O altfel de privire-339-Vârste

 Le numim vârste...ele sunt în fapt  etape care se trăiesc singure și care adeseori uimesc mai ales printr-o neordonare cronologică unică. Sau poate că logica înșiruirii lor este dată de dorința din adânc, adeseori neștiută. Dacă ar fi să privim cu ochiul acelui EU neimplicat, poate observăm limpede cum vârsta trupului și vârsta trăirilor sunt adeseori distanțate: în plină copilărie biologică experimentăm trăiri „bătrâne”, pentru ca în vremea maturității să dăm expresie vie trăirilor ingenue, necoapte, uneori insolente. 

Vârstele fac parte din acele înțelegeri profunde, decisive... nimeni  nu știe când „te apucă” trăirea înțelegerii că nu mai poți continua într-un anumit fel și o numești fie „criză” fie înțelepciune. Începi să spui că ești „la vârsta la care” ..... și înșirui o mulțime de înțelesuri dobândite din repetatele experiențe. 

De cele mai multe ori vârsta biologică aduce doar unele limitări suplimentare la cele deja existente și binecunoscute și pe care „am învățat” atât de frumos să le ignorăm, ori să le ocolim până când, într-o anume zi corpul nu mai răspunde așa cum ne așteptam: ne vindecăm mai greu de o gripă, ori slăbim mult mai greu decât știam că se întâmpla, nu mai facem tot atâtea lucruri într-o singură zi, obosim mai ușor când urcăm pe un traseu,  ori ni se șterge bucuria din tot ceea ce facem zilnic și apare o apăsare grea pe care începem tot mai des să o numim „datorie”; după un anumit moment trăim  ca și cum suntem „datori” cuiva ori vieții însăși, și ne străduim să „plătim” ce credem că avem de returnat: datorii bănești (credite vechi ori mai noi) ale noastre ori din familie, datorii morale (păcate personale ori din neam), mai nou karma știută și neștiută. 

La un moment dat considerăm că e de ajuns, că „ne-am făcut datoria”, că am plătit, că am îndurat, că am răbdat suficient și intrăm într-o altă etapă. 

Le numim vârste... ele sunt în fapt înțelesuri. 

Gândul de week-end-463

În orice trăire,  plăcută ori tuburătoare, există un mesaj al nevoii de conectare. 

Gândul de week-end-462

 Tot privind și căutând lumina, m-am trezit cu fața spre umbră. 

Gândul de week-end-461

 De multe ori, dorul puternic de ceva sau cineva ne arată ce sau cine vom deveni. 

O altfel de privire-337- Cadoul

 Fiecare dintre noi știe că un dar este prilej de bucurie și comuniune. Sunt însă situații, atunci când vine vorba de cadouri, când ne simțim stânjeniți fie pentru că ni se par foarte diferite de ceea ce ne doream și reacționăm într-un mod chiar nepoliticos la primirea lor, fie pentru că nu știm să ne purtăm în asemenea situații. Tocmai pentru acest din urmă caz, de-a lungul vremii au existat oameni care au imaginat un set de purtări numite „bune maniere” special dedicate oferirii și primirii cadourilor. 

***

Văzute prin altfel de lentile lentile, întâmplările, oamenii, trăirile, iubirea, viața însăși pot fi considerate niște cadouri pe care le primim zilnic de la cineva drag. Dacă ar fi să ne uităm la felul cum ne comportăm cu tot ceea ce trăim, oare s-ar putea spune că oamenii știu să primească așa cum se cuvine un cadou? 

Gândul de week-end-460

Iubirea înseamnă certitudine. 

Poveștile sufletului- 68 - Împletitura

 De când mă știu muzica îmi creează stări felurite și de multe ori mă duc spre ea când am nevoie de susținere mentală ori emoțională. De multe ori m-a uimit felul în care un sunet anume poate să creeze în ființa mea stări care să îmi facă și trupul să se miște altfel: ritmurile vesele, zglobii îmi cresc sufletul, îmi umplu inima și în mod automat corpul începe să se miște fie printr-un picior care bate ritmul, fie prin trupul întreg care se ondulează după volutele invizibile. Sunt apoi ritmurile molatice, mătăsoase care îmi aduc fiori pe piele și o anume greutate caldă în suflet, pleoapele mi se închid automat iar trupul se mișcă după niște sinusoide imaginare ce răsună încă prin veacuri neștiute .

***

Suntem atât de uimitori în alcătuirea noastră încât nu am putea vreodată să încetăm în a spune cu certitudine că știm precis ce ne compune: suntem și trup dar și eter, suntem idee dar și cuvânt, suntem emoție dar și lacrimă; și toate sunt în același timp în noi iar noi suntem măiastra împletitură a lor.

De aceea Iubirea pe care mi-o porți produce în mine furtuni sau senin căci toate firele împletiturii care sunt au nevoie să se hrănească din ea... de aceea, dacă îmi iubești trupul fără să îmi dezmierzi cilii care-mi cresc pe suflet, privirea mea se îndreaptă trist spre zările îndepărtate.... de aceea când îmi vorbești mult despre toate ale lumii fără să mă cuprinzi cald în căușul îmbrățișârii tale, inima mea simte fiori de gheață și tot de aceea, când nu-mi vorbești și nici nu mă mângâi, gura mea tace mut în lacrimile dinăuntru invizibile o vreme. 

***

Sunt o împletitură de mlădițe vii și e nevoie de îndemânare de grădinar iscusit ca să pot înflori roditor pe lumea asta. 

O altfel de privire-336-sensul

 E- Nu văd sensul, chiar nu-l văd.

U- Sensul a ce?

E- Al relațiilor, al discuțiilor, al interacțiunilor umane  în general ...

U- Ce e cu ele?

E- Oamenii se rănesc, se luptă, se resping, se anulează, se ignoră, spun cuvinte goale sau înveninate și numesc asta comunicare, ori relație,

U- Da, e adevărat.

E- La ce bun, care e sensul să fii într-o relație dacă nu poți clădi, să comunici dacă nu poți arăta bunătate, să iubești dacă nu poți iubi mai departe? 

U- Tocmai ăsta e sensul: să trăiești atât cât poți iubirea și toate celelalte până când, la un moment dat să rămână doar iubirea, bunătatea, creația, iertarea.

 

O altfel de privire-335-Drumul bun

 „Oamenii care îți greșesc este pentru ca să îți dai seama că nu ești pe drumul bun” a spus cu glas egal, zâmbind și privindu-ne pe rând. 

***

Sunetele mi se înșirau unduioase pe auz, se repetau cu încăpățânare în gând, intrau în vocea dinăuntru...

Drumul bun, m-am întrebat? Ce e în neregulă cu drumul de până acum? ... Mi-am luat tot timpul necesar revederii parcursului propriu prin noua lentilă... dezamăgirile, trădările, respingerile, neasumările, amânările, neiubirea, trăite din partea celor din jur au avut mai întâi o manifestare asemănătoare în mine: eu m-am trădat făcând pe plac altuia, eu m-am respins acceptând ceva ce nu mă bucura, eu m-am grăbit să fac lucruri când aș fi vrut să mă odihnesc, eu am evitat să pun întrebări când era necesar ca o situație să fie limpezită... toate fuseseră în mine la fel ca și în ceea ce am trăit apoi. 

Și atunci, m-am întrebat, dacă toate sunt deopotrivă în noi și în afara noastră, cum știm care e drumul bun, care e calea potrivită pentru noi? Acum, când scriu acestea, cred că Drumul meu cel bun este format dintr-un fascicul de drumulețe care, asemenea râurilor se adună toate într-un fluviu; drumul meu și al fiecăruia  este asemenea fluviului care are o curgere și un sens indiferent de câte ape ajung în el; un râu care se varsă în el îi adaugă forță, dar niciodată nu îl abate din albia sa Tot așa, am înțeles că Drumul meu  este format din multiplele căi care îl alimentează și că fiecare asta ar trebui să facă: să îi adauge forță, frumusețe, contur.  Noi toți avem de-a lungul unei zile de lucrat pe mai multe direcții: a menținerii ființei noastre într-o stare de sănătate optimă, a aranjării locuinței noastre, a îndeplinirii sarcinilor zilnice la locul unde profesăm, a creării de situații și idei noi, a menținerii armoniei în relațiile noastre de rudenie, de prietenie sau de dragoste, a creării de situații plăcute de recreere și odihnă ... sunt atât de multe și, în funcție de capacitățile noastre, pot deveni și mai multe. Atunci, un bun mod de a înțelege cât de mult ne abatem de la drumul nostru cel bun în anumite momente este să ne oprim și să privim în jur: toate părțile implicărilor noastre merg în același sens sau există o bună parte care trage în direcție opusă? Iar dacă nu ne putem opri, e important să observăm câtă forță ne aduce înaintarea în acea direcție, câtă energie primim pe măsură ce înaintăm. 

Acum, în acest moment al vieții, cred că drumul cel bun al fiecăruia dintre noi este atunci când continuând să mergi ai claritate și nu ceață, ai tot mai multă forță pe măsură ce avansezi și dorință de a continua. 

***

Ca orice drum, viața însăși are acele perioade de adăstare, de repaus și refacere după o etapă de mers. Cum în orice parcurs pe jos există hanul ori hotelul ori cabana în care drumețul găsește adăpost, căldură, hrană, odihnă, tot așa, în viața fiecărui om există acele perioade în care e necesar să-și ia exact timpul ca să  se refacă, să înțeleagă ce a făcut să îi vatăme picioarele, (ori inima, ori rațiunea, ori stima de sine) dacă a suferit de dureri, bășici ori bătături în parcursul anterior (dezamăgiri, trădări, manipulări, lipsă de respect, etc), să ia măsurile necesare și să pornească din nou, în zori, cu forțe noi, cu elan și grijă la următorul parcurs până la următorul han, următorii zori...

  

Gândul de week-end 459

 E uimitor felul în care unii oameni  arată versatilitate în interacțiunile sociale și în același timp o mare rigiditate în sentimente. 

Gândul de week-end-458

Există un timp când îți imaginezi îngerii și există un timp când îi vezi cu adevărat. 

O altfel de privire-334- Aleg...

 Mi-a spus la plecare: Faceți ceva, nu e bine să trăiți  așa... vă blochează corpul, tot...Am întrebat neutru: - Ce să fac? 

- Să alegeți, mi-a răspuns...

Când am auzit răspunsul mi-am spus, ei da, sigur, toți știm asta. E evident, e tocit deja. Apoi, gândul îmi relua în auzul dinăuntru acest îndemn: „Să alegeți!” o dată, încă o dată, iar și iar, de atâtea ori încât la un moment dat m-am întrebat: Eu CE  aleg de obicei?... Și mi-am văzut alegerile evidente, cele reale dar, undeva mai în umbră le-am văzut pe cele adevărate, cele care stăteau la temelia celorlalte alegeri vizibile. 

Și apoi am văzut  toate ființele  care trăiesc în mine: copilul care am fost și încă mai sunt, femeia ce am devenit, mama, fiica, dascălul, omul ...Mă priveau la rândul lor  și fiecare mi-a spus că orice alegere de-a mea a avut o consecință dureroasă pentru cel puțin una dintre ele. 

***

Mă gândesc la alegerile pe care le facem uitând de părți din noi sau de noi înșine cu totul, la timpul care vine apoi pentru a vindeca atât cât se poate, ceea ce am ales... Îmi doresc să învăț să fac alegeri benefice, alegeri care să îmi aducă alinare, afecțiune, înțelepciune, discernământ, bucuria vieții, care să îmi permită  să îmi ofer zilnic experiențe, oameni, gânduri, sentimente, lucruri valoroase. Îmi doresc ca iertările mele să fie primite și la rândul meu să primesc iertări, și mai  presus de toate, îmi doresc să nu uit niciodată  că IUBIREA însăși este o alegere.

O altfel de privire 333- Să ne purtăm frumos...

 Încă de mici auzim adeseori în jurul nostru aceste vorbe: „Poartă-te frumos!” 

Spuse de familie, de cei mai în vârstă din anturaj ori de învățători, cu timpul ele ajung să reprezinte pentru noi semnale de alarmă asociate cu „Nu ești ok!”, „Ceea ce faci este dificil de acceptat!” și câte alte sensuri care ne „apasă”  așa-zisele butoane ale ființei. 

