Când sunt pe drum și nu știu exact cât mai am în față, uneori mă cuprinde o stare de neașezare, de neliniște amestecată cu o plictiseală obositoare și atunci îmi deschid GPS -ul pentru a verifica timpul rămas până la destinație. Simplul fapt că știu, mă liniștește, indiferent cât de mult sau puțin mai este de mers.
***
Cu o altă percepție, dintr-un timp aproape uitat, mă văd pe un drum al doliului fără să știu cât mai este din el. În trecut, el se împletește atât de strâns cu viața-mi încât nu îmi pare să fi apărut la un moment anume... mai degrabă îmi pare a fi grefat prin pulsiuni din alte vremuri sau poate intrarea în viață mi-a părut cândva prilej de doliu. Cert este că pe rând am așteptat o anume liniște, ori un rost, o iubire mare, un cămin sau o familie, o împlinire ori o realizare, am sperat, oh! cât am sperat la o înțelegere mutuală, la un martor asemenea, la o pace și la o așezare în fire și în oameni... Apoi rând pe rând au plecat cei dragi și doliul mi s-a așternut și în culoarea hainelor... apoi, la un alt moment mi-a plecat bucuria din suflet... nu o mai aflam nicăieri, îi simțeam lipsa în ciuda glumelor ori a prilejurilor de amuzament și doliul s-a insinuat și în respirație.
***
Mult timp am privit în față, la ce urma să trăiesc, ca la o promisiune a lipsei definitive a lui și a vindecării, dar la un soroc m-am aflat ca pe un vârf de unde drumul din față nu mai era atât de clar; în schimb se vedea bine conturat cel din spate, cel parcurs deja... Atunci inima cea stranie de după plecarea bucuriei, a început să se înmoaie într-o imponderabilitate caldă și mi-a deschis o ușă dinăuntru pe care au intrat două persoane: un eu din multe veacuri în urmă și un eu din câteva de după... mi s-au așezat alături și mi-au însoțit trăirile: dintr-o parte aflam tot ceea ce dobândisem deja, de cealaltă, ceea ce aveam să devin. M-am văzut deodată o rotiță într-un angrenaj lumesc, o rotiță cu trăiri, stări, sentimente, doruri și cu un mare doliu... atât de mult jelisem, plânsesem, sperasem încât musteam durere. Apoi am aflat că există o anume decență în toate, chiar și în suferință și am lăsat-o să-mi alunece treptat din trăiri...
***
Uneori, fără vreo intenție anume, mă mai trezesc purtând un văl cernit ce iese singur de unde mă trăiește încă... uneori și doliul și bucuria mă privesc în ochi și îmi spun: Și noi suntem Tu!
Sunt pe drum... avansez și îmi e de ajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu