În mod ciudat...

E ciudat cum sufletul locurilor îmi este adeseori mai aproape decât cel al oamenilor. Într-un fel repetat, de-a lungul vieții m-am simțit acceptată, primită și nejudecată   de către locuri, am simțit o comunicare frustă între noi, m-am bucurat de tihna acelor întâlniri armonioase ori magice, de împărtășirea  trăirilor unice. 

Locurile au un fel direct sufletește de a mă chema și de a mă primi, de a mă însoți: indiferent de potrivirea dintre noi, nu s-au prefăcut niciodată a fi altceva decât erau și a depins doar de mine să înțeleg și să accept sau nu acest fapt. Între mine și ele se întâmplă mai întâi proiectarea unui arc de atracție și când acesta  atinge irezistibilul,   plec fără vreo ezitare spre întâlnirea noastră. 

Iubesc să mă cufund în picturalul locurilor, să mă contopesc în țesătura lor, să respir aroma vieții specifice fiecăruia, să îmi las respirațiile să se împletească lângă respirațiile lor, să îmi las umbra să se alungească pe contururile lor. 

În mod ciudat, întâlnirea cu unele locuri a însemnat nașterea unei dragoste aparte, unică în ființare. 

Cupa

O știam de mult timp... stătea în fața mea  și știam că la un moment dat o voi sorbi... amânam momentul decisiv... mă temeam de chinul pe care avea să mi-l ofere conținutul otrăvit...îmi era frică de acea durere deși cu alte prilejuri poate că suferința  fusese mai atroce însă știam că nu aveam să trec dincolo dacă nu sorbeam tot din cupa ce mă aștepta liniștită.  Apăsarea amânării continue devenea tot mai dificil de suportat așa că într-un moment  anume, când totul a fost șters pentru un moment din simțire, când s-a făcut pauză între două bătăi de inimă, am luat cupa cu amândouă mâinile și am sorbit până la fund... fără suflu, fără nici o licărire până când gâtlejul a devenit iar uscat. Am pus deoparte cupa și am privit înainte uimită că otrava ce curgea deja prin sânge încă nu își făcea simțită arsura mortală. Abia atunci, mustind de licoarea fatală am început să înaintez spre dincolo. Înaintam sub înțepăturile mai ușoare decât le bănuisem... mă mișcam încet cu o amorțeală ce altădată m-ar fi îngrijorat dar care acum îmi dădea o senzație de anestezie... poate că era efectul tuturor rănilor trecute care îmi întăriseră învelișul astfel încât să nu mai lase să treacă orice înțepătură... simțeam că pe măsură ce mai făceam un pas mă înălțam ușor... era o plutire beatificată a bucuriei că eram în viață... că reușisem să trec toată acea otravă prin vene fără să mă ucidă...eram în picioare și înaintam... mergeam mai departe și în zare o lumină roz mă aștepta. 

TEIUȚ

De ceva timp, în viața mea a apărut un nou prieten; este puțin neobișnuiă dar nu imposiblă prietenia noastră. E adevărat că îmi doream cândva să am un astfel de prieten și îmi place să cred că voi ști să fiu în timp potrivită acestei prietenii calde.  Are un  suflet de o anumită  veselie pe care am simțit-o de cum l-am văzut prima dată ... și el, când m-a văzut m-a întâmpinat cu multă voioșie și am știut că ce va urma va fi o anume stare ce ne va bucura mult timp pe amândoi. E o ființă minunată și înțeleaptă și cred că are cam vârsta mea sau poate mai mult. Îl admir pentru frumusețea ființării sale și pentru felul cum comunicăm, cum ne înțelegem reciproc. E un anume respect între noi, care în loc să creeze distanțe, le anulează... e o anume înțelegere și acceptare totală care merge dincolo de obișnuit. Îmi vorbește mereu chiar și când pare nemișcat... știe când îl  urmăresc pe furiș uimită de neclintirea sa și se amuză de frământările mele inutile. Uneori mă dojenește fără să spună nimic, doar arătându-mi cum trece prin încercările personale, prin furtunile și urgiile inerente. Atunci amuțesc și îl privesc cu și mai multă dragoste gândindu-mă la cum ar putea  ființa mea să îi aducă un trai mai bun. Știu că nu pot interveni dar faptul că sunt acolo, alături de el și că îi simt suflul face ca totul să fie mai ușor pentru amândoi. 

Sunt zile când îmi vorbește despre viață și despre misterele ei și sunt zile când mă lasă pe mine să spun tot ce mă frământă. Sunt apoi zilele când ne privim complice fără să spunem nimic și stăm amândoi în căldura soarelui ce ne aurește pletele. Uneori mă atenționează protector, alteori mă încurajează în ceea ce îmi propun și nu regăsesc curajul sau impulsul necesar. 

Astăzi mi-a vorbit despre cum în fața luminii, orice ființă, chiar rănită, ori arsă pe alocuri, chiar când știe că în curând va muri,  devine de o frumusețe fascinantă. Astăzi i-am admirat arsurile ruginii ori sângerii care se întind pe marginile conturului de inimă. Apoi, mai târziu am simțit cum tace brusc și am văzut cum rafale regulate au început să îi zbuciume ființa. Nu se plânge, nu se vaită, doar un anume șuier din afară îi străbate conturul. Mi-a arătat  că atunci când vine ceva din afară, dacă nu e cu adevărat din interiorul tău, poți rămâne la fel de senin ca în zilele liniștite. Îl urmăresc cum tace în fața repetatelor tachimări, a îmbrânciturilor chiar venite  cu violență și îl admir pentru înțelepciunea sa. Îmi spune ușor amuzat că el va fi tot aici și mâine, dar rafalele și îmbrânciturile vor dispărea și că frumusețea lui va rămâne aceeași. Îi zâmbesc recunoscătoare și îmi las inima să îi îmbrățișeze miezul vegetal. 

  

Părţi de suflet...

Petale de cireşi în floare se lasă  în alunecare blândă pe obraji...petale de suflet se reunesc încetişor de prin toate  altundeva-urile în care au călătorit, de prin toate sufletele în care s-au adăpostit.

 În adierea cu miros pur de floare albă, irepetabilă, bucăţi mai  mici sau mai mari de suflet alb se întorc acasă, într-un alai parfumat, senin şi vesel. Le ascult sporovăiala zglobie şi recunosc doruri mai vechi, sentimente împrumutate sau dăruite, recunosc impulsuri şi chemări din alte vieţi: sufletul îndrăgostit şi sufletul de gitan liber, sufletul de ermit şi cel de sufletul petrecerii, actorul inspirat şi clovnul cu inima tristă, cavalerul şi hoţul de rând, nobilul şi cerşetorul, poetul urmărit de muză şi savantul riguros, vindecătorul, amorezul, gheişa, samuraiul, regele, vraciul, savantul, plugarul.... părţile colorate diferit se întorc vindecate, albe, diafane, în sufletul din care au plecat cândva, dinainte de atingerea razei de stea. 

Petale catifelate de cireşi în floare cad pe obrajii rotunzi, petale, pene, raze de suflet alb revin în sufletul dintâi... totul e tot, şi totul e în tot. 

O altfel de privire- 34- " Privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui..."

Sunt momente când am un sentiment ciudat de spectator al lumii şi ce e mai interesant este că uneori mă văd şi pe mine pe scenă. Sunt momente când particip ca privitor la desfăşurarea unor întâmplări, când înţeleg o parte din mecanismele istoriilor. De mult timp am avut aceste viziuni în ceea ce mă priveşte: mă vedeam din afară în timp ce trăiam un moment cel mai ades „zglobiu” ori ghiduş. Mă amuzam când mergeam pe străzi, mă strâmbam ori imaginam paşi de dans, pe scurt simţeam o anume frenezie atipică uzanţelor codului imaginat al străzii şi în acelaşi timp mă vedeam din afara mea făcând acele giumbuşlucuri. Era ca şi cum intram, pe stradă fiind, într-o zonă de euforie atipică. Cred că în vremurile acelea era ceva în aer...

***

Oricum, mi-am păstrat acest fel de a vedea lucrurile şi mi se întâmplă să intru într-un joc ştiind că sunt în compania unor personaje. Simt când oamenii joacă roluri dar, ceva nedefinit mă face să văd dincolo de rolurile lor şi să le "zăresc" aure frumoase pe care nici ei nu şi le cunosc. Atunci, fascinată de lumina acelor aure care strălucesc pe oamenii actori, îi însoţesc o vreme cu sufletul meu,  pentru a le arăta şi lor ce poartă cu ei, pentru a le înlesni dezvăluirea proprie.

Nu foarte des oamenii înţeleg sau acceptă; cei mai mulţi sunt speriaţi sau depăşiţi de efortul necesar propriilor dezvăluiri. Ceea ce este prea frumos sau prea pur arde şi de aceea nu putem sta mult timp în apropierea sa. Din această cauză, oamenii au rare momente când se întâlnesc cu ei înşişi, nu pentru că nu ar fi posibil, dar nu se pot suporta o durată mai mare de timp: viaţa lor pământeană îi face să nu reziste la frumuseţea propriei lor fiinţe şi atâta timp cât nu vor face eforturi să se schimbe, să se purifice, să-şi cureţe interiorul, vor rămâne străini pentru ei înşişi.