***

Cum avem de atâta timp grijă să  purtăm haine frumoase, accesorii asortate, să ne „purtăm” cunoștințele și să le arătăm cât mai elevate, să ne ajustăm imaginea prin vârste, mă întreb adeseori cum ar fi dacă am ști să ne purtăm pe noi înșine frumos prin viața asta: să ne spălăm amintirile, să ne curățăm  gândurile, să ne parfumăm sentimentele; cum ar fi să ne însoțim experiențele într-un mod sănătos pentru noi și cei din jur, să ne curățăm ferestrele minții cât mai des, să ne îngrijim  visurile, să le udăm și fertilizăm?

„Poartă-te frumos!” ar fi atunci un îndemn de a te însoți într-un mod demn, generos și blând,  înmiresmat și grațios prin etapele vieții din drumul tău și al celorlalți cu care te întâlnești. Ar fi doar o urare de drum bun prin viața asta, de salut și bucurie. 

Poartă-te frumos deci, pe tine și pe toți pe care îi porți în tine! 

Gândul de week-end 457

 Când am acceptat cine sunt, am înțeles cine ești.

Gândul de week-end-456

 Uneori, două turnuri singuratice pot deveni capetele aceluiași pod.

O altfel de privire-332- În altundeva

 Nu am știut niciodată ce se întâmplă în alt spațiu, ce anume din mine participă și nici la ce... doar am presimțit-o, așa cum furtuna e anunțată de o răcire bruscă a aerului. Oboseala care mă trăiește periodic are nuanțe de necuprins, și de tristețe. Unii îi spun melancolie... tot ce știu este că îmi este misiune... poate că este doar o iluzie a unei ispașiri din alte vremuri, poate că este o scuză sau doar nepotrivire. 

***

Cu vremea am înțeles însă că nu este vorba de oboseala fizică, nici emoțională, nici de cea psihică... este acea oboseală a celui ce ține flacăra să ardă atunci când mulți se tem de foc și de lumina sa; e oboseala celui ce iubește iar, și mereu și simte că iubirea asta e prea sus pentru mulți și de neînțeles; e oboseala celui care simte ce simte celălalt și durerea lui. Și un orgoliu nemăsurat și mistuitor îl poartă spre vindecare, a sa, a celor pe care îi iubește; oboseala celui ce simte și știe că iubirea sa îi arde pe cei care se apropie prea mult. Și atunci renunțarea lui vine tot din iubire. 

***

M-am văzut, mi-am cunoscut Adevărul. Știu  care e Acasa mea. Pe lumea asta sunt unii oameni care rătăcesc și sunt mistuiți de un altfel de dor până când se găsesc pe ei înșiși. 

O altfel de privire-331- Muntele alb

 Era deja destulă vreme de când observasem că și munții aveau culori diferite, așa cum aveau personalități diferite. Știam că undeva există Muntele Alb și mi-am dorit din ce în ce mai mult să ajung la el și să urc pe cărările lui. 

***

Eram pe unul din vârfurile sale, priveam panorama de 360 grade ce mi se arăta din acel punct și ceea ce simțeam era un amestec de bucurie, împlinire, sens, echilibru. Aflasem că era suficient să urci, să parcurgi acel traseu în ritmul tău, să stai o vreme acolo și apoi aveai să înțelegi. Și așa am făcut. Am pornit de dimineață cu un sentiment de „fără niciun sentiment”. Am așteptat în liniște ca trenul să-și facă drumul și am observat anomaliile de pe parcurs... am notat patru și le-am reținut fără să caut vreo explicație ori să le dau un sens. 

Apoi am pornit pe traseu... plecasem de acasă fără să aranjez să fiu cu cineva și de obicei găseam vreun grup în gară. Atunci nu era nimeni  nici în tren, nici pe peron. Am început așadar traseul singură, având în minte mai multe variante de drum... am decis să las drumul cel mai potrivit să mi se arate și i-am ascultat chemările la fiecare răscruce. În prima parte totul părea ușor dar după o oră și ceva am simțit cum o greutate de plumb mi se lăsa prin vene, prin mușchi, în respirație. M-am oprit o vreme, am lăsat câteva grupuri să treacă, și am repornit. Greutatea era tot acolo dar am început să îi vorbesc. Nu mă opuneam ei ci îi spuneam ce voiam să fac, o luasem de însoțitor. Pesemne că nu voia decât să fie băgată în seamă căci la scurt timp a început să colaboreze și am simțit cum ritmul avansării creștea. A urmat o a doua oprire pentru prânz și apoi iar drumul, de data asta mult mai vioi. Pe măsură de înaintam simțeam cum totul în mine și în jur este deplin, este de ajuns. Nimic nu lipsea, nimic nu își cerea vreun drept. Era suficientă clipa. 

După o vreme am ajuns pe acel vârf al Muntelui Alb... am privit rotund în jur; am privit departe, aproape, lângă mine și un zâmbet imens mi-a crescut în ochi. Abia atunci am simțit că o parte din zare era tot ceea ce trăisem vreodată și  acum primea purificarea viziunii de pe Muntele Alb, rămânând definitiv scăldată în acea lumină. În cealaltă parte vederea se întindea senin spre un zenit infinit. Priveam lacom întinderea și știam că aștepta să o populez cu imagini, ființe, culori. Mă invita să-i fiu zugrav alături de divinul dintâi. 

***

Am stat ceva timp pe Muntele Alb bucurându-mi ființa de drum, de trăire, umplându-mi privirea de limpezimea orizontului până când, am înțeles că fusese de fapt drumul de o viață prin tărâmul din inima mea. 

Taine-34

 Ochii tăi

 săgeți vii

ochii mei

marea din cer.

Ochii tăi

lacrimi ascunse

ochii mei 

izvoare vii.

Ochii tăi

stele în noapte

ochii mei

soare în zi.

ochii noștri

 îmbrățișare

curcubeu 

prin veacuri.

O altfel de privire-330-Curajul

Să ai curajul de a nu fi înțeles, iubit, acceptat... să ai curajul de a te arăta într-o altfel de nuditate și de a ști că oricum ești frumos. Să ai curajul de a te însoți cu iubire prin toate probele timpului și de a primi la fel victoria și înfrângerea; de a te opri și de a continua, de a sădi iar și iar.

Să ai curajul de a te ridica și de a visa.

Să ai curajul de a recunoaște că iubești și de a-ți afirma iubirea în public „aceasta iubesc eu!” chiar dacă știi că nu te vor accepta, te vor crede exagerat, ori pătimaș, egoist chiar.

Să ai curajul mai ales de a-ți spune adevărul suprem, de a-ți dezvălui comoara, trăirea, de a-i fi loial și de a decide. 

