Te priveam direct în ochi, îţi vedeam conturul pleoapelor, genele, lumina
din privirea care se uita spre mine, te priveam şi nu înţelegem cum de totul era
ca de obicei, cum nimic nu avea o formă aparte sau o lumină altfel; îţi priveam
ochii şi nu reuşeam să desluşesc minciuna. Tocmai recunoscuseşi, tocmai
avusesem confirmarea, tocmai trăisem sorocul să recunoşti că fusese o minciună spusă cu acelaşi aer, cu aceeaşi naturaleţe cu care îmi spui
orice.
Te priveam în ochi şi înţelegeam că nu te mai pot crede nicicând tocmai
pentru că minciuna ta are aceeaşi înfăţişare cu firescul tău. Mă gândeam câte
lucruri poţi face, câte întâmplări poţi ascunde astfel; mă gândeam la nevoia de
a fi onest, la nevoia de
a te crede, te vedeam brusc fragil în sensul
laşităţii care îmi repugna, sau care mai degrabă mă făcea să îmi închid căile de comunicare
spre tine: nu mai aveam nici un chef să te înţeleg, să te cunosc, să
creăm ceva împreună... minciuna nu arăta în vreun fel anume, dar era atât de grosieră
încât se simţea fizic şi îmi anestezia orice avânt spre tine. Nici măcar nu
mi-a părut rău pentru orice ar fi putut să fie; am simţit doar un puternic
impuls de a creşte, de a fi deasupra oricărei dureri ori dezamăgiri produse
vreodată de oricare altă minciună a oricui; ba chiar mi-am dorit
să pot creşte în aşa fel încât nimeni să nu mai simtă nevoia să se ascundă, să
se prefacă, să înşele în prezenţa mea; mi-am doriit să fiu în aşa fel încât orice om pe care urma să îl mai cunosc după aceea să se simtă
firesc în adevăr, să nu se mai teamă vreodată de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu