vineri, 30 decembrie 2022

Gânduri de sfârșit de an

 În timpul acesta, pe care îl numim an, am trăit multe și am învățat mult. Duc cu mine mai departe următoarele înțelesuri:

  • continuă să fie foarte important atât pentru sănătatea personală cât și a celorlalți să știi cu precizie ce vrei, acel ce vrei cu adevărat
  • există multă confuzie între iubire și orice altceva, în special atracție sexuală
  • într-o viață de om poți întâlni foarte puțini oameni care să îți accepte  umbra 
  • foarte rar ne amintim că pentru orice întâmplare plăcută sau nu, a fost nevoie de doi și că niciodată meritul sau „vina” nu sunt doar într-o singură parte
  • ceea ce facem în secvențe mici,  la fel procedăm și în mare, în viața noastră; de exemplu modul cum șofăm arată cum ne comportăm în viață, în relații 
  • ce valoare are „te iubesc!” dacă nu reușește să facă un pic mai bine pe lume?
  • un aspect important referitor la felul de a fi al unui om îl are și modul cum abordează o întâlnire, ora la care ajunge, dacă dă semne de pe drum, când pleacă, ori când ajunge, dacă vine la timp sau dimpotrivă. Un om care știe să își aranjeze toate astfel încât să ajungă la ora anunțată la întâlnire, este acel om care a trecut multe etape în șlefuirea sa. 
  • rațiunea fără intuiție este failibilă.
La mulți ani și fiecare să trăiască tot ce e mai bun pentru sine și evoluția sa! 



joi, 29 decembrie 2022

O altfel de poveste-13- Testul suprem...

 Pe orice parcurs în iubire se ajunge invariabil la  anumite probe, dificil de trecut.  Cea mai dureroasă poate, dar cea mai împlinitoare, dovada supremă a iubirii este pomenită în una din judecățile Regelui Solomon referitoare la cele două femei care spuneau, fiecare, că bebelușul în viață este al ei. Cum regele nu avea nicio dovadă referitoare la adevărara mamă, el a poruncit unui slujitor să ia o sabie și să despice pruncul. Atunci, una dintre femei a strigat să lase copilul în viață și să îi rămână celeilalte femei, iar cea de-a doua a zis că dacă nu poate fi al niciuneia, atunci bebelușul să piară. Atunci regele a aflat care era mama adevărată căci doar ea putea să își iubească pruncul cu o asemenea dragoste încât era capabilă să renunțe la el cu condiția ca el să fie sănătos.

Există apoi, testul bunătății dezinteresate. Fiecare dintre noi are dorința de a fi bun, generos, mărinimos, iar în ultimii ani, asta a devenit chiar o condiție sine qua non a recunoașterii omului spiritual, elevat. Totul a căpătat o asemenea anvergură încât, când nici nu te aștepți, cineva vrea cu tot dinadinsul să-ți facă bine, chiar în ciuda ta, și, în același timp, nu ar concepe niciodată să fie mai prejos decât tine, cel atât de „evident în situația de a avea nevoie de ajutor”. Este acel gen pentru care generozitatea și smerenia nu merg împreună. 

Oricât de multe vorbe ar folosi un  om referitor la ceea ce a făcut pentru tine și cât de mult i-ai greșit, cât de mult te-a iubit și cât de nepotrivit te-ai purtat tu, cele două teste pe care le are  de trecut fiecare  în relația cu tine sau cu altcineva, arată adevărul. 

***

„Cea mai bună relație este aceea în care iubirea reciprocă depășește nevoia fiecăruia.” - Dalai Lama 






 

marți, 27 decembrie 2022

O altfel de poveste-12- The first cut is the deepest

Ascultam acea înregistrare și vedeam prin fața ochilor dinăuntru cum viața mi se derula încetișor și, asemeni pieselor de domino ce se prăbușesc în lanț,  invariabil, în momentele în care inima mea se lăsa  încrezătoare în mâinile omului drag, indiferent dacă acesta era iubit sau părinte, frate, membrul familiei, prieten de suflet, ei bine, acela se purta, simțeam eu,  de o cruzime nedreaptă la adresa mea, ca și cum aș fi înfăptuit cine știe ce mârșăvie și apoi șirul construit până atunci se prăbușea piesă cu piesă.

***
Am rămas mută o vreme... mi-am revăzut toate celelalte muțenii în situații în care nedreptatea, absurdul, nemeritatul mi se păreau atât de mari încât alegeam să tac ... era ca și cum recunoșteam o forță mai mare cu care mă confruntam și pe care nu o puteam identifica. Și totuși, o vreme, rămâneam în orbita omului respectiv, încercând să-mi readuc dreptatea cumva, să-mi clamez justiția. Rămânea sfâșierea din suflet și dorința de a continua. Cu o încăpățânare aproape ireală am continuat să cad, să mă ridic, să primesc lovitura care mă dobora, pentru ca să mă ridic iar până când altcineva urma să împlânte pumnalul. 

***
Vine o vreme când ai șansa rară să „vezi” și să înțelegi ceea ce trăiești. Într-un moment de grație am ajuns la prima din aceste lovituri, aceea trăită în prezența mamei, copil fiind, ființa cea mai apropiată și mai dragă. Față de ea am trăit prima lovitură de acest fel, prima „ înjunghiere de suflet” și de atunci, pe aceea merg toate celelalte. Implacabil, la un anumit soroc, cel drag, căruia mă dezvălui zic eu, lovește în același loc, în același fel, lăsând la vedere pentru o vreme rana vie pulsând. Cu timpul ea a fost mai mult sau mai puțin vizibilă, a stârnit reacții diferite, de la milă, înțelegere până la repulsie... foarte, foarte rar compasiune. 

Cum în orice vătămare e necesar să existe și o lecuire, i-am luat seama, privind-o cu atenție și am înțeles că pentru a putea ființa dintr-o poziție echilibrată a ceea ce sunt e absolut necesar ca aceea, prima, cea mai adâncă, să se închidă pentru totdeauna... și să vindec ce e legat de ea. 

În mod ciudat, căutând-o cu privirea nu am putut să o zăresc acolo unde mă durea tăios ci am văzut-o sub forma unui chip, a măștii ce se arăta. M-a surprins că  ceea ce se vedea în afară nu avea formă umană ci era un contur sofisticat de figuri geometrice cu sens în alt plan, mai puțin în cel pământean. Erau tușe, nuanțe, linii drepte, colțuri, dar nicio curbă, niciun rotund, nicio mlădiere. Exteriorul era total opus interiorului și între cele două existau zidurile groase de apărare, pe care le ridicasem în timp după fiecare nouă săgeată bine înfiptă. 

Am privit ”chipul”, am privit zidurile și m-am lăsat încălzită de o înțelegere plină de compasiune față de tot ceea ce am trăit. Am înțeles că era și asta menirea mea, aceea de a  lăsa pe rând zidurile de apărare să cadă, de a mă însoți lucid și protector față de ceea ce sunt, de a îmi stabili țeluri și a le spune ferm, de a înțelege și accepta drumurile comune atât cât sunt  dar și pe cele diferite și de a avea înțelepciunea să nu le forțez să prindă alt contur pentru că sunt tot atâtea distrageri de la Calea mea. Am înțeles că fiecare menire are susținători și detractori și că este important și sănătos să le înțeleg rolul și mai ales, uitându-mă cu atenție la „chip” am știut că este momentul să îl las să cadă pentru a îmi arăta fața în deplină siguranță.

În sfârșit am realizat și eu „că însăși apărarea mea mă ucide!” Lavinia Bârlogeanu  





luni, 26 decembrie 2022

O altfel de poveste-11- Schimbarea la față...

 Adeseori alăturăm această expresie evenimentului de pe Muntele Tabor, când Mântuitorul s-a arătat cu un chip schimbat, de o lumină aparte, celor doi apostoli care îl însoțeau. 

***

Am observat însă, că și noi, fiecare așa cum suntem, ne arătăm chipul nostru, celălalt, unii altora. Înclin să cred, după ceea ce am trăit până acum, că o facem în anumite momente ce au o mare încărcătură emoțională pentru noi: în situații de mare iubire, sau relaxare ori dimpotrivă, în situații de mare tensiune, atunci când una din vulnerabilitățile pe care le ascundem atât de bine de obicei, este zgândărită puternic. 

Cel mai des ne raportăm la ceilalți și la noi înșine conform chipului pe care alegem să îl arătăm, cu care ne obișnuim și față de care ne construim un anume comportament. Sunt însă unele momente, ca niște stropi vii de lumină, care îl arată pe celălalt cu o tușă nouă, îngroșată puternic. Fie ne apare mult mai frumos, sau mai bun, mai generos ori mai înțelept decât îl știam fie, dimpotrivă, alege să ne arate latura sa arogantă, disprețuitoare, lașă ori lacomă. Atunci, în acele fracțiuni de secundă, în funcție de cât de mult te cunoști și respecți tu însuți, decizi dacă omul acela este cu adevărat important pentru tine, dacă mai este vreun parcurs alături care vă așteaptă, dacă tot ceeea ce ați trăit împreună și ce urmează să trăiți este mai important decât o trăire de moment. În egală măsură, acea dezvăluire este lumina farului care a făcut să se vadă o parte din ceea ce era ascuns cu grijă și care are nevoie de atenție. 

Ceea ce contează după ceva timp de la aceste episoade este că acea legătură nu mai poate fi ca înainte: ori se destramă  total, ori devine și mai solidă prin acceptarea reciprocă. Cred că aceste dezvăluiri sunt un fel de „hai să decidem odată” al spiritelor care observă că cei doi sunt pe cale să orbecăie în iluzie. 

