luni, 28 decembrie 2009

Copilărie, dulce iluzie a vieţii

Adulţi fiind, privim cu îngăduinţă la copiii noştri cum descoperă lumea. Îi urmărim cum traversează etapa cunoaşterii prin gust: dacă s-ar putea, copiii noştri ar gusta şi un cântec sau un dans, la vârsta mică totul trece prin papilele gustative. Îi supraveghem şi le luăm din cale tot ce e periculos. Ei ştiu doar atât cât îi învaţă simţul gustului. Noi ştim mai mult şi îi urmărim cu îngăduinţă şi înţelegere.

Cum e o etapă trecătoare ne pregătim pentru perioada când vor pun mâna pe orice, vor trece la cunoaşterea lumii prin pipăit : gheaţă, foc, curent electric, acizi trebuie testaţi cu epiderma iar noi, cei ce cunoaştem deja avem grijă să nu pice în capcana dezastrului.

Aşteptăm să crească şi să ajungă la vârsta când vor învăţa să identifice pericolul din privire: imaginea va fi asociată cu un sentiment, un avertisment, o păţanie sau o informaţie transmisă de altcineva.

Şi ajung adulţi. Ajungem Adulţi. Credem că ne-am detaşat de copilărie, spunem că ne-am maturizat şi îi privim pe cei ce nu sunt asemeni nouă cu duioşie, cu condescendenţă uneori. Nu recunoaştem dar acum trăim tot o perioadă a copilăriei: ascunse, sau refulate, sau reinventate, sau retrăite. Oricum continuate. La nivel de cunoaştere, ea nu mai trece în mod unic prin gust, tactil sau văz, ci prin simţire sau trăire. De fiecare dată trecem la o altă etapă atunci când ŞTIM.

 Ca adulţi, vine o vreme când înţelegem că deşi nu mai punem orice în gură, deşi nu mai punem mâna pe orice, deşi putem distinge pericolul din priviri tot mai facem aceleaşi greşeli, tot mai suferim, tot o mai păţim. E nevoie SĂ ÎNŢELEGEM , SĂ ŞTIM.

Şi Înţelegem,şi ştim,trăim viaţa din alte perspective şi credem încă o dată că ne-am desprins de copilărie, că suntem şi mai maturi, că ne-am apropiat de substanţa vieţii, de ADEVĂR că am devenit înţelepţi. Şi atunci când suntem mai departe în cunoaştere decât am fost vreodată aflăm că în copilăria timpurie, atunci când nu cunoşteam lumea nici măcar prin gust, ŞTIAM deja şi că toată viaţa am „evoluat”  ca să putem cunoaşte ce ştiam atunci.





miercuri, 23 decembrie 2009

Gânduri de sfârşit de an

În anul acesta, în martie am început să scriu pe acest blog...pentru mine el reprezintă  sticla pe care o arunci într-un ocean şi nu ştii cine o va citi dar acolo, în pagina din interior ţi-ai pus sentimentele şi gândurile sincere.

Acest mesaj este către voi, toţi cei care aţi citit ori citiţi, întâmplător sau dinadins ce apare postat aici.

Vă trimit gândurile mele bune, căldura din sufletul meu să vă însoţească şi să vă bucure în momentele mai grele, să avem sărbători frumoase şi un an inspirat!

LA MULŢI ANI!

marți, 22 decembrie 2009

„Precum nisipul în căuşul palmei...”

De câteva luni trăiesc o dorinţă de transformare şi pentru că nu ştiu încă exact cum şi unde o să ajung e nevoie de o perioadă pentru a îmi limpezi toate acestea. Am anunţat cunoştinţele cu care vorbeam mai des de această intenţie a mea de recluziune temporară în vederea autodefinirii şi trăiesc experienţe interesante referitor la relaţiile umane.


Pe de o parte sunt aceia care ţin cu dinţii de prezenţa ta, îţi fac reproşuri şi ai impresia că oricât de mult ai explica vorbeşti în pustiu. Nu îi interesează ce ţi se întâmplă, nici nu ar vrea să fii altfel ci se reîntorc la cum erai altădată şi îţi amintesc cum puteai odinioară fii prezent, concluzia clară fiind că de fapt nu te mai interesează persoana lor.

Sunt apoi cei care se îngrijorează cumva de soarta ta, ar vrea să ştie în ce stadiu eşti: cam cât mai ai de lucrat în singurătatea aia autoimpusă. Îţi găsesc şi scuze legate de anotimp, de perioada încărcată, de una , de alta, deşi tu ai spus clar că nu mai apari o vreme. E tot un fel de presiune dar mai subtilă.

