chipuri ce se oglindesc pe luciul mării din mine, le zâmbesc și simt cum îmi cresc în inimă a îmbrățișare. 

***

Alteori e atâta  liniște pe luciul întinsului de apă încât  totul pare aidoma de milenii...transparent, limpede și senin. Nici o undă nu pornește, nici o adiere, nici o suflare... zarea, apa, adâncul una sunt și atunci fie pornesc în plutire ușoară, fie  rămân în acea pace până când ceva mă recheamă în cotidian.

***

Pe albastrul limpede al mării dinăuntru trec din când în când vâslași singuratici în bărci ușoare și zvelte, ghidați de lumini de stea ori de răsărit violet, iar  cântecele lor îmi înfloresc cerul.

Primăvara din toamnă

Toți observăm succesiunea anotimpurilor și trecerea timpului prin natură... toți aflăm la un moment dat că există o vreme pentru a pune semințele, o vreme pentru a le îngriji și a le lăsa să se coacă în fructe, o vreme apoi pentru a le culege și o vreme pentru a ne bucura de ele.

Uneori ochiul atent surprinde semnale contradictorii: castani, toporași sau magnolii, ori pomi fructiferi ce își etalează bogăția florală din nou în plină toamnă. Oare natura e nehotărâtă, e o eroare în programarea ei? 

Cum inteligența naturii este infinită, e înțelept să primim aceste întâmplări ca pe adevărate mesaje directe din partea prietenilor noștri vegetali: e posibil ca ei să ne spună în astfel de situații că niciodată nu e târziu să pornești de la zero, că, indiferent în ce etapă a trăirii ești, e binevenit să repornești izvorul interior care să dea din nou viață lumii tale și să o repună în circuitul firesc al etapelor și de ce nu, să ne reamintească faptul că dincolo de ciclurile mari există susul și josul fiecărei clipe.

19 septembrie,

 primăvara toamnei mele

O altfel de privire-63- Să iubeşti rana...

Tot ceea ce trăim pe lumea asta se spune că are un anume scop şi că nu întâlnim decât acei oameni cu care e menit să ne întâlnim; unii vor veni cu intenţii bune în viaţa noastră, alţii vor încerca să ne testeze sau să ne folosească, ori ne vor păcăli. 

În multe situaţii te poţi simţi doborât sau înşelat ...cele mai mari teste le vei da atunci când vei voi să porţi adevărul iubirii divine pe pământ-  atunci dragostea ta va fi  supusă la încercări dureroase tocmai ca să i se verifice trăinicia.

 Abia atunci, în acele momente, dacă  vei simţi că poţi iubi rana şi pe cel ce ţi-a făcut-o vei şti că sufletul tău nu mai poate fi mutilat în veci, dar şi că îl poţi ajuta cu adevărat  pe celălalt.

O altfel de privire- 62- Iluzia

Scene...etape...viaţa... totul pare atât de real de fiecare dată, totul se desfăşoară palpabil şi iluzoriu în acelaşi timp... ce-am visat într-o respirare  a fost apoi...am ştiut o poveste şi am trăit-o la puţin timp... am căutat sentimente şi trăiri şi emoţii şi la o vreme eram în mijlocul unor scene măiestru aranjate de un regizor invizibil ce mă distribuise in rolurile specifice manifestării acelor trăiri... 

***

o piesă de puzzle are o lume a ei particulară... o formă anume, specifică , un colorit unic...fiecare piesă a unui puzzle este singulară...fiecare etapă a vieţii  contribuie la realizarea unui anume puzzle... fiecare etapă  conţine culorile ce se găsesc şi pe alte piese din puzzle-ul respectiv... prin dorinţele noastre ne  colorăm  piesa cu nuanţele necesare îmbinării cu anumite alte piese pe porţiunile comune... în fiecare etapă a vieţii noastre ne întâlnim cu porţiunile celorlalţi care au aceleaşi culori. Trăim prin construirea de puzzle-uri repetate din piesele care suntem în fiecare moment.

 Uneori  îmi imaginez cum fiecare piesă pusă la locul potrivit crează un puzzle care la rândul lui este de fapt o piesă dintr-un puzzle mai mare ce devine piesă într-un puzzle şi mai mare ...şi tot aşa la infinit 

***

 Într-o clipă de alunecare aflăm că fiecare piesă este reflexia pe ecranul vieţii a proiecţiei inspirată de creatorul care suntem.