***

În mod asemănător, există un moment privilegiat în care decidem să ne uităm cu atenție la noi înșine, să ne vedem „chipul”, și să alegem ce facem apoi.

***

Știam că urma să vină acea zi în care toată lumea îți urează să fii fericit alături de cei dragi și știam deja toți anii de dinainte când trăisem ziua aceea cu o mare tristețe, înconjurată fiind de cei dragi ai clipei respective. Prin urmare, am decis ca de data asta să fie altcumva și am făcut ceva ce nu făcusem niciodată: am pornit la drum, acceptând chemarea unui anume loc. Dimineața era însorită și am pornit cu încrederea și siguranța că știe mai bine Cineva acolo sus de ce o fac. Cum aveam sufletul plin de imagini, replici, scene din trecut, liniștea pe care o căutam era încă departe. Atunci am decis că, dacă chiar vreau ca de data asta să fie altcumva, e necesar să îmi fac loc și mie; așa că mi-am dat întâlnire cu mine și am așteptat o vreme în liniște. Preț de un răgaz în care mi-am făcut curat în inimă, în ochiul dinăuntru și în afect. Apoi, când spațiul de acolo a fost primenit, m-am întîlnit cu mine însămi și am simțit cum bucuria înaintează precum cerneala pe o sugativă, până în porii ființei. Mi-am zâmbit și mi-am acceptat prezența... era pentru prima dată când acceptam că ceea ce numeam singurătate era tocmai asta: alegeam să fiu cu oricine altcineva și refuzam să mă întâlnesc, să mă bucur de ceea ce sunt. Odată  înțeles acest lucru, m-am privit cu adevărat și mi-am lăsat chipul dezvăluit către mine. Și mi-a plăcut. Pentru prima dată cred că am aflat ce înseamnă cu adevărat să te bucuri de compania ta, să trăiești prezentul și să simți pacea. 

***

Și  ca un semn pământean al trăirii subtile, pe drum am  fost însoțită de ființe dragi sufletului meu care mi-au trimis mesaje afectuoase, iar la întoarcere, din neant, în calea fizică am găsit bomboane acolo și aici ! 













joi, 22 decembrie 2022

O altfel de poveste-10- Contradicțiile

 

Privind liniștit, fără urmă de afect la oameni, apare evident felul în care își trăiesc contradicțiile... dacă ar fi să descriu oamenii printr-un singur cuvânt, acesta ar fi contradictorii. 

Contradicțiile în esență nu sunt distructive, atâta timp cât sunt trăite din postura celui ce poate compara diferențele ca să își mențină drumul drept. Este important să cunoști că este necesară o constantă, o linie de mijloc pentru a putea înainta ... până la urmă, oricât de mult ai oscila cu mașina pe un drum, nu poți merge în același timp în două direcții diferite. În mod asemănător, în viață este necesar să cunoști și să înțelegi și ce e de-a dreapta și ce e de-a stânga, dar să îți menții o constantă, o cale de mijloc. Până atunci însă oamenii se manifestă bipolar, sau multipolar în privința felului de a fi, de a gândi, de a simți. Contradicția care de departe ocupă primul loc este aceea  dintre ceea ce spun și ceea ce fac, urmată de ceea ce cred ei că este benefic pentru celălalt și ceea ce este cu adevărat; vine apoi contradicția dintre nevoile trupului, sufletului, spiritului și ceea ce își oferă omul însuși prin gesturi atât de repetate încât devin drumuri glisante unidirecționat;  o contradicție importantă este și aceea dintre dorința de a evita conflictele și manifestarea exact a acelor gesturi care le generează; ori afirmarea existenței iubirii și manifestarea în acțiuni care dovedesc tocmai lipsa ei; există o contradicție la nivel de mod de trai personal și afirmația că ceilalți sunt cei care ne generează derapajele; după cum există contradicția între a nu te încrede în oameni în general și a avea încredere exact în cei care ar dori să nu te împlinești pentru că ar avea ei înșiși de pierdut. M-a frapat mai ales la oamenii declarați spirituali, avansați pe această cale, declarația că tot ce fac este dezinteresat și în slujba evoluției umane, dar în fapte și în cuvinte manifestau dispreț, autosuficiență, aroganță și superioritate necamuflată. 

***

Cât timp ignorăm contradicțiile pe care le trăim, viața noastră este o sinusoidă care are deschisă fiecare buclă și care, privită de sus, pare un ghem de fire dezlănțuite în toate direcțiile. 

Odată ce devii conștient de nevoia ta principală și de idealul tău, odată ce știi cu adevărat ce îți dorești, ce îți e benefic și ce contează  pentru tine, atunci e ca și cum pe cerul personal se naște steaua magilor mai luminoasă ca oricând, și care, asemeni unui far  îți va arăta direcția pe orice furtună, iar sinusoidele inevitabile ale vieții tale se modelează frumos înspre o singură cale, calea scrisă de la început în pliul inimii. 