Să ai curajul  de a te decoji uneori, de a îți scoate învelișurile și de a lăsa să cadă văluri, scoarțe, de a te vedea așa cum nu te știai vreodată și de a te primi, de a te accepta, de a te însoți  când ai tăi sunt plecați.  

Mai ales să ai curajul de a continua atunci când nu vezi nimic în jurul tău mai departe de un pas, când totul  pare potrivnic dar nu ai decât opțiunea de a continua și mergi înainte purtat doar de lumina care arde în inima ta, însoțit de credința ce îți germinează de veacuri în suflet. Să ai curajul de a ști că uneori ceea ce se  aude sunt sirenele înșelătoare și nu  un cântec autentic, să știi să recunoști ispitele de departe și  să accepți ca ele pot să îi ademenească pe cei care păreau să îți rămână alături pentru un drum lung. 

Să ai curajul de a nu fi iubit și să continui să iubești, de a nu fi acceptat și să accepți, de a nu fi respectat și să respecți, de a fi judecat și să nu judeci, de a fi trădat și să ierți, înseamnă să ai curajul de a fi OM. 

Taine-33

 Atunci 

am știut

că e timpul

să tai

să cioplesc

să topesc

crusta

învelișul gros

și coaja.

Atunci

în acea clipă

când nu m-am mai văzut

în lumina din ochii tăi

am început lucrarea

și cu fiecare scrâșnet

cu fiecare daltă

cu fiecare așchie

ce-mi sărea din trupul lumesc

m-am durut

m-am plâns

m-am subțiat

m-am sculptat

m-am mult șlefuit

și apoi

după un alt timp

m-am mai născut 

o dată!

 nouă

senină, 

alta!

Atunci,

în umbra din ochii tăi,

mi-am fost 

deopotrivă

suavă Galatee

și

Ppygmalion

inspirat. 

Gândul de week-end-455

 Cu timpul, ochii noștri văd tot mai greu și e nevoie să distanțăm scrisul ca să putem citi. La fel se întâmplă și cu ceea ce trăim: după o vreme e nevoie să ne depărtăm de cineva sau ceva ca să înțelegem corect.

Taine 32- Topirea

  E nevoie 

de solid și

de ferm ca să

existe 

înaintarea,

e nevoie de gheață,

 de luciu

ca să fie  

alunecarea,

e nevoie de flăcări,

de aprinderi,

să se producă

lichefierea, 

e nevoie de vânt,

de mișcare,

ca să  trăiești

schimbarea.    

E nevoie de

iertare

 de femeie, 

de bărbat, 

de copil   

ca să simți

mântuirea.                                                                                                       

O altfel de privire-329- Țesătura

 În drumul său, fiecare fir are de străbătut un circuit întortocheat, de multe ori răsucit, cu reveniri, avântări, schimbări bruște. În tot acest circuit, firul este de o solitudine unică, neînțeleasă. Undeva, în ațele ce îl alcătuiesc, există însă un anume avânt, un anume impuls care îl poartă mai departe... și mai departe... aparent fără sens  adeseori, drumul său continuă. La un moment dat, firul înțelege că trecerea lui are o anume formă, se creează un contur și apoi altul și că în urma sa există de ceva timp un anume desen, care este al Lui. Și firul își continuă drumul... apoi, la alte răsuciri și schimbări bruște de direcție, reușește să vadă alte fire asemenea lui care parcurg răsucirile lor, și schimbările lor de direcție, pe drumul lor solitar... abia atunci, firul „vede” o parte din Țesătura la care lucrează împreună cu alte fire. Nu știe și nu va ști poate vreodată câte fire sunt cu adevărat, nu știe exact care este rostul drumului său solitar, dar din percepția țesăturii drumul său neînțeles se vede ca un motiv uimitor în culoare și formă... nu numai că are o frumusețe aparte dar creează în egală măsură conturul pe care se pot desfășura contururile celorlalte fire... fiecare drum în solitudine are un rost în cadrul țesăturii. Există o solidaritate chiar și nebănuită, necăutată, neforțată în fiecare parcurs solitar.  

***

Din când în când, firului i se dă un anume răgaz, cât să se deruleze parcursurile celorlalte fire; răgaz în care se întrezăresc porțiuni mai mari din parcursul tuturor firelor: motivele florale ori contururile geometrice care rămân în urma lor, se vede bogăția culorilor create de toată truda de până atunci,  unicul și unisonul simultan și mai ales se vede lumina pe care o revarsă drumul deja făcut. 

***

Poate că vreodată îi va fi dat firului să vadă și tabloul din care face parte, dar mai e până acolo și acum se bucură de tot ceea ce a parcurs și de ceea de mai are de făurit încă. E acel sentiment rezultat din uimire, recunoștință tăcută, smerenie, inspirație, pace creatoare. Din locul în care a ajuns înțelege că singurătatea pe care a trăit-o era din lipsa de perspectivă, înțelege că absolut totul a fost, este și va fi un cadou pe care îl poate primi sau refuza, dar că în orice situație, vor urma și alte cadouri uimitoare, așa cum însăși existența lui a fost, este și va fi un cadou uimitor pentru întreg tabloul din care face parte și pentru Locuința în care tabloul își va găsi potrivirea. 

***

Pentru fiecare dintre noi există o poveste asemănătoare cu aceea a Firului ce a pornit singuratic la drum și a descoperit mai apoi bogăția minunilor nebănuite la care era părtaș.

Gândul de week-end-454

 Dacă o situație, un om,  un job, o convingere se opun Căii tale, acela ori aceea vor fi puși la distanță pentru o vreme și dacă nu se schimbă nimic, în timp vor dispărea din viața ta. 

O altfel de privire-328- Trezirea...

        În ultimii ani, vorbim adeseori despre trezire.... parcă mai mult decât oricând...De obicei asociem acestui cuvânt o situație de revenire dintr-un somn, ori dintr-un vis ori, mai nou, dintr-un tărâm spiritual inferior sau caracterizat de opacitate. 

                                                                      ***

    Dacă ar fi să ne gândim la nivelul  la care se produce aceasta, putem vorbi despre o trezire a minții ori intelectuală, atunci când înțelegi fenomenele, desfășurarea lor, faci deducții din elemente disparate, faci raționamente realiste. Este o trezire importantă pentru supraviețuire, integrare, comunicare socială. Dezvoltată de una singură, acest fel de trezire duce în egală măsură la creșterea orgoliului, aroganței, fixismului. In extremis, omul respectiv poate apărea  celorlalți precum luciul metalic al unei spade reci. 