O altfel de privire-61-Întâlnirea

Stăteam în aeroport şi aşteptam omul de legătură. Aparent nu era de găsit. La un moment dat a apărut. Am făcut cunoştinţă, ne-am strâns mâinile a salut şi deodată am simţit o altfel de bucurie: senină, aşezată, care nu tulbură în nici un fel. Pe tot parcursul acelui sejur am remarcat momente de sincronicitate la nivel subtil, însă de câte ori încercam gesturi de apropiere pământeană ceva se dezarmoniza. 

***

Stăteam întinsă pe masa de practică în timp ce coechipiera mea desfăşura procedurile necesare realizării terapiei pe care venisem să o învăţăm. Aveam o stare de pace şi urmăream ceea ce se întâmpla în mine şi în afara mea. Zâmbeam uşor şi voiam să reţin ceea ce văzusem ori trăisem până atunci, când  am simţit că instructorul se aşezase la picioarele mele şi că deşi nu mă atingea fizic îi simţeam prezenţa. Deodată o bucurie strălucitoare mă invadă, atât de brusc şi de neaşteptat încât cu greu mi-am stăpânit hohotele de râs. Era ca forţa unei mari ape ce vrea să rupă barajele. Am lăsat-o să se domolească în cel mai puternic zâmbet pe care mi l-am permis şi am contemplat acea bucurie imensă. După ce procedurile s-au încheiat mi s-a şoptit să mă  ridic uşor. Am deschis ochii şi i-am văzut pe cei doi inundaţi la rândul lor de o  veselie ce le strălucea pe chipuri. Mă priveau lung şi luminos. Am zâmbit, ne-am împărtăşit trăirile  şi am trecut la alte etape. 

***

Se întâmplă să întâlneşti oameni care îţi înlesnesc  regăsirea şi  comunicarea cu propriul Sine. Atunci, în acele clipe anume eşti cu Tine şi te cuprinde o beatitudine pe care nu o speraseşi... e ca şi cum trăieşti  tot ce ai aşteptat vreodată.  Bucuria e atât de puternică încât o simţi când deja se manifestă  deplin, fără acea etapă de presimţire: e deja acolo şi te fiinţează cum nu a mai făcut-o până atunci. 

***

Sunt oameni în viaţa ta care te ajută să te întâlneşti cu tine într-o dimensiune pe care doar o bănuieşti. Ei sunt  purtători ai unui dar divin fără ca poate să fie conştienţi de faptul acesta. Să onorăm fiecare întâlnire ca şi cum în căsuţa poştală personală, Divinitatea însăşi ne-ar fi lăsat un mesaj.

O altfel de privire-60- Cântecul cântecelor

Cu  fiecare îndrăgostire inima îşi  cântă tot mai sus înflorirea. În fiecare iubire sufletul creşte tot mai mult într-o dantelărie de culori,  irizări unice, sunete în  armonie puse pe un portativ celest de pana diafană de înger. Cu fiecare clipă a vieţii spiritul începe să simtă uimirea trăirilor vaste ale sufletului şi se întoarce curios şi dornic de a se pune la unison cu sieşi. 

Seminţe sunteţi, sădite la mine în suflet, crescute cu roua gândului ... vă port în grădina raiului unic şi vă înfloresc cu fiecare creştere a penelor din inima pământeană, vise de iubire aţi fost şi stejari verzi seculari aţi devenit în solul rodnic al spiritului... vă înfloriţi odată cu înflorirea miezului ce-l port, vă bucuraţi în seva ce ne uneşte... ne plutim ades prin aripile de fluturi trecuţi prin toate furcile caudine ale existenţei...

Ştiu acum că în orice vis avut, eu eram şi în fiecare ispitire daimonul meu îmi şoptea, în orice clipă magică îngerul îmi zâmbea şi la orice poticnire frumosul de fluture inspirat se năştea. 

Sfântă viaţă, sfinte trăiri, sfinte cântece, sfinte transformări pământene, sfântă lucrare ce ne porţi pe noi toţi spre un ţărm  al izbânzii personale, binecuvântate să fiţi în veci!