Contradicțiile sunt un motor important și puternic al vieții atâta timp cât le înțelegi existența și rostul, dar pot fi generatoare de hărțuiri, slăbiciuni, conflicte pustiitoare, atâta timp cât te lași sub dominația lor. 

***

A propos: să fii bun, generos, iubitor, asumat, integru, etc reprezintă conturul căii pe care o parcurgi, trasat cu un marker îngroșat, în toate manifestările existenței tale: material, sufletesc, spiritual. Dacă însă ești toate astea la ocazii diferite, de sărbători sau când te simți înduioșat, dacă manifești toate astea față de anumiți oameni dar față de alții nu, dacă ești doar uneori, atunci încă mai e de aflat, înțeles, crescut.

***


Să ne fie Calea un Crăciun perpetuu, să fim Iubire, generozitate, blândețe, înțelepciune! 





Gândul de week-end-444

 Cu cât oamenii nu îți înțeleg sentimentele, trăirile, emoțiile, cu atât mai mult îi vei speria. 

marți, 20 decembrie 2022

O altfel de poveste-9-Așa e corect...

 Stabilisem unde să primesc comanda . Așteptam, simțeam frigul, era întuneric deja. Am decis să merg în mașină și să răspund atunci când își va fi anunțat sosirea. Aveam banii potriviți, știam că nu erau fix cât convenisem. Mă întrebam dacă avea rest sau în caz contrar ce aveam să fac. 

A venit, mi-a dat produsele, i-am dat banii, mi-a zis să fie potriviți, i-am dat cele două bancnote și am zis, așa am, e ok? Mi-a zis că da, și am plecat fiecare în direcția sa. Restul nu era o sumă importantă și mi-am zis că e ok, contează efortul, a venit până aici, etc.   

***

Eram deja în mașină când am primit msajul cu scuze și intenția de a ne întâlni iar pentru  a-mi da restul. Ceva din mine m-a împins să scriu că e ok, că nu mă aștept la vreun rest și să lăsăm așa. M-a surprins felul în care a venit răspunsul, hotărârea cu care era scris, și felul răspicat al formulării: „nu se poate, voi lăsa restul la poartă, îl găsiți la portar. Trebuie să fie rezolvat!” și la următoarea mea replică  am primit mesajul : „Trebuie să fie corect!” Acest mesaj a ajuns la mine cu o semnificație aparte, se adresa unor răspunsuri de demult, venea special pentru sufletul meu. Primul impuls a fost să îmi spun că acest „trebuie să fie corect”  nu aparține oamenilor și că totul se echilibrează într-un plan superior, adeseori fără să fim conștienți.... Și totuși, ceva dinăuntru se agățase de sensul cuvintelor...  apoi am știut: avem obiceiul să rămânem agățați sau să favorizăm confuzii prin disponibilități aparente, ori încheieri amânate... avem obiceiul să ne mințim rațional și să facem să tacă ceea ce în adâncul nostru știm deja: acolo, pe acele drumuri, nu mai există continuare pentru noi și singura continuitate este minciuna pe care ne-o întreținem singuri. Nu va exista niciodată o situație miraculoasă care să schimbe totul radical, nu va fi niciodată un gest minune dacă el nu a fost făcut în tot răstimpul trecut, nu va mai fi nicio răsturnare de situație dacă nu alegem să acționăm în angajamentul deplin față de ceea ce ne reprezintă, ce suntem, ce ne este menit. 

„Trebuie să fie corect!” este înțelesul ce vine până la urmă în fiecare dintre noi și în acea clipă de deschidere sinceră, auzim în sfârșit ceea ce era necesar de mult timp. Atunci decidem să răspundem chemării sufletului nostru, să rupem lanțul la a cărui pecetluire am contribuit și noi și mai ales, să  acceptăm că nimic, niciodată nu e nevoie să facem de unii singuri... abia atunci, în acea clipă de lumină, dăm drumul  traumelor și le lăsăm să alunece așa cum ar fi fost necesar să o facem de mult timp... abia atunci oprim rotirea otrăvitoare a motivelor pe care ni le-am tot repetat în timp și decidem să alegem ceea ce este de fapt CORECT pentru sinele nostru, făcând un act de dreptate și de pace pentru noi și viața noastră. Este și asta o formă de iubire pentru liniștea noastră dar și a celorlalți. 



 


sâmbătă, 17 decembrie 2022

O altfel de poveste-8- Timpul


 E fascinant felul cum ni se arată timpul prin vârste, înțelegeri, ființări. În cele din urmă, Timpul mi-a apărut precum traversarea unui anumit spațiu în care un reper anume se apropie sau se îndepărtează pe măsură ce continuu să merg. În aceeași măsură, Timpul este felul în care vârfurile emoționale se apropie sau se îndepărtează și pe măsură ce trec zilele, săptămânile, anii, rămân într-o imagine foarte îndepărtată. Această distanțare dă de fapt măsura timpului și poate că de aceea, într-un impuls anume, în relații, îmi doresc să parcurgem spații mari împreună: să pornim la drumuri lungi, care pentru mine au semnificație de durată și de prelungire. 

