Poveștile sufletului-69-Sorocul

 Există un soroc al intâlnirii... oricât de mult ți-ai dorit înainte să se grăbească sau să nu mai existe, acea întâlnire tot are loc. 

***

Dintre toate întâlnirile, aceea cu tine este cea care te schimbă în întregime. La început te arde înăuntru cu o iuțeală amețitoare, dificil de suportat. Atunci e nevoie de anduranță, de curajul de a continua, dar mai ales e nevoie de solitudine. Pentru că orice trecere adevărată se face în intimitatea solitudinii. Cei dragi pot să asiste și să susțină transformarea ta de la o anumită distanță. Dacă însă la sorocul trecerii, există cineva din anturaj care s-ar putea împotrivi, se produce un fenomen asemănător vârtejurilor din apele repezi, acele vârtejuri care scutură cu putere bărcile. Astfel, e posibil să  vezi cum în jurul tău se face brusc gol, deoarece aceia care nu sunt meniți să asiste la întâlnirea ta, renunță singuri ori cad în timpul scuturării „bărcii”. Pe moment totul poate părea un dezastru, însă, cu cât  înaintezi, înțelegi că ești pe cale să faci cel mai nebunesc lucru din viața ta, dar și singurul care merită cu adevărat. Și atunci înțelegi deplin de ce a fost necesar ca pasărea Phoenix să se arunce în flăcările care aveau să o mistuie: aceea era singura temperatură potrivită pentru ca oul pe care îl purta în miezul său  să eclozeze. Instinctiv sau asumat, decizia aceea era singura care îi aducea Viața. 

***

Mult timp trăim fără să știm ce facem cu adevărat... mult timp ne lăsăm „trăiți ” dar există un anume ceas invizibil a cărui bătaie este  auzită doar în  unele inimi, precum  o chemare la întâlnire. 

Poveștile sufletului- 68 - Împletitura

 De când mă știu muzica îmi creează stări felurite și de multe ori mă duc spre ea când am nevoie de susținere mentală ori emoțională. De multe ori m-a uimit felul în care un sunet anume poate să creeze în ființa mea stări care să îmi facă și trupul să se miște altfel: ritmurile vesele, zglobii îmi cresc sufletul, îmi umplu inima și în mod automat corpul începe să se miște fie printr-un picior care bate ritmul, fie prin trupul întreg care se ondulează după volutele invizibile. Sunt apoi ritmurile molatice, mătăsoase care îmi aduc fiori pe piele și o anume greutate caldă în suflet, pleoapele mi se închid automat iar trupul se mișcă după niște sinusoide imaginare ce răsună încă prin veacuri neștiute .

***

Suntem atât de uimitori în alcătuirea noastră încât nu am putea vreodată să încetăm în a spune cu certitudine că știm precis ce ne compune: suntem și trup dar și eter, suntem idee dar și cuvânt, suntem emoție dar și lacrimă; și toate sunt în același timp în noi iar noi suntem măiastra împletitură a lor.

De aceea Iubirea pe care mi-o porți produce în mine furtuni sau senin căci toate firele împletiturii care sunt au nevoie să se hrănească din ea... de aceea, dacă îmi iubești trupul fără să îmi dezmierzi cilii care-mi cresc pe suflet, privirea mea se îndreaptă trist spre zările îndepărtate.... de aceea când îmi vorbești mult despre toate ale lumii fără să mă cuprinzi cald în căușul îmbrățișârii tale, inima mea simte fiori de gheață și tot de aceea, când nu-mi vorbești și nici nu mă mângâi, gura mea tace mut în lacrimile dinăuntru invizibile o vreme. 

***

Sunt o împletitură de mlădițe vii și e nevoie de îndemânare de grădinar iscusit ca să pot înflori roditor pe lumea asta. 

Poveștile sufletului-66- „Când dansezi...”

  Fiecare dintre noi, trăiește după un anume tipar inconștient, scris între rândurile inimii sale. Acolo, în pliurile din inimă există tot ce ne este necesar ca să trăim viața pe care ne-o dorim și care ne este benefică, împlinitoare, rodnică, abundentă. 

***

Într-un anumit moment al vieții am intrat în mod conștient în căsuța din inimă, pe care am găsit-o cu ușurință într-un decor mirific. Am putut să-i „văd” împrejurimile, să simt aerul de acolo, chiar senzația pe care acel mediu o lăsa pe pielea mea... am perceput lumina, culorile, universul acela. Apoi, am intrat în căsuța din inimă și o mare surpriză m-a întâmpinat: acolo, înăuntru, era întuneric, nu puteam să „văd” nimic, oricât de mult m-am străduit. Am revenit în afara ei, am privit-o iar din exteriorul său și totul era ca la început: copacii, razele soarelui, lumina, florile, iarba, însuflețirea, viața... am pășit iar înăuntru și... același întuneric... În căsuța din inima mea, mult timp nu am știut că este întuneric și apoi, mult timp nu am știut ce se află înăuntrul acelui întuneric. 