Bieuri

Obişnuiam să iubesc până la fără respirarea ....
Viaţa îmi trimitea iubiţi distanţi şi reci,
 pentru care eram un punct spre finalul din priorităţi,

Obişnuiam să cred că dreptatea e la mine, că ceilalţi se înşeală,
În juru-mi aveam oameni inflexibili ce nu acceptau vreun alt punct de vedere,

Obişnuiam să visez departe, să uit de imediat şi concret,
Mă căutau ades  oameni ce trăiau prin iluzii şi îmi cereau  sfat, repetat

Obişnuiam să nu mă ascult, să nu mă iau în seamă, să mă risipesc în trăiri
 suferinţe şi drame, neîmpliniri,
 Aveam alături oameni ce nu mă vedeau,

Obişnuiam să cred că  e mai important celălalt, a fi susţinut, încurajat, vindecat,
 Trăiam prea  mult singură  momente de  înfrângeri


Obişnuiam să mă retrag, să tac, să caut însingurarea
 tot mai mult mă solicitau, mă căutau, îmi vorbeau...

Obişnuiam să nu-mi preţuiesc viaţa, nici minunea de-a mă fi născut
 mulţi dintre oamenii dragi mă refuzau, mă ignorau, dispăreau.

Ca urmare le- am schimbat, acele obiceiuri toate
Obişnuiesc să mă întorc la viaţă şi să fac pace.

Tu mi manchi...

 fiecare  bucurie nemăsurată conţine epuizarea prea mult oferitului
fiecare căutare poartă germenul  dorului neostoit
în orice "salut" există o speranţă a "în sfârşit"-ului
fiece drum nou este semnul rătăcirii anterioare,
în preamulta dăruire creşte deşertul uitării de sine,
în fiecare "îmi lipseşti" se tânguie propria fiinţă ignorată
în fiecare atac există o frică teribilă de a pierde
fiecare lacrimă conţine ritualul zdrenţuirii propriei armonii
fiecare om ce se retrage cunoaşte  tristeţea întregii lumi.

o altfel de privire-50- Oglinzi şi oglindiri...

M-am surprins într-un moment văzând cum cresc nemăsurat, cum contururile fiinţei mi se măresc în mod grotesc într-o impresie de sine exagerată. Inima a început să îmi bată cadenţat şi o căldură moale înainta prin trup. 

M-am oprit o altă secundă şi am aşteptat să îmi scadă contururile, dimensiunile au luat-o acum năvalnic în jos, au trecut de mine şi au ajuns  la  nivel de pigmeu. O emoţie topită m-a inundat. 

Într-o altă secundă m-am văzut la dimensiunile normale, aşa cum sunt şi am întrezărit faptul că numai în balansul acela al deformării impresiilor personale  putusem avea imaginea armonioasă.

M-am întors  spre oameni şi am căutat de data asta felul cum mă vedeam reflectată în ei. Până atunci, reuşisem să identific modul cum reflectau ei părţile din mine, de data asta am urmărit imaginea mea prezentată de ei şi am rămas mirată: în unii oameni care îmi plăceau, nu îmi plăcea cum  mă vedeam, iar în alţii, care nu îmi plăceau sau de care încercam să fug, arătam frumos. Erau apoi oamenii în care îmi păstrasem constant imaginea favorabilă ori dimpotrivă, de-a lungul timpului, iar ei rămăseseră aceeaşi : prieteni sau doar cunoscuţi. 

De câte ori nu mă plac atunci  când mă privesc în tine, mă îndepărtez  ca să prind mişcarea unui alt balans arătător de armonie...

Obişnuia...

Obişnuia să stea cu mâna întinsă, zâmbind. În palma deschisă avea ceva mic, roşu, pulsând. Oferea... oamenii treceau grăbiţi pe lângă acea fiinţă şi cel mai ades se simţeau stânjeniţi, nu ştiau prea bine ce să facă şi atunci, cei câţiva care se opreau atraşi de zâmbet, se uitau în palma deschisă, observau ciudatul obiect, uneori îl luau în palmele lor, făceau câteva pase în aer, îl cercetau curioşi dar nepricepând sensul plecau în treaba lor, la fel de grăbiţi.

Uneori obosea, uneori simţea o amorţeală uşoară, uneori îi venea să renunţe. Stătea cu mâna întinsă, zâmbind, iar în palma deschisă pulsa un obiect mic, roşu.

Câteodată privea obiectul mic din palmă şi îi vorbea cu duioşie: " Iartă-mă dacă stai într-un loc nepotrivit ţie...nu ştiu să-ţi găsesc potrivirea. iartă-mă pentru mâinile adeseori aspre, ori murdare care te cercetează, iartă-mă că nu am ştiut să fac din tine cel mai de preţ tezaur."

Se întâmpla ca unii trecători să se supere că nu puteau lua de tot obiectul din palma întinsă: " Ce fiinţă egoistă, nu am mai vazut pe cineva să se gândească atât la sine! Noi nu facem aşa ceva niciodată! "

Obişnuia să stea cu palma întinsă, zâmbind...