De fapt, timpul petrecut alături de cineva sau spațiul parcurs împreună cu acela, sunt de fapt tot atâtea trăiri, emoții, vindecări, schimburi aducătoare de revelații și maturizare. Unii oameni duc dorul unui voiaj îndelungat pentru a face timpul să se mărească și a trece prin timp ... alți oameni preferă să rămână în același loc pentru a simți timpul cum trece  prin ei. 

În ceea ce mă privește, am observat cum  angajamentul meu într-o relație, de orice fel ar fi ea, este să testez mai întâi câte drumuri diferite am putea parcurge împreună, sau mai degrabă, la câte drumuri diferite este dispus și celălalt. În relațiile intime, de multe ori celălalt este disponibil doar pentru un singur drum, sau pentru un număr mic de drumuri, lipsind angajamentul deplin. Am remarcat că foarte puțini oameni sunt dispuși să se alăture celuilalt pentru orice drum ar fi, și că, ce e mai trist este că uneori chiar dau impresia că ar fi disponibili deși pe acel drum se află deja cu altcineva. 

Prin urmare, pentru mine, sentimentul de „am timp destul” sau sentimentul de „simt cum timpul se termină” este foarte strâns legat de „câte direcții diferite sunt disponibile în momentul acesta dacă voi continua astfel?” Și atunci când am certitudinea că nu mai este Timp, înseamnă că unul dintre noi nu mai este disponibil să fie alături de celălalt pe niciun drum, că a pornit deja pe altă cale și că nu rămâne decât să accept, să înțeleg și să pornesc pe altă direcție în care crește spațul iar, lungind timpul.


O altfel de poveste-7- Singurătatea

 - Ce e cu ea? de ce are atâta putere asupra mea? Ce dar poartă?, am întrebat deodată. 
- La ce te referi, mi-a răspuns liniștit
- La singurătate... 
- Explică-mi!
- Ei bine, e ca pomul de Crăciun plin cu globuri pictate. Te bucuri când îl vezi în ansamblu, în anumite momente stai cuminte alături și cercetezi în detaliu câte un glob, până intri în esența picturilor sale. De câte ori mă uit la globul ăsta, al singurătății, ceva se modifică în ființa mea. Cu timpul trăirile s-au modelat, s-au estompat însă acesta încă are puterea de a mă face să simt  că virez.
-Cum adică să virezi?
- Adică să renunț la mine, la ceea ce sunt ca să mă potrivesc mediului ... în natură nu simt că renunț la mine, dimpotrivă, acolo mă regăsesc. În schimb, în societate, în relații, e altceva... În situația asta, e ca un picaj în gol care mă așteaptă și față de care, de fiecare dată, mă opun agățându-mă instinctiv de ce e în jur.
- Aha... Ce ai vrea să știi, de fapt?
- Am înțeles unele lucruri ... aș vrea să știu de ce mă tem încă de singurătate și cum mă pot bucura de ea mai mult?
- Dacă ne întoarcem la partea aia cu picajul, când îmi povesteai, am avut imaginea ta în fața unei prăpăstii, sau a unui gol și ți-am văzut gestul de a te ancora puternic în ceea ce era în jurul tău la acel nivel...
- Mda... de fapt are mult sens ... și e legat și de perioadele de frică de înălțime,  pe care le-am trăit de la paroxistic până la estompat spre inexistent. Vezi tu, mi-am dat seama de curând că ceea ce credeam a fi la mine anumite calități, sunt de fapt reacții puternice la lipsa de răspuns din partea mediului la nevoile mele în etapa în care mă potriveam, mă integram acestei lumi.  Acum înțeleg că ceea ce de-a lungul timpului mulți apropiați au observat a fi un dar pe care îl ofeream, și anume susținerea, încrederea pe care o am în capacitățile celuilalt, credința că va reuși, că poate ce își propune,  are în spate și în paralel nevoia mea acută de a fi susținută, sprijinită, încurajată. aprobată sau și mai mult, „văzută”. În unele scrieri este definită ca frica de a nu fi abandonat... hm... aici cred că este miezul vârtejului: am încă nevoie de a vindeca această parte... Și frica mea de apă... tot aici este... 
- În acest context, singurătatea, cum este ea acum pentru tine?
- Poate că sună paradoxal, dar este exact sprijinul pe care îl căutam; îmi oferă limpezime, ocazia de a lua decizii, îmi creează confort și acea stabilitate fără să am sentimentul că mă agăț în grabă, dintr-un ultim gest de supraviețuire.
- Am impresia că ai mai descoperit ceva acum...
- Da, mă gândeam la felurile în care poți  trăi singurătatea, pe care le-am văzut în familia mea restrânsă și lărgită și la faptul că simt față de ea ambele forțe: și de atracție și de respingere și din acest motiv și felul cum mă comport este de a o căuta și de a fugi de ea. 
- Și acum...?
- Acum am aflat că nu e nevoie să fie permanentă, că de fapt nu e nevoie ca nimic să fie permanent...am reaflat... uitasem asta.. Interesant e că se întâmplă să merg periodic spre acest „pentru totdeauna” , spre alb-sau negru, spre așa sau așa... Hm... 
- Cum e golul ăla acum?
- Golul ăla are lumină, până acum era negru înăuntrul său 
-Și acum?
-Acum văd că are poteci ce îi parcurg laturile, că golul este mult mai larg în circumferință și că nu este despre o cădere pe verticală ci despre o șerpuire ce meandrează spre un orizont al cărui capăt nu îl deslușesc bine, dar, care are soare, vegetație, și.... ciudat, nu văd oameni ...
- Aha, golul care te sperie e legat de oameni?

