Alb satinat

Știi toate acele clipe când simțeai că îți sunt departe și de neînțeles... când credeai că rănesc fără să simt ce fac ci poate din inconștiență ori cu o anume plăcere viciată. Lasă-mă să îți spun că în sufletul meu există un câine mare, alb și bun, cu blana satinată. Pe când era cățeluș era foarte vesel, cald și plin de energie zglobie. Se ducea către mâinile întinse spre mângâiere și se bucura de fiecare dată când simțea căldura palmelor pe frunte, pe cap, pe urechi, pe grumaz. Apoi aceleași mâini au lovit, au pălmuit, aceeași ochi ce priveau cu drag au devenit fulgerători, tăioși, au sfâșiat. Cățelușul din inimă a fost nevoit să învețe că ceea ce azi te face să urci pe culmi nebănuite, mâine te doboară brusc, fără vreun avertisment. Nu a știut cum să interpreteze, nu a avut unde să se ducă și a învățat să se vindece singur cum a putut. Uneori și-a ignorat rănile până ce unele  au devenit invizibile, pe altele a putut să le vindece, în locul altora a reușit să pună blăniță nouă  dar în mod inexplicabil, undeva în sânge a început să curgă o nouă informație: orice mână care îți oferă mângâiere poate să te usture fără motiv, aceeași privire care se uită cald la tine poate să îți taie respirația mai apoi cu un fulger de gheață.  Și culmea, tot ce a venit mai apoi în viață nu a putut șterge această informație din venele sale. Undeva în pliurile de suflet rămase pure, când se retrăgea după o nouă confirmare a loviturilor, regăsea speranța unei altfel de trăiri: acel miracolul al întâlnirii mîinilor care vor ști doar să mângâie, al privirii care va rămâne mereu caldă și bună. 

Ei bine, în toate acele clipe când simțeai că mă port ciudat se rupea brusc și fără vreo atenționare coaja de pe una din rănile rămase vii... durerea ascuțită mă făce uneori să vorbesc aiurea, fără vreun motiv logic, mult și dezlânat ca să nu mă opresc nici măcar o clipă să văd rana aia mult prea dureroasă...alteori mă ducea în cea mai profundă muțenie. Ba în unele momente, chiar și când totul era cald și frumos, mă străbătea teama lui ce va urma după acea frumusețe neașteptată. 

Sunt momente când în preajma  iubirii  totul e atât de perfect încât încă  doare tot ce nu a mers până atunci.  

Revelaţii

Te priveam direct în ochi, îţi vedeam conturul pleoapelor, genele, lumina din privirea care se uita spre mine, te priveam şi nu înţelegem cum de totul era ca de obicei, cum nimic nu avea o formă aparte sau o lumină altfel; îţi priveam ochii şi nu reuşeam să desluşesc minciuna. Tocmai recunoscuseşi, tocmai avusesem confirmarea, tocmai trăisem sorocul să recunoşti că fusese o minciună spusă cu acelaşi aer, cu aceeaşi naturaleţe cu care îmi spui orice.

Te priveam în ochi şi înţelegeam că nu te mai pot crede nicicând tocmai pentru că minciuna ta are aceeaşi înfăţişare cu firescul tău. Mă gândeam câte lucruri poţi face, câte întâmplări poţi ascunde astfel; mă gândeam la nevoia de a fi onest, la nevoia de a te crede, te vedeam brusc fragil în sensul  laşităţii care îmi repugna, sau care mai degrabă  mă făcea să îmi închid căile de comunicare spre tine:  nu mai aveam nici un chef să te înţeleg, să te cunosc, să creăm ceva împreună... minciuna nu arăta în vreun fel anume, dar era atât de grosieră încât se simţea fizic şi îmi anestezia orice avânt spre tine. Nici măcar nu mi-a părut rău pentru orice ar fi putut să fie; am simţit doar un puternic impuls de a creşte, de a fi deasupra oricărei dureri ori dezamăgiri produse vreodată de oricare altă minciună a oricui; ba chiar mi-am dorit să pot creşte în aşa fel încât nimeni să nu mai simtă nevoia să se ascundă, să se prefacă, să înşele în prezenţa mea; mi-am doriit să fiu în aşa fel încât  orice om  pe care  urma să îl mai cunosc după aceea să se simtă firesc în adevăr, să nu se mai teamă vreodată de el.