Şi a trecut timpul; ştia că trăia şi pentru a găsi locul cel mai potrivit pentru obiectul din palmă. Căutase şi încercase... în zadar.

Într-o zi, s-a gândit să retragă mâna întinsă, s-a gândit să aşeze şi cealaltă palmă alături şi, cu micul obiect în mijlocul căuşului şi-a îndreptat zâmbetul spre sine. Şi a văzut un loc gol în mijlocul pieptului; a pus obiectul uşurel în lăcaşul liber şi a început să simtă pulsând în interiorul său un ritm anume. Era o muzică altfel care îi trecea prin vene, era un joc al dragostei cu care viaţa îi umplea plămânii şi îi deschidea o altă cale, spre taina din sine. Şi-a împreunat palmele şi le-a dus la frunte a închinare, şi-a însorit luminile din suflet, şi-a pus odoare de preţ în jururl micului obiect roşu, devenit inima fiinţei sale şi a creat un spaţiu sacru din trăiri.

Într-o zi, inima sa a aflat o altă inimă lângă care s-a simţit acasă. Într-o zi, inima sa i-a arătat ce nu ştiuse fiinţa sa până atunci.

"Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi." Ev . după Matei 

Tatuaje...

Fără să ne dăm seama, purtăm cu noi prin viaţă tatuaje permenente. Uneori le afişăm la vedere, pe propriul corp şi aproape ne îmbrăcăm într-o altfel de piele, ciudată. În fiecare dintre noi există porţiuni întinse acoperite cu tatuaje...cele ascunse vederii, cele de pe inimă sunt cel mai dificil de îndepărtat şi de vindecat. Spre deosebire de cele de pe piele, celelalte dor mai ales la mult timp după ce au fost făcute, când nu te aştepţi şi pulsează cât trăieşti. 

Paradoxal, cât timp dor... încă trăieşti.

Uneori, chirciţi de durere, acceptăm ciobul de sticlă al Crăiasei Zăpezii, sperând la amorţirea dulce, care anesteziază orice simţire...uneori alegem să devenim carcase vii ale unui suflet îngheţat.

***

Dacă nu am să aflu altă cale,  prefer să-mi port tatuajele de pe inimă cu lacrimi şi zâmbete, prefer să sufăr iubind,  decât să nu mai iubesc nicicând.

Sensuri...

Sunt o aripă ce străbate realul plutind în ireal.

***
Fericirea mă face atât de uriaşă încât dimensiunile mele  ajung până spre stele.

***

Firescul este să iubesc, să alin, să zâmbesc, să  învăţ  plutirea  pe apele vieţii.

***

Uneori simt îmbrăţişarea caldă a  universului  a cărui celulă sunt.

***

Tot ce există în viaţa mea este pentru că e necesar să fie; tot ce nu există în viaţa mea, nu este, pentru că nu e necesar să fie. E simplu!

***
Am trecut prin suferinţă ca să pot înţelege suferinţa.

***

 Marile încercări ale vieţii şlefuiesc ce e preţios şi aduc apropieri nebănuite între suflete.

***
Mai întâi suferi pentru tine, apoi pentru celălalt şi la urmă pentru tot ce există.

***
Când înţelegi ca tot ceea ce trăieşti este doar între tine şi Dumnezeu, atunci totul se schimbă radical şi îţi cunoşti sensul.

Acum...

La un moment dat am descoperit fizica şi m-a fascinat modul cum se vedea universul şi viaţa din perspectiva aceasta. Am ajuns să iubesc să calculez forţe şi impulsuri, momente, distanţe, tensiuni, delte...Era ca şi cum mă simţeam în anticamera unei încăperi miraculoase, ale cărei minuni abia puteam să le bănuiesc din acel loc. Cu timpul am pornit în căutarea unei alte comori, însă nu am uitat niciodată aventura fizicii.

***

De ceva timp un gând revine periodic în sufletul meu şi anume: mirarea de a înţelege că mai tot timpul vieţii unui om, încă de la naştere acţionează forţa normală, adică forţa de respingere. E ca şi cum ceva mai presus de noi ne împinge să ne opunem permanent: respingem propriul corp, propriile sentimente, oamenii care ne înconjoară cu iubire şi înţelegere, ne opunem familiei, locului din care am apărut, neamului în care ne-am născut... dar ce mi se pare cel mai uimitor este nonşalanţa cu care respingem cunoaşterea de sine; ne îndepărtăm prin vârste de noi înşine.