***

Probabil că la un moment dat, asemeni unei localități care pe timpul unei furtuni puternice sau calamități rămâne fără iluminatul electric și stă în beznă până când se repară totul, mă gândesc că în căsuța din inima mea, s-a stins lumina fără să știu și am continuat să „trăiesc” în acel întuneric fără să-mi dau seama; probabil că mi s-a dezvoltat o altă capacitate de a mă mișca prin întuneric și am contat pe ea, mergând pe bâjbâite... până în acea zi în care, în plină lumină și veselie am deschis ușa căsuței și m-a întâmpinat bezna... adâncă, nemișcată, opacă, grea. 

Îmi amintesc că am pășit în interior cu speranța că mă voi obișnui cu întunericul și așa voi putea desluși ceva din acel loc; în zadar. Am deschis geamurile chiar, am văzut lumina de afară, dar înăuntru, același întuneric în jurul unor raze subțiri ce pătrundeau din exterior. Am aprins apoi o lumânare înăuntrul căsuței și tot ce am putut vedea a fost lumina flăcării ei, nimic în jur. 

***

Privind apoi la oameni, la felul lor de a fi, la acțiunile lor, la cuvintele pe care le folosesc cu o anume încărcătură vocală și energetică, am înțeles că foarte puțini dintre oamenii trăitori astăzi își cunosc lumina dinăuntrul căsuței din inimă... foarte puțini și-au descoperit comorile de acolo, bogățiile și tocmai de aceea în viața reală se comportă ca și cum trăiesc orbecăind perpetuu: fie caută libertatea absolută, afundându-se în liane sociale evidente și zbătându-se apoi frenetic prinși în plasele pe care și le-au ales singuri, fie caută puritatea, perfecțiunea și se găsesc mai mereu în compania acelora impuri și imperfecți pentru care simt dezgust sau furie, fie, în permanentă nesiguranță, caută sentimentul unei siguranțe iluzorii date de  bunuri materiale, ori promisiuni schimbătoare... Singura soluție pentru toți se găsește acolo, în întunericul dinăuntru: acolo se află libertatea absolută, perfecțiunea, puritatea, sensul, siguranța... Singurul lucru pe care îl putem face cu adevărat este să facem lumină în acel loc din noi și să ne bucurăm de ceea ce ea va lăsa la vedere. 

Poveștile sufletului-65- Rodul...

 În sufletul nostru există o anume succesiune climaterică, asemănătoare anotimpurilor terestre... la răstimpuri,  mici adieri sau semne pe cerul dinăuntru anunță transformările ce vin. Așa cum trecem prin zile lungi de gheață sau de caniculă, tot la fel există pe bolta cerescului din noi perioade calde dar și perioade când ai sentimentul că nu suferința e ceea ce poate fi mai rău pentru sufletul tău ci neputința de a mai iubi, incapacitatea de a o mai simți. 

Mergem unii spre alții ghidați de amintirile unei iubiri pe care am cunoscut-o deja, pe care am trăit-o și care am fost cândva... acea iubire care ne-a făcut Prometei și zei, care ne-a încoronat cu stele... mergem spre celălalt nu atât ca să primim ceva de la el, ci mai ales cu speranța că alături de el sufletul nostru va rodi așa cum îi este menirea. Și de cele mai multe ori, nu neapărat oamenii în sine ne dezamăgesc prin ceea ce fac ori spun, ci acea șansă pe care o ratăm iar de a trăi în iubire. 

***

Crezul  și vrerea  de acum îmi sunt  ca pentru  tot ce voi trăi de acum încolo, să îmi rămână sufletul în iubire, să crească în mii de raze și să aurească tot ce trăiesc, ce ating, ce gândesc. Ceea ce mă întristează în relațiile nepotrivite este tocmai faptul că vreodată aș putea să nu mai simt iubirea deloc, că într-un anume gest disperat aș putea permite ca sufletul să mi se stafidească și că nicio geană sidefie nu l-ar mai putea broboni vreodată în pârg.  Dintr-o anume perspectivă sunt precum o țarină ce a fost stearpă sau rodnică în funcție de cel care o semăna sau de mediul din jur: în companie nepotrivită roadele mi-au fost puține ori uscate, sau, paradoxal, în perioade lungi de singurătate am devenit pajiște înmiresmată unduind sub azur. 

Când o pasăre albastră mi-a cântat cu înfiorări de amurg,  am început să mă știu, să îmi amintesc că rodul meu își are un timp negreșit și că e menit să potolească multe însetări. 

 

Poveștile sufletului-64- Mă vezi tu, pe mine oare?

 Infinite priviri ne străbat... în noi sunt mulțimi de ochi ce  se așază pe oameni, obiecte, imagini, trăiri, simțiri, cuvinte chiar... asemeni unor umbre, privirile noastre acoperă ceea ce „vedem”, îmbrățișează blând sau sufocant, revigorant sau ștrangulator ceea ce vedem. Privirea noastră, fără să o știm, are capacitatea de a schimba fizic  obiectul privirii... asemeni unui proiector care punctează un anumit loc luminându-l și încălzindu-l, privirea noastră influențează mișcarea intimă a celulelor obiectului privirii noastre, influențează armonia interioară sau determină dezorganizare, uscăciune, devitalizare... credem că vedem dar de cele mai multe ori doar privim și lăsăm în obiectul privirii noastre veninul neîmplinirilor personale, sentimente de invidie, furie, neputință, lașitate, slăbiciune. Chiar și cei care se consideră spirituali, care își declară intenții pozitive în favoarea oamenilor, obișnuiesc să nu vadă cu adevărat, căci a vedea este să înțelegi ceea ce determini în celălalt, ceea ce ”lași” să pătrundă în el cât timp îl privești direct sau în imaginar. 

