În acea zi, după șapte ore de lucru în cadrul grupului, când am ajuns acasă mă simțeam atât de bulversată, zumzăiala din minte era atât de tare încât, în clipa când m-am culcat, în pat fiind, mi-am dat seama că nu pot sta în același pat cu mine! A fost o sclipire ca de trăznet ce m-a străbătut până în esența înțelegerii și m-am ridicat. În picioare fiindcă mi-am dat seama că îmi eram mai suportabilă în felul acesta, prin urmare într-un gol de gânduri, mi-am spus: „E momentul să faci ceva, eventual să taci, ca să ne putem odihni amândouă în noaptea asta! Mâine e nevoie să fim odihnite pentru încă șapte ore de lucru-curs, așa că fă ceva acum! Și apoi pentru restul vieții, ca să putem trăi în armonie!” Și am tăcut în capul meu, am permis somnului să mă odihnească iar în ziua următoare am putut să povestesc cu umor cele trăite seara.
Doar că, nu e totul... prin ceea ce aveam să mai trăiesc, am putut simți durerea din inimă cu care obișuiesc să trăiesc și pe care uneori o fac să tacă dar care îmi locuiește încă înăuntrul. În ființa noastră există o pată, o scorbură, o rană pe care le vedem la un moment dat și de care credem că am scăpat de fiecare dată când atenția ni se duce de la ele. Cel mai des atunci când ne punem lumina intenției și a creativității spre altă direcție... dacă însă acea direcție se șterge, pata, sau scorbura, sau rana revin cu și mai mare acuitate în simțirea noastră. Și atunci obișnuim să spunem că X sau Y ne-a rănit, ori ne-a nedreptățit, ori, etc. De fapt noi suntem croiți cu această „imperfecțiune”, ea face parte din noi poate de dinainte de a fi conștienți de noi și de lume, și fiecare clipă în care suntem singuri cu noi ne-o aduce în atenție. Cum suntem învățați că ea reprezintă un defect, o lipsă, căutăm ani și ani și ani să o reparăm sau să o umplem și atunci nu facem altceva decât să devenim tot mai haotici.
Mult timp am căutat un martor al trecerii mele prin lume, al împărtășirii iubirii și vieții... mult timp am căutat un însoțitor până când am ajuns în acea seară să mă văd, să mă aflu și să simt că nu pot dormi cu mine în același pat. A fost momentul de grație, de maximă luciditate care mi-a adus bogate înțelesuri.
Pascal spunea că majoritatea nenorocirilor oamenilor vin din faptul că aceștia nu pot sta timp îndelungat singuri într-o cameră și vremea din urmă mi-a adus această înțelegere. Iar Budha spunea că rostul vieții unui om este să se întâlnească cu Dumnezeu.
Prin urmare, dedic restul vieții mele pământene în a mă simți bine cu mine în orice împrejurare și a căuta un Adevăr superior.