***
Tot din fizică aflăm că orice forţă are şi opusul ei, că nu există acţiune fără reacţiune şi atunci mă întreb din nou ce anume din noi face să pară respingerea mai puternică decât orice apropiere, ce anume ar putea micşora tendinţa de îndepărtare de ceea ce intră în intimitatea noastră, cum am putea face să schimbăm cursul orientării noastre preponderente: în loc să fugim, să ne apropiem de noi înşine; în loc să respingem ceea ce credem că iubim, să integrăm; în loc să refuzăm, să facem loc acceptării.

***
E a mirarea dedicarea şi pasiunea cu care ne aplecăm spre în afara noastră, spre proiecte şi activităţi exterioare, spre depărtări...
Îmi imaginez că poate oamenii nu îşi dau seama de această forţă de respingere care ne guvernează şi atunci încerc să creez o imagine în care ea este depăşită de forţa de acceptare, de apropierea generală, ca şi cum forţa centrifugă ar fi mai mică decât centripeta, ca şi cum fuga de noi ar fi încetinită.

Ca şi cum oamenii ar trăi într-o atmosferă aurie detensionată, ar lipsi încordarea respingerii, ar redescoperi zâmbetul interior, şi-ar lăsa aripile libere.

Oglindiri

De când m-am născut pe Pământ, te privesc ...sufletul meu urmează imaginea ta; îţi văd seninul, lumina, îţi văd unduirea şi inima mea tresaltă de veselie. Îţi văd înserarea, şi vântul aspru, mă afund în ceea ce îmi arăţi... fie te iubesc nespus, fie vreau să fug de tine. Sunt  un Narcis modern ce se agaţă de ceea ce îmi oglindeşti; natura frumoasă ori zilele senine, înnorările ori dezordinea. Când imaginea nu îmi place,  te îndepărtez. La fel ca şi Narcis nu pricep că atribui sentimente unor reflectări: el nu se iubea pe El ci imaginea lui pe care i-o arăta apa. La fel şi eu,  iubesc sau refuz ceea ce văd:  imagini ale mele. Mă caut  în afară unde sunt doar poze şterse, reflectate. Dar eu sunt mereu mai clar, mai viu, mai senin sau mai conturat. Tot ce mi se arată e o reflectare a mea şi mă iubesc sau mă resping în ceea ce îmi arăţi.

Eu sunt acel albastru pe care îl iubesc în cer, şi verdele din îngemănarea frunzelor, eu sunt vitraliile ce lasă lumina să le anime, şi eu sunt flacăra rugăciunii ce tremură singuratică în lăcaşul său...

 ...eu sunt ploaia ce îmi cade pe trup când mă simt tristă ori nelocuită, şi tot eu sunt aromele nebănuite ale mâncărurilor ce îmi vin în imaginaţie de altcândva, cu gusturi orientale şi multă iubire. Eu sunt inspiraţia ce însufleţeşte clipa cu bucurie; eu sunt unda de poveste din mia de nopţi; eu sunt cel ce mă aseamăn cu sufletul pietrei,cu unduirea eterului, cel ce port cu mine căldura pământului şi pulberea din stele; eu sunt zăpada ce trece prin gheaţă şi plouă pe obrajii calzi de copii; eu sunt punctul de intersecţie dintre lemnul cel de-a lungul şi lemnul cel de-a înaltul, care în îmbinare mă întâlnesc şi mă ţintuiesc în imensa cruce care SUNT... a dorinţei de a  îmbrăţişa şi de a spune: TRĂIESC.

Ştiu că nimeni, niciodată nu va mai reflecta astfel şi că nici o altă clipă nu va mai semăna cu cea din care mă reflectez acum. Ştiu că am ajuns să îmi văd oglindirile şi ştiu că ACUM e vremea în care aleg nuanţele luminii care sunt.

Acum e vremea să mă întorc spre ceea ce sunt, acum e nevoie să accept originalul.

***

În ultima călătorie s-au repetat două situaţii:  în primul rând ceasurile astronomice din cladiri  sunau ora fixă, atunci când ajungeam în preajma lor, iar apoi, oriunde poposeam, apăreau mirese. Mi-am dorit să întâlnesc semne şi am primit: a venit vremea când ceea ce sunt şi ceea ce oglindesc să se unească deplin, să se cunune.

E vremea transparenţei  şi a unirii cu Mine cel care sunt.