Ceea ce transformăm în noi, orice gând pe care îl schimbăm în senin, orice sentiment negativ pe care îl domolim, orice furie pe care o îndulcim sau îi dăm un sens util, face ca și calitatea privirilor noastre, a razelor noastre, a interacțiunilor noastre să se schimbe. 

De altfel, chiar o vorbă de demult  spune că „ochiul stăpânului îngrașă vitele”. Prin urmare, să ne vedem pe noi și pe ceilalți cu ochi buni și luminoși. Până la urmă, viața însăși ține de privire...

Poveștile sufletului-63- Râul...

 Chiar și în pustiul cel mai arid există un loc unde cândva a curs un râu... pe unde s-a produs o alunecare, o curgere, o fluidizare ... În acel loc aerul este diferit ca și cum râul continuă să curgă într-un invizibil terestru și alunecarea lui face să se miște sunete, adieri, clipociri. Dacă ajungi acolo, e posibil chiar să te simți lângă un râu adevărat, să simți cum prin tine trec unde cristaline și răcoroase, cum îți cresc ferigi  printre pietre și pești iuți îți taie undele spe amonte.. 

***

Trec adeseori prin aridul omenesc și observ cum rând pe rând, felurite râuri dispar tăcut: râul de lacrimi calde, al boabelor de rouă  din suflet, cel al curajului  în asumare, cel al perseverenței în creștere și curățenie și mai ales râul compasiunii. 

***

„Du-mă la râul tău, vreau să-l cunosc!” 

 

Poveștile sufletului-62- Muzica...

 Iubesc câteva lucruri pe lumea asta mai mult decât o pot exprima, iar printre ele muzica are un loc anume. Mă uimește și mă fascinează modul cum undele sonore în contact cu ființa mea creează dansuri cuantice, ori unduiri de sentimente, cum inspirația se așază cuminte pe un portativ eteric pentru ca apoi să se înșire în cuvinte, în emoții, idei, transcrieri de zenith.

Precum întâlnirea a două instrumente diferite în aceeași partitură, la fel se întâmplă și cu două suflete în relație... fie că sunt de prietenie, de iubire, în căsătorie sau pentru o lucrare comună... un pian și o vioară, împreună ... uneori pianul sună dezacordat alteori, vioara... uneori alăturarea lor se aude ca și cum fiecare cântă separat, ca și cum se aud două partituri distincte în același timp... sau, în mod miraculos, alăturarea lor creează magnificul, posibilul, armonia, creșterea.

Undeva, într-o fărâmă de inimă, cred că fiecare dintre noi tânjește să trăiască acea partitură în care interpretarea fiecăruia să se modeleze în măiestrie, cântecul împreună să fie strălucirea ambilor, fiecare să fie virtuoz în solo și împreună, să creeze acele tăceri ori susțineri în care să se întâmple înflorirea reciprocă... E bine știut că un suflet, la fel ca și o floare  înflorește diferit într-un mediu prielnic în comparație cu  unul potrivnic. Florile fericite sunt de o frumusețe ireală, uimitoare, divină, iar florile care înfloresc într-un mediu nepotrivit sunt șterse, timide, stângace. 

Viața fiecăruia dintre noi are aceste premise: să fie o sonată uimitoare de Mozart sau un cântec oarecare, ce trăiește puțin...  iar acest potențial, această octavă divină din suflet, această înflorire măiastră se întâmplă lângă sufletul potrivit nouă... Sunt suflete care ne potențează, lângă care devenim păsări măiastre ce își lasă viersul să lumineze prin veacuri și sunt suflete care ne bruiază, lângă care ne închidem și tăcem. 

Noi toți, lângă cel potrivit putem  crea o minunată sonată de Mozart în relațiile noastre. 

Poveștile sufletului-61- Sunt dintre aceia...

 Sunt dintre aceia care duc greul fără să o știi, care îți spun ce au de zis ori tac, dar nu te vorbesc de rău în lipsă pentru că se simt rău fizic chiar și pentru un singur gând potrivnic vieții. Cel mai des merg acolo unde e greu ori provocator în învățare, foarte rar mă aflu  unde nu e nimic de făcut. Sunt responsabilă și  lucrez spre folos și pasiune oriunde mă aflu. Mă destabilizează oamenii invidioși, bârfitori, mici la suflet și aleg să mă îndepărtez de tot ceea ce reprezintă ei. Cei care mă cunosc mai îndeaproape, cu care am trăit ani buni situații felurite, cei care mi-au simțit vibrația dincolo de cuvinte și aparențe, cei asemeni mie, știu că vine o vreme când trăiești ceea ce îți cere Calea, sau Divinitatea, sau Misiunea și că tot ceea ce reprezintă orgolii mărunte, funcții, statuturi nu au nicio valoare în lipsa integrității, a onestității față de Sine și ceilalți, a asumării depline. 

