luni, 4 august 2014

Revelaţii

Te priveam direct în ochi, îţi vedeam conturul pleoapelor, genele, lumina din privirea care se uita spre mine, te priveam şi nu înţelegem cum de totul era ca de obicei, cum nimic nu avea o formă aparte sau o lumină altfel; îţi priveam ochii şi nu reuşeam să desluşesc minciuna. Tocmai recunoscuseşi, tocmai avusesem confirmarea, tocmai trăisem sorocul să recunoşti că fusese o minciună spusă cu acelaşi aer, cu aceeaşi naturaleţe cu care îmi spui orice.


Te priveam în ochi şi înţelegeam că nu te mai pot crede nicicând tocmai pentru că minciuna ta are aceeaşi înfăţişare cu firescul tău. Mă gândeam câte lucruri poţi face, câte întâmplări poţi ascunde astfel; mă gândeam la nevoia de a fi onest, la nevoia de a te crede, te vedeam brusc fragil în sensul  laşităţii care îmi repugna, sau care mai degrabă  mă făcea să îmi închid căile de comunicare spre tine:  nu mai aveam nici un chef să te înţeleg, să te cunosc, să creăm ceva împreună... minciuna nu arăta în vreun fel anume, dar era atât de grosieră încât se simţea fizic şi îmi anestezia orice avânt spre tine. Nici măcar nu mi-a părut rău pentru orice ar fi putut să fie; am simţit doar un puternic impuls de a creşte, de a fi deasupra oricărei dureri ori dezamăgiri produse vreodată de oricare altă minciună a oricui; ba chiar mi-am dorit să pot creşte în aşa fel încât nimeni să nu mai simtă nevoia să se ascundă, să se prefacă, să înşele în prezenţa mea; mi-am doriit să fiu în aşa fel încât  orice om  pe care  urma să îl mai cunosc după aceea să se simtă firesc în adevăr, să nu se mai teamă vreodată de el.


Trimiteți un comentariu