O altfel de privire-9-Ceaşca

S-a bucurat când le-a văzut: erau două ceşti fără toartă, boluri mici de ceai. Chiar la timpul potrivit apăruse şi cutia cu ceai aromat. Le-a aşezat împreună şi le privea cu drag: bolurile, ceainicul şi cutia de ceai îi atrăgeau privirile, o fascinau. Frânturi de vis îi apăreau de fiecare dată când ochii îi poposeau pe tărâmul lor; în acea dimineaţă s-a decis să îşi prepare ceaiul. Arome plăcute învăluiau încăperea lăsând în siajul lor imagini din alte visuri: mai întâi Khayam -  nu purta ulciorul de vin roşu ci  plutea   nuanţe arămii cu  miros de scorţişoară şi mosc. Îl însoţeau acorduri de catifea castanie, lăsând umbre roşcate în suflet.

A desfăcut plicul şi nările au fremătat la mirosul fructat, un mânz îi apărea prin vene răvăşind clopoţei de cristal: inorogul cel alb trecea prin zăpada din preerie. Ştia că nu are nici o logică, dar îl lăsa să-i umple spaţiul inimii cât apa fierbea molcom.

A  turnat licoarea parfumată  printre aburi în ceaşcă; a ascultat-o când se lovea de pereţii rotunzi; uitase sunetul îmbrăţişării elementelor. A aşteptat să ajungă până la ea liniştea unirii din ceaşca plină de acum. Şi-a pus palmele uşor pe contur şi a privit rotundul vişiniu cu reflexe de ambră coaptă. Mariko a apărut uşor din alt vis în care el îi povestea scena din Shogunul când Ea îl învăţa să bea ceai dintr-o ceaşcă goală.  A dus la buze ceaşca plină zâmbind la gândul că bea dintr-o ceaşcă goală. A  sorbit încet licoarea  şi un gând a traversat-o: unele flori sunt celebre pentru mirosul lor, nu pentru gust. A lăsat gândul să se aşeze, a aşteptat o vreme şi a luat a doua înghiţitură: a mirat-o gustul parfumat. Odată cu el a venit al doilea gând: unele flori cu timpul devin şi gustoase.

Pe undeva, între înghiţituri a dispărut căldura ceaiului şi a crescut aroma gustului; privea reflexele acaju din bolul tot mai nud când a trecut imaginea din visul din urmă: într-o clipă cu arome de tămâie  şi smirnă şi-a văzut trupul  înflorind prin toţi porii  flori albe de cireş.  

O altfel de privire-5

Fericirea mea are conturul de lacrimă şi curba de zâmbet. În punctul în care  infinitul orizontalei întâlneşte infinitul verticalei mă simt pe lume. Zâmbetul îşi desface aripile larg şi lasă briza să-i lunece printre contururi. Atunci mă înalţ şi eu. 

Netimpul...

Cel mai tare m-a durut în viaţă atunci când am intrat în momente cu sentimentul puternic că nu era potrivit sau când am ştiut că era cel mai bun moment iar celălalt a ezitat, a amânat ori nici măcar nu a vrut să se gândească la acea variantă. Netimpul acţiunilor acelea m-a urmărit îndelung şi m-a umbrit, iar faptul că unele s-au întâmplat mai târziu a reprezentat doar o copie slabă a ceea ce era menit să fie iniţial.

Acest netimp mi s-a părut o nedreptate şi o irosire. Nu m-am resemnat dar am încercat să înţeleg. Am observat că atunci când depinde doar de mine e mai uşor să fiu în concordanţă cu „latimpul” şi că rezistenţele apar mai ales când e vorba de o acţiune în comun. Îmi era tristeţe când cei pe care îi socoteam foarte apropiaţi nu înţelegeau şi se opuneau, ori amânau.

***

La Canaa Galileii Iisus îndemnat de Fecioara Maria să ajute familia mirelui a refuzat iniţial spunând că încă nu e vremea lui, dar apoi a ascultat-o  pe mama sa şi a preschimbat apa în vin: „Ce este Mie şi ţie femeie? Nu a venit încă ceasul meu!”. Cu toate acestea s-a dovedit că a fost un ceas potrivit pentru a înfăptui prima  sa minune  pe pământ.