 ***

Sunt dintre aceia care pot merge singuri pe drum, prin pădure sau pe cale,  dar care încă apreciază o companie pe măsură  și care preferă solitudinea în schimbul unei proaste însoțiri.  

Sunt dintre aceia care înțeleg că îi pot speria pe cei care nu se cunosc, se complac în judecăți și bârfe, care nu sunt impecabili în vorbă și fapt, care trăiesc într-o alunecare lipicioasă fără chiar să înțeleagă acest lucru. Îi văd, îi simt, și îi ocolesc. Ne putem regăsi când vom avea același ideal, aceleași priorități, sau năzuințe. Ne putem asocia și însoți când respectul și recunoașterea sunt singurele criterii ce ne străbat intenția. 

Poveștile sufletului-60- Sufletul...

 Sufletul are un limbaj al său care se exprimă prin trăiri. Când ceea ce facem este hrănitor, evolutiv, benefic pentru sufletul nostru, simțim bucurie, regenerare, beatitudine chiar; când ceea ce facem este  impus, din obligație, lipsă de asumare, rutină, siguranță slab înțeleasă, simțim epuizare, oboseală, apatie,  Pe măsură ce trecem prin vârste limbajul sufletului se estompează în spatele unor trăiri care aduc o bucurie iluzorie, și care de fapt este o îndepărtare de sine, o amorțire pe care o luăm drept bucurie deoarece estompează însăși suferința. Ca un paradox, pe măsură ce creștem, pe măsură ce ar trebui să mergem spre maturizarea noastră deplină ( fizică dar și emoțională și spirituală) ne dezlipim tot mai mult de noi înșine, devenind niște accesorii atrofiate ale propriilor suflete. 

De câte ori văd un om care își arată supărarea pe el și pe viață, de câte ori văd un om speriat de funcția pe care o ocupă, de câte ori văd neasumare și indiferență, simt o mare tristețe... știu că eu însămi trăiesc această atrofiere de care aminteam și singura gură de aer proaspăt în această sufocare generalizată este să îmi las sufletul să mă ducă în locurile și situațiile în care îi simt fericirea simplă.  De mult nu mai caut recunoașteri artificiale, atestate iluzorii, grade ce se risipesc la prima rafală. Am înțeles că în mine există deopotrivă călăul și Mesia, că drumul zilei către noapte este același cu cel al nopții către zi, că ele sunt la fel și se succed perpetuu până când ochiul  se va fi obișnuit să vadă și altceva în afară de zi și noapte, iar atunci sufletul redevine  viguros și roditor. 

Poveștile sufletului-59-Bunii...

Sunt precum acei copaci bătrâni care își simt seva cum urcă spre frunze...  ca și în cazul lor,  bunii  vorbesc, simt, lucrează prin mine. Ceea ce ai au învățat, felul cum vorbeau, modul cum își țineau corpul în împrejurări felurite, reacțiile  bruște sau prelung gândite, nuanța zâmbetului din privire, rotunjimea curburii chipului în flexiuni de suflet mi-au înmugurit deodată pe chip, în conduită, în manifestare. Tot mai mult sunt precum un frunziș ce cuprinde toți bunii în coroana bogat-verde rotunjită spre cer. Venele sunt firele, ramurile,  prin care fiecare dintre ei se manifestă prin mine și prin care îi trăiesc  pe ei în timp ce mă trăiesc pe mine. 

Bunii și bunele îmi pulsează în respirație, în sinapse, în chimism; treptat (re)devin ei sau poate din multa dragoste îi las să mai fie iar în viață, să decidă, să simtă, să iuțească aerul cu răsuflarea lor. 

Nu te înșela, așadară, când mă întâlnești! Cel mai probabil nu noi ne vom întâlni, ci va fi întâlnirea tuturor bunilor noștri, vrednice seminții, vițe pierdute în zarea veacului. 

 

Poveștile sufletului-58- Corpul...

 Mă gândesc adeseori la felul cum suntem construiți, la ceea ce ne alcătuiește pe timpul unei vieți. Îmi pare un tâlc modul cum esența noastră umple un corp pe care îl folosește fără să-l cunoască total. Obișnuiesc să compar această situație cu mașina de spălat rufe care îmi pare sofisticată dar pe care din lipsă inițială de timp o folosesc intuitiv doar la două programe de când am luat-o. Sunt convinsă că este super deșteaptă în complexitatea ei, dar am ales să o utilizez în acest fel.... comoditate, ignoranță, lipsă de înțelepciune... Posibil toate la un loc. 

În mod asemănător oamenii dețin cea mai performantă mașină care poate exista însă o folosesc în mod intuitiv la nici un sfert din capacitatea ei. Și asta sub presiunea unui impuls care face jumătate din treabă; adeseori nevoile sunt acelea care ne împing să acționăm și o facem de cele mai multe ori strict în direcția lor. 