        Există apoi o trezire a inimii, e ca o căldură și o dilatare ce vine cu aceasta. Simți cum undeva în miezul ființei tale pâlpâie un altfel de foc, te așezi într-o anume bunătate și blândețe care îți fertilizează ființa și care îți schimbă însuși felul de a fi. Dacă ar fi să fie doar ea, aceasta duce în timp la un comportament excesiv emoțional, cu o sensibilitate nocivă. In extremis, acel om poate părea moale, slab, chiar prost.

        Trezirea în sine se află pe o  treaptă superioară a existenței; în momentul acestei treziri,  trăirea ta pe pământ capătă  claritate, limpezime. deodată știi pur și simplu, fără să deduci, fără să cauți să înțelegi. Intuiția este modul preponderent de manifestare a capacităților tale, blândețea este suplă, însoțită de o fermitate corectă, echilibrată. Totul în manifestările tale pare dozat corect, iar ceilalți te percep ca pe un reper, devii o sursă veritabilă a discernământului, a înțelepciunii. Știi atât pentru tine cât și pentru oricine căci ceilalți sunt dintotdeauna un alt tu. Devii partea de stabilitate și armonie din întreg, devii oaza din deșert, timpul de pace din orice război, direcția corectă din orice răscruce.  

Gândul de week-end-453

 Unele vindecări au nevoie de o durere cel puțin la fel de puternică precum aceea care a însoțit rănirea. 

O altfel de privire-327- Să fii demn de

 Poate ține de vârstă, poate e vorba despre drumul parcurs și de experiența care vine apoi, poate toate la un loc, cert e că la un anume soroc trăiești cu deplina convingere că ți-ai făcut partea, că ți-ai plătit  datoriile, că ai înfăptuit ceea ce ți-a cerut Viața, că ți-ai ascultat intuiția și ai urmat semnele ori chemările, că ți-ai onorat sinele și ceea ce ai fost menit să fii și să faci. Atunci simți o anume împăcare și o altfel de liniște începe să te trăiască. 

De atunci conexiunea și integrarea potrivite cu felul tău de a fi le găsești firești în țesătura universală. Simți că ți-ai trăit toate războaiele, că ți-ai muncit și șlefuit toate colțurile, că ți-ai împrăștiat toate semințele, că ai urcat povărnișurile cu orice preț, chiar și cu al jupuirii. Te-ai lăsat văzut în nuditatea esenței tale și ai supraviețuit tuturor săgeților știute și nebănuite, ți-ai răscumpărat cu vârf și îndesat demnitatea de a merita; de acum știi că ești demn de tot ce e mai bun și frumos și că undeva, într-un alt tărâm s-a deschis o poartă ce lasă liber răspunsul favorabil al Vieții către tine. 

O altfel de privire-326- Locul din lume...

 Fiecare obiect, construcție, formă de relief ori așezare se identifică și prin locul pe care îl ocupă în lumea asta. Există însă, dincolo de perceptibil, de fizic și de geografic un loc pe care îl ocupă o relație. Prin ceea ce sunt pentru noi, unii oameni ajung să ocupe chiar un spațiu fizic din lume, ca și cum ființarea lor umple un anume teritoriu. Cât timp trăiesc acei oameni, poți să nici nu interacționezi zilnic cu ei, să nu ai un schimb nici măcar săpătmânal de discuții dar, doar știind că ei trăiesc pe lumea asta să îți dea un anume confort și siguranță, ca un punct fix într-un univers în derivă.  Te gândești la cum ar face ei, atunci când nu știi ce decizie să ei, îi suni sau le trimiți un gând, o binecuvântare despre care ei nu vor ști niciodată, toate astea fac ca „locul” pe care îl au acești oameni să devină un adevărat spațiu care se lărgește în timp și care ajunge uneori să devină un teritoriu.

De toate acestea nu ne dăm seama cu adevărat decât în momentul în care acești oameni pleacă din  lumea fizică și atunci ne apare pentru prima dată golul... tot spațiu pe care îl ocupau ei în viață fiind devine ca un teritoriu pustiit deodată, un regat al unei muțenii aparte, al unei secete nebănuite. 

***

Pentru fiecare dintre noi există pe Pământ oameni țări sau oameni continete și faptul că ei trăiesc face ca  însăși viața noastră să aibă acel pământ dintre ape, acel senin dintre nori, acea oază dintre nisipuri. 

O altfel de privire-325- Miza

 În orice manifestare a vieții există o miză: în natură este viața însăși, în societate miza este dată de sensul pe care fiecare om îl dă  vieții. Astfel, deși în esență aceeași, miza îmbracă forme atât de diferite încât ajungi să crezi că există o multitudine de lumi. 

 Lucrurile se simplifică însă atunci când, în mijlocul de haos căutăm să înțelegem ce face ca fiecare om să se comporte într-un anume fel, care este sensul pe care îl dă el vieții. În funcție de acest lucru vom asista la alianțe, la asocieri care pot surprinde, care pot părea ireale dar, care arată cel mai bine elementul comun al lor. 

Undeva, într-un pliu al celei mai intime părți a ființei noastre, fiecare dintre noi are informația că în grup ești în siguranță, că în afara grupului ești expus, vulnerabil și viața îți este în pericol, că ești o victimă sigură și că vei pieri. 

Acum ceva timp un om care mult timp mi-a fost aproape mi-a spus: „Ai ieșit din turmă, întoarce-te căci altfel ești mult mai vulnerabilă și mai ușor de doborât.”  Dincolo de grija pe care am simțit-o în vocea sa, ceva mă deranja... poate cuvântul „turmă”, poate faptul că știam deja cum e acolo și poate că rămăsese în mine o urmă de dezamăgire din trecut: atunci când am decis un alt drum personal care nu avea legătură cu grupul respectiv , grupul a ales să continue cu celălalt partener. 

De ce scriu acum? scriu pentru aceia care, ca și mine, nu își găsesc „turma” și merg solitari pe diferitele cărări ale vieții. E nevoie să îți cunoști puterea din adâncul ființei ca să poți continua în acest fel, e nevoie să crezi și să știi că există un sens suprem pentru tot ce există, e nevoie să fi trecut deja prin dezamăgiri și trădări ca să înveți să îți faci alegerile. mai presus de orice e nevoie să nu te minți, să accepți ce dorești cu adevărat și să continui să înaintezi pe Calea ta.