***
.....





vineri, 16 decembrie 2022

Gândul de week-end-443

 Și apoi, în viață fiind, nicio distragere nu mai are putere asupra ta;  și asta pentru că ai ajuns să te cunoști. 

duminică, 11 decembrie 2022

O altfel de poveste-6- afectul...

 În mod repetat mă aflu în această situație în care un om trăiește intens, uneori paroxistic o anume stare iar ceilalți nu îl pot înțelege, chiar simt un disconfort în apropierea acestei trăiri. Există oameni care simt un anume entuziasm, ori o anume jale, ori o anume bucurie pe care cei apropiați nu o recunosc ori nu o împărtășesc. 

***

Am trăit această situație din ambele posturi și de fiecare dată am simțit o neputință personală, sau o dezamăgire. Îmi părea rău că nu pot simți ori împărtăși entuziasmul mărturisit de cel care îl punea în comun cu mine și simțeam singurătatea celui ce trăiește o anume stare când o împărtășeam cuiva drag, care nu mă înțelegea.  

Odată cu acest fapt am mai observat și că fiecare dintre noi, în schimb este sensibil la trăirea cuiva cu care are o anume afinitate, asemănare ori feblețe. O vorbă spusă de acela are un efect în noi pe care aceeași vorbă, spusă de altcineva nu îl produce, chiar dacă afecțiunea ambilor față de noi este comparabilă. Suntem modelabili și limitați de slăbiciunile noastre mai mult decât putem înțelege. Dar în aceeași măsură, răspundem doar afectelor celor pe care îi iubim cu adevărat.




sâmbătă, 10 decembrie 2022

Gândul de week-end-442

 Orice relație este împlinită atunci când ambii parteneri sunt recunoscători și se simt binecuvântați pentru prezența celuilalt în viața lor. 

vineri, 9 decembrie 2022

O altfel de poveste-5-Filtrul...

 Fiecare dintre noi are o mulțime de filtre prin care percepe și comunică: alcătuirea anatomică ne aduce confirmarea filtrelor prin care vedem, ori auzim, mirosim, ori gustăm. Dincolo de aceste filtre strict fizice, există și acelea cu care percepem lumea, oamenii, situațiile. Nu o dată am remarcat că ceea ce pentru mine era într-un fel, pentru altcineva era cu totul diferit. Bineînțeles că este plăcut o vreme să ai alături oameni care au aceleași percepții ca și tine, asta dă un fel de încredere, un sentiment de includere, aparteneță, dar, pe termen lung poate să aducă limitare și lipsă de evoluție. 

***

O anume discrepanță repetitivă din parcursul vieții mele m-a făcut recent să mă opresc asupra acestui fel în care ne „uităm” la ceea ce trăim. Undeva, într-un subtil al fiecăruia, există tatuată în esența sa această plasă-filtru care stă între sinele său și ceea ce trăiește. Plasa aceasta este alcătuită din ochiuri, asemenea tricotajelor sau plaselor pescărești. Nodurile sale reprezintă umbrele omului respectiv, felul dezechilibrat prin care trece el uneori. Aceste umbre sunt semnătura a tot ceea ce este neînțeles, ori acceptat ca adevăr dintr-o stare nearmonioasă: de frică, furie, lăcomie, judecată etc. Cu cât aceste noduri sunt mai mari și mai groase, cu atât ochiurile sunt mai mici și ceea ce vedem, percepem, simțim este mai încărcat de disfuncții. 

Ce avem de făcut este să acceptăm acest filtru ca fiind real și că el ne face să fim asemeni tuturor celorlalți, să ne „uităm” cu blândețe la ochiurie noastre și la nodurile care nu vor dispărea niciodată deplin și să înțelegem că tot ce ține de noi în starea actuală este să șlefuim acele noduri sau măcar să le recunoaștem

De exemplu, în ceea ce mă privește, am recunoscut nodul dependenței care îmi dă iluzia confortului, a apartenenței, a comuniunii. Periodic acțiunile mele, deciziile pe care le iau sunt influențate de acest nod, fără ca eu să fiu conștientă. În timp însă, această umbră a dependenței îmi afectează stima de sine și mă face să mă autosabotez, ajungând în situații dificile sau uneori insuportabile căci trăiesc acea tensiune dintre mine și mine la cote exagerate. Prin urmare, ceva din mine a învățat că poate readuce echilibrul prin inventivitate așa că, atunci când presiunea interioară devine de nesuportat, o anume clapetă interioară comută spre o idee, spre un drum nou, spre o înțelegere nouă și acest proces mă duce în acea stare de liniște, de pace și încredere. 

În același mod, fiecare din celelalte noduri reprezintă pentru noi calea spre starea armonioasă, spre edenul personal. ”L' enfer c'est les autres" poate fi înțeles și ca "L'enfer c'est les ombres de moi-meme".






marți, 6 decembrie 2022

O altfel de poveste-4 - Decojirea

 Sunt acele opere de artă care,  pe măsură ce trec anii, veacurile, pojghițele li se subțiază și se decojesc. Uneori ce e dedesubt dezamăgește, alteori, dimpotrivă, scoate la lumină ceva de mare preț. Cred că oamenii sunt supuși unui proces asemănător cu trecerea prin timp și prin încercări: toate probele sunt de fapt niște șlefuiri și niște prilejuri de revelare a ceea ce există sub straturile de conveniență. 

Îmi imaginez uneori că suntem îmbrăcați în straturi asemănătoare învelișului unui dalmațian  cu mai mult sau mai puțin conținut negru și că la fiecare eveniment o anume ”pată” se vrea șlefuită, curățată, albită... fricile în special sunt „pete” predominante, urmează dependențele, lipsa de încredere, emoțiile negative care tulbură starea de echilibru și pace lăuntrică. Asemenea curățării în natură, la fel și transformările, decojirile interioare necesită soluții diferite: unele dispar doar cu  o ușoară clătire, pentru altele sunt necesare temperaturi mai înalte sau procese mecanice dure, la altele aplicăm soluții chimice ori asistăm liniștiți la transformarea lor.   

Asemeni operelor de artă străvechi, fiecare dintre noi traversează procese de dezvelire mai mult sau mai puțin dureroase, până când nud, firesc, sinele se arată vieții.





O altfel de poveste-3- Surpriza

 Perioada din an pe care o traversăm stă mai ales sub semnul introspecțiilor personale dar și al căldurii manifestate și primite; al bucuriei și  parfumului de scorțișoară, al aburilor colorați, al obrajilor îmbujorați, al iubirii din surprize și gesturi. 

 Sărbătorile de acum, Sf Nicolae, Crăciunul și trecerea spre un nou an, sunt momente în care exprimăm și împlinim dorințe; mai mult decât în alte perioade, obișnuim să facem bilanțuri, să tragem așa numite linii sub liste, să deschidem noi drumuri personale. 

***

Acum mai ales, dorința și nevoia se amestecă și suntem atenți mai mult la semnificații, la încărcătura gestului și intenției decât la faptul în sine. Acum se arată și roadele a ceea ce am semănat peste an în alt plan, cel  subtil, invizibil. Dacă ar fi să rămânem o clipă atenți la aceste roade, am vedea și simți cum în ghetuțele sufletului găsim multe daruri de preț, surprize nebănuite, care ne-au găsit într-un mod magic după părerea noastră, dar care, ne-au așteptat cuminți ca să le descoperim. Astfel, odată cu dulciurile din ghetuțele materiale, cu pungile de cadouri din sărbători, în alveolele de suflet și înțelegere apar semne de bucurie și acceptare cu care să citim cărțile relațiilor, globuri de prețuire și bunăvoință cu care să împodobim casele noastre, acceptarea în firesc a emoțiilor pe care le simțim, precum și naturalețea exprimării trăirilor noastre cu care să ne parfumăm gesturile, îmbrățișări afectuoase și sincere cu care să ne încălzim drumurile și șederile. 

***

E acea perioadă a anului când lista de dorințe se vrea parcursă și completată, și e acea perioadă a anului când, mai mult ca oricând mă îndeamnă Iubirea să îi pun panglicile îmbujorate pe fiecare din cadourile surpriză ale vieții. 

Să ne bucurăm, coșul e plin și ne îmbie! 




sâmbătă, 3 decembrie 2022

O altfel de poveste-2- Doliul

 Când sunt pe drum și nu știu exact cât mai am în față, uneori mă cuprinde o stare de neașezare, de neliniște amestecată cu o plictiseală obositoare și atunci îmi deschid GPS -ul pentru a verifica timpul rămas până la destinație. Simplul fapt că știu, mă liniștește, indiferent cât de mult sau puțin mai este de mers. 

***

Cu o altă percepție, dintr-un timp aproape uitat, mă văd  pe un drum al doliului  fără să știu cât mai este din el.  În trecut, el se împletește atât de strâns cu viața-mi încât nu îmi pare să fi apărut la un moment anume... mai degrabă îmi pare a fi grefat prin pulsiuni din alte vremuri sau poate intrarea în viață mi-a părut cândva prilej de doliu. Cert este că pe rând am așteptat o anume liniște, ori un rost, o iubire mare,  un cămin sau o familie, o împlinire ori o realizare, am sperat, oh! cât am sperat  la o înțelegere mutuală, la un martor asemenea, la o pace și la o așezare în fire și în oameni... Apoi rând pe rând au plecat cei dragi și doliul mi s-a așternut și în culoarea hainelor... apoi, la un alt moment mi-a plecat bucuria din suflet... nu o mai aflam nicăieri, îi simțeam lipsa în ciuda glumelor ori a prilejurilor de amuzament și doliul s-a insinuat și în respirație. 

***

Mult timp am privit în față, la ce urma să trăiesc, ca la o promisiune a lipsei definitive a lui și a vindecării, dar la un soroc m-am aflat ca pe un vârf de unde drumul din față nu mai era atât de clar; în schimb se vedea bine conturat cel din spate, cel parcurs deja... Atunci inima cea stranie de după plecarea bucuriei, a început să se înmoaie într-o imponderabilitate caldă și mi-a deschis o ușă dinăuntru pe care au intrat două persoane: un eu din multe veacuri în urmă și un eu din câteva de după... mi s-au așezat alături și mi-au însoțit trăirile: dintr-o parte aflam tot ceea ce dobândisem deja, de cealaltă, ceea ce aveam să devin. M-am văzut deodată o rotiță într-un angrenaj lumesc, o rotiță cu trăiri, stări, sentimente, doruri și cu un mare doliu... atât de mult jelisem, plânsesem, sperasem încât musteam durere.  Apoi am aflat că există o anume  decență în toate, chiar și în suferință și am lăsat-o să-mi alunece treptat din trăiri...

***

Uneori, fără vreo intenție anume, mă mai trezesc purtând un văl cernit ce iese singur de unde mă  trăiește încă... uneori și doliul și bucuria mă privesc în ochi și îmi spun: Și noi suntem Tu! 

Sunt pe drum... avansez și îmi e de ajuns. 



Gândul de week-end-441

 Un semn că ai vindecat o rană emoțională este atunci când nu mai simți nevoia să cauți validare în acea direcție. 

vineri, 2 decembrie 2022

O altfel de poveste -1- Regnurile

 Se întâmplă să simți chemarea unui drum dar de fapt să fie chemarea unui regn și să nu știi. Totul e ca o dorință de a călători într-un anumit loc pentru un anumit timp... nu foarte lung...  crezi că te cheamă un drum dar când ajungi la destinație un traseu anume se conturează ... și mergi pe el... e cumva neobișuit, pustiu ... și tocmai acest fapt face  să devii atent la tot ce te înconjoară; atunci descoperi că drumul pe care ești nu este ca oricare altul ci este un drum al unui regn... sau al unui ținut cu care nu ești obișnuit, dar care te-a adoptat și vrea să îl cunoști așa cum este. La început simți discrepanța, o neliniște ... dar poate că nu întâmplător ți s-a dat un ghid patruped care se ține morțiș de tine și după ce accepți totul: și ghidul, și traseul, și stranietatea locurilor, decizi să parcurgi totul. Treci prin locuri ce pot fi numite păduri diferite în poveștile copilăriei: păduri de aramă, ori de argint, ori de felurite alte feluri, căci treci prin păduri reci, cu vânt aspru, ori păduri albe, cu arbori precum lamele oțelite în anumite crivățuri ce îți pătrund și ție. călătorul, pe șiră... vin apoi pădurile cu sunete și umbre, pădurile iluzii prin care simți și auzi alte trăiri... păduri noptate și păduri ce păstrează încă spiritul celor care le-au străbătut... 

***

Pe prima porțiune a pădurii am simțit trecerea dintre tărâmuri și dintre regnuri: eram cumva în ținutul trolilor și al gnomilor și fiecare pas înainte îmi aducea potretul înghețat în piatră al unuei ființe de veacuri prinse în stâncă ori care își afla sălașul prin acele locuri. Am înaintat fără să știu dar cu fiecare pas înainte am simțit prezența unui alt regn ce ma accepta. 

Unele drumuri te cheamă pentru a îți transmite ceva din mărturia lor pe această lume și tot ce poți să faci este să înaintezi crezând că ești un turist curios pe un drum dinainte marcat. De fapt ești într-o anume poveste și sensul îl afli pe măsură ce înaintezi și respiri.