Pe de altă parte este fascinant cum odată îmbrăcați în corpul nostru, în această intimitate cu el SIMȚIM. Uneori îmi vine să cred că emoțiile sunt memoria trupului mai degrabă decât a ceea ce suntem, trăirile lui personale ce  rulează periodic în anumite împrejurări. De asemenea cred că ceea ce vedem cu ochii fizici, lumea așa cum ni se arată este oglinda a ceea ce aducem dinăuntrul nostru, a ceea ce există în noi. Fiecare dintre noi are înăuntrul său un pământ și un soare interior, rețea de râuri, mări și oceane, în fiecare dintre noi există zări, păduri, vânturi, popoare. Fiecare dintre noi este o întreagă lume și ceea ce se întâmplă când doi oameni stau alături, este ca alăturarea a două lumi. Dacă sunt lumi pașnice, evoluate, vor avea de învățat una de la cealaltă, vor colabora și vor coexista pentru înflorirea reciprocă. Dacă însă, cele două lumi păstrează încă un nivel de evoluție mediocru, aproape imediat vor începe războaiele,  inițial la „ granițe”, apoi treptat pentru „cucerirea” completă. 

Fiecare om, în fiecare clipă a ființării în corpul său, trăiește ceea ce este el însuși și ceea ce provoacă prin felul său de a fi. Cred că fiecare stare, sentiment, trăire sunt un indiciu prețios care ne arată cine și cum suntem de fapt și că abia după ce ne vom afla propriile păduri, munți, stânci, râpe, câmpii cu rod și deșerturi interioare, după ce ne vom accepta crivățurile, avalanșele, arșițele, furtunile, banchizele dinăuntru, propriile abisuri, propriile livezi și pășuni, după ce vom înțelege modul cum vrem să cunoaștem, să avansăm cucerind prin agresiune sau delăsare, prin hărnicie sau pasivitate rece, prin curaj sau groază, vom ști că nimic din ceea ce vedem, auzim, trăim nu vine dinafara noastră. 

Ceea ce trăim odată ce am umplut propriul corp cu ființa noastră este o creație  personală și felul în care ne purtăm cu oamenii este felul în care ne percepem pe noi înșine. 

Poveștile sufletului-57- Planul...

 La răstimpuri ca și cum ni se permite să „vedem” mai mult, ne aflăm în fața unor ferestre spre altceva și privim dincolo... În aceste răgazuri aflăm că există un Plan din care facem și noi parte și odată cu trecerea prin trăiri, aflăm că ceea ce suntem, ce știm, ce putem, ce înfăptuim e inclus în acest Plan și că înzestrările noastre sunt pentru un folos mult mai larg decât doar cel personal. Cu cât înțelegem mai repede acest lucru, și anume că dacă ceea ce facem pentru fericirea și binele nostru este dublat de gândul la  binele și fericirea celorlalți, viața devine mai ușoară. Încetăm  să ne mai fim proprii dușmani și conștientizăm coliviile în care ne-am așezat singuri. 

Abia apoi începem cu adevărat treaba, creșterea... învățăm când să lucrăm și când să așteptăm un răspuns... Pentru o anumită etapă a vieții noastre, ne trăim viața ca și cum ar fi  un joc de șah, jucat între noi și Univers: facem o mutare și așteptăm răspunsul Universului la mutarea noastră, apoi o altă mutare și o altă așteptare... Într-o  etapă diferită găsim sensuri nebănuite ale credinței și  aflăm puteri surprinzătoare în noi înșine. .. Universul își schimbă apoi înfățișarea și înțelesul, este deopotrivă în noi ca și în tot ce există și totul  este în el,  „Cunoaște-te pe tine însuți” atât de felurit interpretat rămâne și astăzi îndemnul pe care îl cred cel mai onest și binefăcător nouă. Și în Planul în care se află planul vieții noastre există pentru fiecare acest plan al cunoașterii de sine și de ceilalți, al cunoașterii a ceea ce suntem, ce semnificație avem în viața noastră și a celor din jurul nostru, a muntelui pe care ni l-am ales și în vârful căruia ne-am dorit și promis să ajungem. 

Poveștile sufletului-56-Cu fața...

 Când am ajuns acasă am primit un video și împreună cu el mesajul : ”Niciodată să nu vă mai întoarceți cu spatele!”. Am privit filmulețul... am revăzut locul acela, panta, cei doi urși, m-am revăzut la distanță față de restul grupului și am retrăit acea secvență. Ursul care se ducea spre grup, zgomotele pe care au început să le facă cei din grup... l-am perceput derutat ca și cum căuta o ieșire; apoi drumul spre mine, dialogul nostru din priviri. Mi-am reamintit chipul drăgălaș, liniștea pe care am simțit-o atunci... în alte circumstanțe poate că ne-am fi împrietenit dar condițiile erau potrivnice. Îmi amintesc că am găsit un băț mai gros pe jos pe și l-am luat în ideea să îi parez orizontal o eventulă încercare a sa de apropiere prea mare. Se oprise în fața mea și ne priveam...îi vorbeam în gând...în spatele său, zgomotele de genul haka dance curgeau repetat. A decis să treacă în dreapta mea pe pantă. a făcut câțiva pași în sus, m-am întors să plec. Filmul arată cum mă privea chiar și când urca și atunci când a văzut că m-am întors a pornit iar vioi după mine. Ceilalți m-au strigat atunci și m-am întors ... era mai aproape decât prima dată și eram iar față în față. S-a oprit brusc... ne-am privit iar și a plecat la fel de brusc. de data asta, mă retrăgeam cu spatele înapoi, stând cu fața mereu către el. 