Stând mai multă vreme în afara unui grup, pot observa mizele care țin grupul și oricât am sperat, în fiecare grup încă nu am găsit  Omul ca valoare ci ca instrument pentru dorințe personale și oameni care se simt bine în adulare și supunere mințită.

***

Sunt clipe când mă străbate un dor de aparteneță venit de pe undeva din vreo amintire străveche... sunt apoi clipe când solitarii oricărui ev: derviși, samurai, cavaleri rătăcitori ori pustnici mă împuternicesc și îmi picură  în vene din elixirul ființei lor. 

E un mecanism ciudat în alcătuirea a ceea ce sunt,  un fel de lentilă aparte îmi arată dincolo de ceea ce vrea omul din fața mea să pară și atunci, odată ce „văd”, dacă imaginile sunt foarte diferite, dacă omul  arată un chip altruist trucat ca să acopere de fapt interese pur personale pe care le poleiază în cuvinte precum „generozitate”, „rigurozitate”, „umanism” „altruism”etc. , atunci mă îndepărtez, stau un timp și pornesc pe alt drum. 

„Când cineva te minte, sau te trădează, nu te răzbuna, dar să nu mai ai de-a face cu el!” - Menis Yousry

„Şi preţuim în viaţa toată

Doar oamenii, atâta tot,

Nu ne-om minţi noi niciodată

Nici alţii-a ne minţi nu pot.”- Mihail Lermontov- Înțelegere 

Gândul de week-end-452

 Adeseori, când suntem la sfârșitul unei etape, ne gândim mai mult la începuturile ei. 

Gândul de week-end-451

 Tot ceea ce respingem cu înverșunare din neînțelegere, e menit să fie înțeles prin a fi noi înșine în acea situație. 

O altfel de privire-324- Între...

 Există acel spațiu dintre începutul unui tunel și sfârșitul lui, fiecare dintre cele două capete având caracteristică o anume decizie : începutul tunelului ales aduce curiozitate, ceva angoasă și o mare chemare căci nu fiecare deschidere de tunel este suficient de atrăgătoare încât să fie urmată de continuarea parcursului, după cum sfârșitul tunelului aduce o anume nerăbdare însoțită de o stare de ștergere a prezentului, de trăire a iminentului. 

Dacă cele două momente extreme sunt caracterizate de trăiri ce îndeamnă la acțiune și decizie, parcurgerea spațiului dintre ele, în schimb, cere doar răbdare și perseverență. Cred că majoritatea timpului vieții noastre este definit de un astfel de parcurs cu răbdare și perseverență între două „capete” de drum, între două extremități, dacă nu chiar viața însăși este definită astfel în esența ei. Înainte de a ne naște, înainte de a alege o școală, o relație, o destinație de vacanță, o profesie, o despărțire etc, suntem în fața unui început de tunel; de multe ori nu știm cât de lung va fi parcursul până la celălalt capăt și de aceea drumul prin interior poate să pară de uzură, plictisitor ori dureros uneori, fără speranță alteori. Se întâmplă câteodată să traversăm tuneluri cu pungi de gaze, prin care simți că respirația îți este otrăvită și viața întreagă împreună cu ea. Nu mai ești sigur dacă vei ajunge vreodată la rotundul de lumină proaspătă, dacă îți va mai fi dat să simți libertatea corpului scăldat în aerul răcoros al vreunui zenit vizibil deplin. 

Cel mai des am pornit în traversare solitară a unor astfel de parcursuri, intrarea și ieșirea fiind definite de traiul în colectivitate, de „ceilalți”. Foarte rar am parcurs vreun tunel însoțită de o prezență omenească, dar întotdeauna au fost în mine prezențe prietenoase și dragi. A mare mirare mi-a fost să descopăr că acea singurătate care mă întrista de fiecare dată nu exista. Într-o anume clipă m-am văzut însoțită de cea care sunt în fiecare etapă, de spiritele fidele, de gândurile celor care mă urmăresc cu drag ori curiozitate oriunde aș fi. Dintre toate, însoțirea cu mine mi-a dat și încă îmi dă material de șlefuit și sentimentul acela al părintelui care își privește cu ochi îngăduitori copilul plin de energie dar neștiutor în ale vieții. 

„Între” este drumeția prin ceea ce sunt în invizibil dar care dă viață imaginilor animate de focul trăirilor personale pe peretele vieții însăși. 

Gândul de week-end-450

Sunt un punct ce crește în timp, impregnând viața cu esența sa. 

O altfel de privire-323- Ne trăim...

 Am auzit despre a-ți trăi viața, a trăi clipa, a trăi o bucurie ori un sentiment anume, dar nu am auzit pe cineva răspunzând vreodată: „Mă trăiesc!” atunci când este întrebat: „Ce mai faci?” Și deși răspunsul la întrebarea anterioară este „Bine!” mult prea rar facem binele pe care îl invocăm. 

 Dar cred că ceea ce facem de fapt în fiecare secundă este să ne trăim: felul de a fi, gândurile, emoțiile, cuvintele, intențiile, convingerile, valorile prețuite, manifestarea afecțiunii ori a voinței, judecata ori lipsa ei, dorința de a fi în lume ori dorința de a trăi în afara ei, toate acestea sunt felul fiecăruia de a se trăi.

***

Tot trăindu-mă, am depănat câteva vieți, am traversat câteva tărâmuri ale înțelegerii și cunoașterii, am trecut și am petrecut, am împărtășit și am aflat, am visat și am înfăptuit și continuu să o fac. Doar că acum știu că tot ceea ce trăiesc cu adevărat sunt eu: este ca o călătorie, ca o drumeție pe muntele interior pe care încă îl ascensionez. Cu cât trec anii, cu atât avansez în drumeția pe muntele dinăuntru, care altădată îmi apărea ca o mare adâncă. De la o vreme însă marea dinăuntru a devenit muntele interior, abisurile marine s-au rarefiat în înălțimi eterizate, albastrul profund din adâncuri a devenit albul stralucitor  al unor vârfuri limpezi. 

***

Mici sau mari, oriunde am fi și oricând, în glorie ori în mizerie, tot ceea ce facem este să ne trăim. 

O altfel de privire-322- Noul ev

 De multe ori mi-am imaginat trecerea prin viață a cuiva precum parcursul rotit al unei spirale; există un contur, ca un circuit, pe care se află presărate toate cele pe care e nevoie să le trăiești, să le parcurgi deplin, ca un fel de programă obligatorie. La finalul circuitului, ai șansa urcării pe treapta superioară, unde se află un parcurs asemănător, cu trăirile, provocările, înțelesurile sale. După ce treci deplin și prin al doilea circuit, mai urci un nivel și tot așa până când, la un soroc, ceea ce ești pentru lumea asta încetează să mai fie fizic.

La o privire mai atentă a fiecărui circuit în parte, poți observa cu ușurință o caracteristică principală care îl definește: de exemplu, în cazul meu, am putut surprinde circuitul onoarei, al profesionalismului, al fidelității, al onestității față de mine însămi, al apartenenței, circuitul purismului chiar și multe altele.

De curând, mă observ tot mai puțin în acea stare de ”e musai ”, ori  ” așa trebuie să se întâmple” și  tot mai mult într-o trăire pașnică și dulce a destinderii interioare, a păcii chiar, a lăsării în voia  jocului vieții, a contemplării și rotunjirii interioare. La un moment dat am aflat despre „Nagomi” și am simțit cum se dezmorțește o parte din mine care stătuse adormită multe veacuri; acea parte a întregului armonios, alcătuit din numeroase părți care par să nu se potrivească la prima vedere. Și totuși, am aflat că alăturarea lor poate crea stări de o frumusețe anume, înțelesuri noi și uimitoare, rezultate nebănuite. 

Un astfel de exemplu este pentru mine lucrarea care ilustrează melodic această postare și care îmi aduce o bucurie nouă cu fiecare ascultare; poate și pentru că o văd ca pe  simbolul unui Ev nou, în care acele bucăți care erau separate până acum își găsesc calea să fie împreună, într-o formă unică, armonioasă, binefăcătoare. 

Gândul de week-end-449

 Unele legături durează în speranța  că se va schimba  tocmai acel aspect pe care celălalt  vrea să îl păstreze. 

De vorbă cu îngerul meu- 1

 Nici nu știi cum înaintează treptat în tine, în jurul tău, până când deodată te trezești în plin turbion: viața însăși îți pare trăită în acea notă vibratoriu „stridentă” cum spunea Malraux, acea vibrație care te penetrează constant cu tăria unei agresiuni angoasante. 

Nici nu știi când te afli tânjind după o pace edenică... Zi după zi, speri ca următoarea să fie aceea a anunțării Marelui Armistițiu, să fie ziua în care sufletul tău poate în sfârșit să se așeze în  confortul tihnit al blândeții, al înțelegerii, al iubirii însăși. În fiecare clipă simți uzura sufletului care a obosit să continue o  luptă scrâșnită  întreținută de goana traiului fad din validări și atestate zgomotoase. Brusc obosești să tot speri la bun simț și blândețe, la firesc și rost, la înțelepciune fără să le găsești învelite în straturi sridente de kitch țipător. 

Brusc, trăiești angoasa permanentă a unei vieți care nu te reprezintă și care te asediază din toate părțile: acea întrecere absurdă a demonstrării, chiar violente a ceva ce „se cere”  fără să fie neapărat ceva „ce este” cu adevărat.  Acel „fake it till you make it” a devenit treptat un fel de a trăi viața însăși eclipsând aproape total travaliul orfevrăriilor autentice. 

Nici nu știi când, epuizat de nesfârșite lupte invizibile, sufletul îți arată imensul câmp al deșertăciunilor dintr-o perpetuă cursă cu miză falsă.  Și simți oboseala inutilului asalt orchestrat de niște ambiții străine, de niște minți atinse de un fel de cancer invizibil încă. 

În mijlocul asurzitor al asaltului strident al lipsei de valoare înțelegi că e inutil să speri la o încetare a grotescului la care ești martor și tot ce îți rămâne de făcut este să te îndrepți spre liniștea din tine, spre marea și muntele din adâncurile tale și acolo, în acea pace, ascultând glasul Îngerului să îți trăiești cu adevărat opera. 

Gândul de week-end -448

Adeseori ne supără felul în care răspundem la situațiile neplăcute și nu oamenii care le-au prilejuit.

O altfel de poveste-17- Fidelitate

 Există în natura umană o latură ce se hrănește cu reconfirmarea fidelității... periodic, din ființa noastră se înalță niște fuioare ce transmit un mesaj către ceea ce ne este în atenție cu precădere în acea clipă: asemeni mesajelor trimise altădată de pe înălțimi prin vălătuci de fum, tot așa, ființa noastră comunică adeseori cu „celălalt” pentru a-l asigura și a-i cere asigurarea unei fidelități garanție de continuitate.

Oricât de bine „am ști”, oricât de înaintați în vârstă am fi, acel „te iubesc” și „vreau să continuăm” se vrea afirmat la anumite intervale, sub anumite forme. 

Fie că ia forma unei constante prezențe, ori a unei prietenii de durată, fie că apare sub forma respectării unei promisiuni, ori a dezvăluirii interioare, această veritabilă „reînnoire a jurămintelor” este motorul  continuării. Cu toate că fiecare dintre noi știe atât de puțin încât să aibă certitudini în viața asta, pe o scară superioară, la un nivel invizibil, viața însăși este aceea care vrea să știe care îți mai sunt fidelitățile, spre ce anume ți le-ai orientat și dacă tocmai aceea, vitală, este de actualitate. 

Periodic viața îți cere reînnoirea jurămintelor față de ea însăși fără vreun interes anume, ci doar ca să știe cum va purta cârma în continuare. 

Gândul de week-end- 447

 Există unn anumit fel de iubire în care înțelegi prin ce trece celălalt  și există un  fel de iubire în care înțelegi prin ce treci și tu; atunci decizi dacă acționezi sau ai răbdare.

Gândul de week-end-446

 Fiecare om lângă care am trăit o experiență neplăcută este doar cel care a făcut posibil să existe cadrul acelei experiențe. 

O altfel de poveste-16-Merită!

 Cum terminasem mai devreme programul de dimineață, și cum aveam în față câteva ore bune să rezolv alte treburi, am zis că e oportun să fac câteva cumpărături în avans și, de ce nu, să gătesc în avans.

Sacoșele erau suficient de grtele încât să mă solicite dar și să le pot căra. Bagheta era perfectă, proaspătă și crocantă în exterior, cu o coajă ușor auriu arămie ce îmi crea deja sentimentul de plăcere ce se răspândește în mod unic prin ființă. 