***

Cu riscul de a crea polemici un gând îmi locuieşte fiinţa de mulţi ani: Oare femeile ştiu mai bine decât bărbaţii ce e „latimpul” şi dacă aceştia ar avea înţelepciunea să le asculte, viaţa de pe pământ  ar deveni mai frumoasă?

Ploua

Ploua; toamna...privesc ploaia si as vrea sa spun  tot ce imi inspira ea insa exista deja cineva care a facut-o si cu mult mai bine. Voi transcrie poezia care imi locuieste mintea de cate ori ploua ca acum, la inceput de toamna:




Ana Blandiana

Descântec de ploaie



Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.

Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",

E urât şi poate nici nu e adevărat,

Dar lasă-mă atunci când plouă,

Numai atunci când plouă,

Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă

Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt

Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu

Eşti departe plecat şi eu te aştept,

Şi tu ştii că te-aştept,

Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept

Şi totuşi aştept.

E-n aer miros de dragoste viu,

Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,

Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,

Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,

Şi eu te aştept.

Doar tu ştii -

Iubesc ploile,

Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

Où sont les femmes d’ antan?

Îmi e dor de femeie...
Ei da, aşa e..sunt femeie ...şi cu toate astea îmi e mult dor de femeie...aţi citit bine. Un sfert din cei care m-ar auzi ar crede că au înţeles:...aha..eşti lesbi, de ce nu zici aşa? Unii ar invoca celebra criză ciclică, tipic feminină, eh, d-ale lor, cine le pricepe? Câţi aţi simţi că sensul cuvintelor mele este direct, netrufaş, senin şi nud: îmi e dor de FEMEIE!!! Pot să şi urc la tribună ca să afirm asta, pot să merg şi în piaţa publică şi pot să vă zic şi altceva, şi vouă , tuturor vă e dor de femeie...ceea ce s-a pierdut în febra ratingurilor, a globalizărilor, a deadline-urilor, a ratelor de orice fel , a lui „şi mai şi”, a silicoanelor, a perfecţiunii artificiale, este blândeţea specific feminină...femininul senin care iradiază... Îmi veţi aduce argumentul: „Lumea e acelor ce îndrăznesc, a celor cu tupeu, a celor PUTERNICI. Femeile nu fac altceva decât să se plieze pe tendinţa asta.”

Îmi permit să cred altfel şi cu modestie să amintesc următoarele: mai întai, lumea , ca şi tot ceea ce există îşi este sieşi. Abia dacă îşi este şi sieşi, iar ca să fie a celorlalţi e prea cruntă iluzia. Nimic nu ne aparţine cu adevărat. Ni se împrumută, doar. Uneori ni se închiriază. Cu adevărat ale noastre sunt stările sufleteşti cu care trăim fenomenele. Atunci cand noi nu mai suntem, doar ele dispar odată cu noi. Aşa că puterea atât de râvnită este doar fuior de ceaţă.

În al doilea rand, femeia ESTE puternică în mod natural. Puterea ei cea mare stă în verbalizarea misterelor vieţii, a naturii umane, a iubirii mai ales. Ea are darul şi puterea de a le exprima, de a le trăi, de a le face posibile. Mă miră faptul că a uitat acest lucru. Nu are de ce să fie ostentativă pentru a demonstra o realitate. Îmi apare de ceva timp, în cotidian, o altă femeie, cu manifestări agresive în felul de a fi, în discurs, în atitudini, în veşminte. Nu pot spune că este masculinizată, ci că a devenit mai degrabă un suport al frustrărilor personale pe care le-a împletit sonor în jurul ei şi pe care le dezvăluie derutant de indecent.

Tocmai când e infiorător de desăvârşită în frumuseţea ei, femeia „modernă” e capabilă să uite şi să piardă esenţa femininului într-un zaţ flecar.

Iar dacă ar fi să se întâmple vreodată atunci, mie una, mi-ar fi mai multă tristeţe şi îngrijorare decât realitatea cifrelor vehiculate obsesiv de ceva vreme : 12.12.2012, căci la ce bun orice, fără misterul femininului etern?