***

Adeseori am simțit ceea ce se întâmpla, în lipsa mea referitor la mine... am simțit locul în care eram vorbită de rău sau oamenii care o făceau când nu eram de față. Starea de rău ce îmi apărea în prezența lor era mereu o mărturie. Și de fiecare dată preferam să întorc spatele și să mă retrag ignorând. Ursulețul de ieri mi-a arătat cum, în spatele meu întors, adeseori sunt urmărită și mai avântat. Asta m-a făcut să îmi amintesc acele situații de care știu și probabil multe altele pe care le bănuiesc și să fiu recunoscătoare întâmplării de ieri, oamenilor cu care eram și care au înaintat spre mine când în sfârșit am învățat să mă retrag rămânând cu fața spre eventualul pericol. Finalul a fost fericit și faptul că am avut șansa să revăd întâmplarea filmată din partea opusă mie, m-a făcut să înțeleg diferit lucrurile. Am văzut ce au văzut ei, știu ce am văzut și simțit eu, și cred că undeva, într-un plan invizibil, ieri, am legat o prietenie neobișnuită și caldă. 

Poveștile sufletului- 57- Ca prima oară...

 Există un drum în toate... există drumul de la un loc la altul și drumul de la noapte la zi, ori drumul de la Eu la Tu, ca și drumul de la minte la inimă, dar și acela de la „De ce?” la ”Aha! , ori drumul de la spațiu la timp și apoi la Eter. mai există apoi drumul de la Vis la Trai și de la Vrere la Înfăptuire, după călătoria pe drumul de la o lume la alta, de la șapte la opt...

În mod asemănător există Paznici sau Gardieni ai trecerilor ... ei veghează și permit doar celor care sunt pașnici în fire și fapte să intre pe teritoriul lor... Uneori ei te văd de departe cum te apropii și te așteaptă, alteori se trezesc cu tine vrând să treci în domeniul pe care îl păzesc și atunci te cercetează, te întreabă, verifică intenția și scopul...

Sunt Drumuri și Paznici ai lumilor și probe de virtute, onoare, curaj. 

Poveștile sufletului-56- Mantia

  Sunt acele clipe când de nicăieri, în mod invizibil, treptat, treptat simt cum o mantie groasă mi se așează iar pe suflet și sentimentul sufocării, al tristeții, al pustiului mă poartă spre tărâmul lui „fără limite, ori reguli”.  Inima mea atunci redevine pasăre ce se zbate într-un laț invizibil și îmi trece pâlpâiri prin fire. În dâra bătăilor ei de aripi mă simt  desculță prin frig, ca și cum ziduri înalte s-ar fi ridicat iar în jur. 

Sunt acele clipe când alunec în Țara Pustie a manipulării, a fățărniciei, a lipsei de onoare și inima mea simte împunsătura înghețată a vorbelor, gândurilor acestei lumi...

***

Atunci, în acele momente, îmi cuprind inima cu  brațe de iubire, o îmbrac în petalele moi de cireș sidefiu, îi însoresc zâmbetul și îi spun simplu. „Respiră!” ... „respiră luung, vânjos până ce căldura respirației tale și puterea suflului va subția această mntie groasă, până ce ochiul se limpezește iar. Căci doar ochiul tău limpede poate readuce mugurii începutului și de data asta. ”

Când din neștiut mantia groasă a frigului se așează brusc peste inima-mi, stau un timp de uimire tristă sub apăsarea ei, apoi îmi suflec mânecile firii și cu respirații viguroase încep să-mi șterg ochiul ce vede dinăuntru... Când Țara Pustie dispare din jur, știu că se apropie o altă Sărbătoare. 

Poveștile sufletului-55-Echinocțiu

 Inițial alesesem alt traseu dar, după ce am aflat care era situația la munte, am zis să mergem pe unul cunoscut cât de cât. L-am ales pe acesta pentru că în memoria mea rămăsese ca fiind unul ușor și destul de rapid. Aveam clar în minte începutul, câteva frânturi din drum, apoi poiana și ultima parte, drumul de coborâre prin pădure. 

Vremea era de o frumusețe aparte, cum nu mai fusese de foarte mult timp

iar în zona aceea lumina avea luciri de basm. cerul însuși avea o nuanță unică, de albastru movuliu de cristal, iar albul din jur în lumina particulară a zilei, era purificator. Așadar totul ne îmbia să mergem pe acel drum, totul era ispititor de frumos, atractiv... ca un basm din copilărie. 