Mai aveam cinci pași până la ușă când sacoșa s-a lovit de perete, iar bagheta s-a rupt brusc și o jumătate a căzut pe mozaicul holului din fața intrării. Priveam acea bucată rumenă și mă gândeam cu părere de rău la plăcerea mea micșorată brusc. Odată ajunsă în casă m-am gândit că aș putea să o fac bucățele și să o las pe pervaz....Zis și făcut!

Uitasem de mult de întâmplare, de bucățile de pâine răspândite pe pervaz, când, atenția mi-a fost atrasă de o anume mișcare voioasă din exterior. Mi-am îndreptat privirea spre exteriorul bucătăriei și am văzut o adunare veselă de vrăbii ce se bucurau de bucățelele de baghetă. Le răsuceau, le ajustau, le aruncau pentru a le prinde ori pur și simplu le scăpau din cioc. Am privit o vreme la hârjoana lor, la veselia ce se răspândea din acea scenă și mi-am simțit inima tresăltând de o plăcere nebănuită, mult diferită de cea a îmbucăturii. 

 Întotdeauna, există pe lume o bucurie naivă ce așlteaptă să se manifeste.   

O altfel de poveste-15- Alternanțe...

 Valsăm... un pas spre tine, un pas spre mine, unul lateral, altul în față... apoi o rotire, apoi alta... o vreme greoi de monotonă.... o alta spre înainte, o altă vreme spre înapoi și apoi iureșul.... valsăm continuu, constant, perpetuu.

***

- Aici este nodul, mi-a spus cândva îngerul.

_ Nodul?

- Da, aici se întrepătrund toate firele ; intră  aici de pe oriunde și apoi se desfac spre oriunde.

- Firele? 

- Mda, sau căile, sau drumurile, sau fuioarele spiritului și ale sufletului.

-Am ajuns iar în nod. Ce pot face altfel acum?

- Acum e doar despre a înțelege. De aici poți merge pe fiecare fir până la sufletul aceluia care îl urmează. Poți fi și aici și acolo, în sufletul său. Poți „vedea” ca el sau poți „simți” ca el. Stai cât vrei pe ce fir vrei, te aștept aici. 

***

Stăteam acolo, în centru, în „nod” și valsam pe fire felurite până în sufletul lor, până „vedeam ”, „simțeam” din celălalt capăt. A câta oară am avut aceeași trăire, că suntem toți la fel, că suntem fiecare într-o „colivie” a cărei ușă se deschide doar dinspre înăuntru.  Până când reușim să deschidem ușa stăm, trăim, simțim  ”dincolo de”.  Am mers pe fire felurite spre acele suflete dragi și le-am vizitat o vreme coliviile, „dincolo-ul lor”. Voiam să fac ceva pentru ei, voiam să le fie măcar un pic mai bine și am pus câte o lumină parfumată într-un ungher al dincolo-ului lor. 

M-am întors în Nod... așa cum îmi promisese, Îngerul era acolo. 

- Ei? 

- Am „văzut” și aș vrea să le fie mai bine, aș vrea ca fiecare să fie măcar cu o treaptă mai sus, să fie mai liniștit, mai vesel, mai inspirat, mai fericit.

- Ce ai văzut, unde ai fost?

- ”Dincolo-ul ” firului, coliviile.

- Hm... Ce ai simțit? 

- Am simțit căldură, o ușoară tristețe, o mare dorință de mai bine, de alinare, am simțit că aș putea găsi ceva care să facă să fie totul altfel.

- Te referi la colivii?

-Mă refer la colivii, la ușile lor ce se deschid doar dinspre interior.

- Da... E simplu dar mult ignorat și invizibil încă. 

- Ce aș putea să fac, Îngere?

- Cât ești aici, în nod, să nu uiți. Apoi, când valsul te prinde iar, să îți cauți coliviile tale, ușile ferecate dinspre înăuntrul tău, să îți îngrijești și să îți cultivi grădinile din tărâmurile tale de „dincolo”. 

- Atât?

- Pentru fiecare e o lumină parfumată ce lucrează și care are timpul ei perfect. E important să o ții mereu aprinsă.

Taine-31- Timpul

 Există,

Mi-e clară de-acum,

acea clipă anume

acel da și acel nu.

Am învățat să stau

să cuprind Da-ul 

deplin ,

să aștept. 

Am învățat să primesc 

Nu-ul senin.

Am pășit dincolo

de Da și Nu 

m-am sălășluit 

Gândul de week-end-445

 Pentru ca ceva să existe pe lume, e necesar să trăiască mai întâi într-un om.

O altfel de poveste-14-Darul înțeles

 Unul din simbolurile și din chipurile iubirii este Darul. Ceva în fiecare dintre noi știe că „dăruirea” este un semn de cinstire, de prețuire, uneori arată devotamentul, în sens extrem, chiar sacrificiul. 

Darurile au în același timp și încărcătura exercițiului firescului, al primirii și al oferirii într-un mod egal, al acceptării. Sunt numeroase poveștile în care apar darurile ca  recompensă. 

***

Darurile sunt de multe feluri dar majoritatea dintre noi suntem obișnuiți cu cele vizibile, pipăibile. Există însă un anume fel de daruri, cele invizibile, acelea care vin ca să înfrumusețeze, să aducă valoare ori să  recompenseze ceea ce facem, simțim, gândim, lucrăm într-un alt plan... 

Obișnuim să primim situațiile din viață sub forma unui înțeles simplist, de genul: noroc-ghinion. Dacă însă ieșim puțin din noi, dacă dăm la o parte ceea ce ține de cutume, convingeri, pe scurt straturile sezoniere, descoperim că viața noastră este un lung șir de cadouri, de daruri neprețuite. Cu timpul am aflat că tot ceea ce trăiam în planul material avea un corespondent și în celelalte planuri sub forma unui dar. Recent am descoperit că mai ales durerile cele mari pământene mi-au adus cadourile cele mai de preț în trăire, înțelegere, credință. Fiecare prilej în care pot trăi iubirea, înțelepciunea, onestitatea, loialitatea, curajul, îndrăzneala, perseverența sunt deopotrivă imense cadouri nesperate. 

Și mai presus de toate, Viața, cadoul suprem este  sipetul în care se vor adăuga toate celelalte comori.