Apoi, ceva s-a schimbat și pe măsură ce înaintam îmi dădeam seama că traversam porțiuni de traseu pe care nu mi le mai aminteam, iar sus, pe cer, după ce cumpăna soare-nor a stat o vreme neclintită, s-a lăsat treptat cucerită de înaintarea unui gri copleșitor și des. În fața noastră drumul devenea tot mai dificil, iar înaintarea mai anevoioasă. Știam drumul din vremea de toamnă, dar ceea ce aveam în realitate era de departe diferit și mult mai greu. 

Am fost traversată de gândul renunțării, și apoi de ispita tristeții, a neconcordanței dintre ceea ce trăiam și ceea ce știam înauntrul meu. De mai multe ori credința de „ gata, am ajuns, mai e foarte puțin” s-a dovedit  „mai e de mers cel puțin o oră” pe care am acceptat-o treptat. Până la urmă, sentimentul că nu există cale de întoarcere, ci doar capătul din fața noastră a fost cel care m-a făcut să continuu. Pe drumul acela am simțit ceea ce poți simți într-o viață întreagă: visul, mai fumosul decât îl poți închipui dar și mai greul decât poți crede, realitatea din corpul tău care îți spune că nu mai poate dar și forța pe care o aduce de undeva din neștiut când mintea îi spune „hai, mai poți un pic!”, povara gândului că ai purtat cu tine în mod hazardat alte persoane care te-au crezut și au crezut în frumusețea începutului, surpriza descoperirii faptului că ceea ce credeai foarte important în anumite condiții și împrejurări, atunci când totul a devenit mult mai dificil, nu a mai avut deloc importanță, iar ceea ce avea preț cu adevărat s-a dovedit a fi cu totul altceva. 

Drumul acela, văzut din perspectiva zilei de azi, la care privesc așa cum ai privi retrospectiv la capătul unei vieți, a fost plin de tot: de emoții și trăiri felurite, de renunțări și victorii, de împreună și singur, de natura și noi, viața însăși și respirația personală, de ceea ce sunt, fac, simt, trăiesc  și pun laolaltă cu ceea ce suntem. Și tot din perspectiva zilei de azi, am înțeles că așa precum am știut pe acel drum că nu există varianta întoarcerii deoarece ar fi fost mai greu de dus gândul a ceea ce ar fi putut fi trăit, oricât de greu ar fi fost, tot la fel,  trăiesc tot ceea ce mă duce mereu spre capătul din fața mea, spre împlinirea fiecărei căi pe care pornesc de fiecare dată. 

Și așa cum a spus un prieten : „azi mă refac, ieri m-am făcut.” 

Poveștile sufletului-54-Trecerea

 Trecerea este una dintre caracteristicile vieții. Este uimitor cum stăm într-o anume stare sau situație care durează cât timp îi este necesar unei ultime picături să se adauge pentru ca totul să se schimbe. Nu am știut niciodată care a fost acea ultimă picătură care a declanșat schimbarea bruscă dar am simțit clar când în interiorul inimii o palmă desfăcută spre exterior spunea stop și din acea clipă am încetat să mai fac ce făceam. 

Trecerea se face între două părți și atâta timp cât ești în ea, exiști simultan în ambele. Niciodată nu știm dinainte cât timp va dura și de multe ori abia dacă îi conștientizăm începutul. Ne surprindem deodată în mijlocul unei stări, uneori ca o plutire, alteori ca o alunecare și devenim atenți la noi înșine. În timpul feluritelor treceri, ceea ce face parte din latura nouă, se adaugă precum nisipul din clepsidră cu o anume constantă, iar ceea ce ține de latura veche, dispare cu aceeași constanță, până când totul devine noua stare. 

Dintre feluritele treceri, aceea de la indiferență la iubire îmi pare actuală și urgentă. 

Poveștile sufletului-52- Despre durere, în ziua Iubirii...

 Noi toți, chiar dacă știm sau nu, trăim din perspectiva durerii. Este deja cunoscut faptul că fiecare dintre noi poartă cu el diferite răni personale sau de familie, unii vorbesc despre răni karmice iar alții, afirmă chiar că fiecare om, în momentul concepției sale, primește ca moștenire „rana sacră” care, potrivit lui Richard Rudd „este o zgârietură sau ruptură care s-a format la începutul universului... asemănătoare unei găuri negre infinit de dense, care nu poate fi niciodată umplută și care este înscrisă holografic în fiecare aspect al universului.” Mai departe, potrivit aceluiași Richard Rudd, „...rana sacră este motivul existenței noastre. Viața însăși este o reacție la rana sacră- întrucât evoluția se petrece în timp ce viața încearcă să umple gaura mistică din inima creației.”

***

Luând ca mod de înțelegere această perspectivă și derulând parcursul personal prin viață, pot afirma faptul că destul de curând am asociat durerea cu oricare alt simțământ și chiar iubirea părea să nu aibă sens în lipsa durerii. Prin urmare, am învățat să aleg între două dureri și atunci când devenea de nesuportat o situație, mergeam spre alta, care avea ca fond o durere mai mică. Privind viața pe care am trăit-o până acum, alegerile mi-au fost dictate de durere și nu de IUBIRE... am mers în locul și spre oamenii care sufereau de ceva, pe care îi durea profund ceva și am mers acolo pentru că trăisem durerea până la insuportabil... durerea fizică, mentală, și sufletească. E cumva ca în bancul cu eschimoșii care și-au cumpărat în masă frigidere pentru că au fost convinși că în ele era puțin mai cald decât afară. Și, da, așa cum simțim poate mulți dintre noi acum, ne-am ținut de frig unii altora... poate mai puțin de frig decât alții...

***

Să recunoaștem în mod onest, suntem încă amorțiți pe dinăuntru... avem încă acel ciob de gheață în inimă și în ochi...și de aceea, oricât de mult am merge spre a-i vindeca pe ceilalți, în învățăturile noastre se simte încă durerea, este încă prezent frigul din inimă. 

***

Foarte puțini sunt aceia care au ajuns să-și încălzescă ființa cu totul, care au reușit să lumineze rana sacră și să îi găsească oblojeala... ei se numesc avatari, sau iluminați. 

În rest, cred că suntem cu toții niște plăpânzi pui de stele și asistăm uimiți cum ne încolțesc penele și învățăm să deosebim durerea de iubire. 

De-aceea cand ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu rauri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atat cat sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gandul meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu sunt eu acela
cu care vorbesc!- Nichita Stănescu „Enghidu”

Poveștile sufletului-51- Iubește rana...

 O mare parte a vieții ne identificăm cu rănile noastre dar, în mod paradoxal, în egală măsură  le și respingem. Există câte o rană pentru fiecare zonă importantă a ființei: avem răni sufletești, sexuale, trupești care reprezintă tot atâtea măști sau paravane între noi înșine și viață. Ne ascundem constant în spatele acestor răni pe care în același timp le disprețuim.  Între noi și rănile noastre există o relație ciudată de atracție și respingere pe care o amplificăm până când, într-un anume moment reușim să facem un pas dincolo de ele și să le înțelegem rostul. Fiecare rană ne-a adus daruri nebănuite: am învățat răbdarea, atenția, grija, am învățat să ne întoarcem la noi, să ne acordăm îngrijire și repaus, liniște, blândețe, am învățat mai ales să fim atenți la noi și să le recunoaștem și în ceilalți, să-i înțelegem  în manifestări și să-i ajutăm și pe ei  să și le observe și să le vindece. 

Rana este cauza și manifestarea ne-iubirii noastre și atâta timp cât nu o înțelegem așteptăm ca celălalt să vină spre noi, să ne ofere iubire și înțelegere la un nivel ideal... oricum, în prezența rănii iubirea altcuiva tot ne va durea. De aceea, oricât de mult am vrea să fim generoși, oricât de mult am merge spre a-i ajuta pe ceilalți, spre a-i vindeca, atâta timp cât în noi nu s-a produs miracolul iubirii de noi, de rana noastră și de cel care a creat-o, demersurile noastre nu sunt decât prilejuri de rezonanță și amplificare între suferințele comune. 

Blândețea, răbdarea, maternitatea sau paternitatea manifestate în mod constant și profund față de noi înșine, și mai ales non judecata sunt cele care ne vindecă  și declanșează vindecări miraculoase în jur... căci odată ce ai cunoscut miracolul vindecării ceva din tine se schimbă definitiv și nu mai poți fi altcumva decât onest și blând, ferm și conștient de ceea ce înfăptuiești trăind. 

Poveștile sufletului-50- Ondulări...

           Viața este curgere și muzică... este ondulare de simțiri, succesiune de imagini și secvențe trăite ori  închipuite, după o înșiruire  bănuită. Nu știu dacă sunetele sunt pipăibile ori dacă îngerii aud muzica făcută de oameni, dar știu că în muzică există lumea sufletelor: acolo se întâlnesc, se ating sufletele, se cuprind ori se resping, se îmbrățișează, se contopesc, se împrăștie în eter, dansează, fac onduleuri, spirale, clădesc Universuri, se topesc și se pulverizează unele în altele... și horesc rotund, voinicește, rotesc până se înalță cu totul... și înalță Totul.

Suntem, o bună parte a vieții noastre, note muzicale disparate care își caută cheia potrivită pentru simfonia existenței... ne căutăm și ne cântăm perpetuu ... ne picurăm clapă cu clapă în sunet rotund, perlă de lacrimă, buclă de inimă...

Sunt o doină feciorelnică ... ești un cântec de haiducie neatins... suntem colindele de peste veacuri ce vestesc nașterea și regăsirea, ce slăvesc Lerul. 

Suntem mlădieri de ființare și creăm sunete în trecerea prin lume, alunecările noastre sunt foșnete ușoare, pașii noștri se aud apăsat, alergările noastre sunt șuvoaie ropotite, mersul nostru desculț, o apăsare lină pe spinarea înverzită, se aude catifelat și senzual. 

***

Muzică e viața și curgerea ei un clinchet de claviaturi cerești.