Pe de altă parte sunt ceilalţi care sunt şi ei de două feluri: cei care au trecut prin experienţa ta şi îţi spun unde ai putea ajunge. Ei te înţeleg cel mai bine pentru că au trăit ce trăieşti şi tu. Deşi eşti conştient de avertizările lor, tu ai convingerea că dacă nu trăieşti singur asta nu ŞTII cu adevărat. Apoi sunt cei care, în mod constant îţi trimit un semn că sunt acolo: aproape zi de zi, fără nici un cuvânt primeşti doar un semn că nu te uită ci dimpotrivă te îmbrăţişează. În rest nici o vorbă. Mi se pare interesant ca cineva să aştepte în felul ăsta şi în acelaşi timp încurajator.

Problema care se ridică ar fi  că Tu, cel care vrei să te defineşti dai dovadă de egoism autorefuzându-te relaţiilor interumane; deoarece eşti o fiinţă socială cu obligaţii de socializare. Părerea mea este că de fapt fiecare are dreptul să acţioneze aşa cum simte că este mai bine pentru sufletul lui, iar cei apropiaţi ştiu că sunt perioade în care cei dragi nouă se îndepărtează în vreun fel fizic sau mental şi atunci îi aşteptăm să revină, după ce se vor fi aflat pe ei înşişi. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la imaginea firelor de nisip din căuşul palmei: spunea cineva că relaţiile umane de orice fel ar fi ele, sunt ca nisipul din palmă – „dacă îl ţii uşor în căuşul deschis, el rămâne acolo unde este, dar în momentul în care strângi mâna ca să nu îţi scape, el se strecoară printre degete. S-ar putea să mai rămână ceva, dar cea mai mare parte din el se risipeşte.”

 


joi, 10 decembrie 2009

Vendredi ou Dimanche


Am citit de curând „Vendredi ou la vie sauvage” a lui Michel Tournier. Mi se pare a fi o carte mai actuală şi mai practică decât aş fi crezut. Este vorba despre celebrul Robinson care rămâne unicul supravieţuitor al unui naufragiu şi se trezeşte singur pe o insulă pustie. Mai întâi face toate gesturile pentru a întâmpina un ajutor din exterior: strânge proviziile de pe epavă, improvizează o torţă uriaşă în mijlocul plajei şi aşteaptă să apară vreo navă salvatoare.

Cum timpul trece şi nu se intîmplă nimic se decide să exploreze insula ca să găsească resurse de supravieţuire, dar fără prea multe gânduri de stabilitate.

Vine o vreme când ia decizia unei acţiuni pro şi atunci începe să construiască o ambarcaţiune pentru a merge el în întâmpinarea salvării exterioare. Işi pune la bătaie toată creativitatea pentru a suplini lipsa uneltelor necesare şi a găsi soluţii pentru fabricarea unei ambarcaţiuni rezistente. Consumă mult timp pentru acest proiect. Din cauză că a construit ambarcaţiunea aproape de sursa de materie primă dar , din păcate departe de mare îşi dă seama că nu are cum să o transporte până la plajă.

Într-un moment de deznădejde decide să urmeze exemplul unei turme de porci sălbatici care se scăldau periodic în nişte ochiuri de mlaştină. Se scufundă constant în mocirla toxică, lăsându-şi doar nasul şi ochii afară până când ajunge să se neglijeze, să se hrănească direct din tufe stănd în patru labe. Într-o zi trăieşte aievea halucinaţii care îl fac să vadă nave imaginare, să audă coruri şi să recunoască oameni care mai târziu se dovedesc a nu fi fost decât produsul minţii lui otrăvite de gazele toxice.

Îşi vede deodată decăderea, starea de animal la care ajunsese şi decide să îşi schimbe radical existenţa. Mai întâi caută să îşi clădească un adăpost, apoi începe să cultive seminţe,domesticeşte nişte capre sălbatice, îşi stabileşte un program de viaţă cu zile de lucru, vineri zi de post şi duminica ziua de odihnă. Îmbracă haine de gală în ziua de odihnă, îşi permite să fumeze pipă doar duminică după prânz, făureşte un calendar şi ajunge să stabilească reguli de conduită pe insulă şi pe apele teritoriale. Înţelege că e obligatoriu să vorbească în momentul în care vrînd să o facă întâmpină dificultăţi de articulare; atunci stabileşte o lege prin care orice gând trebuie spus.

Cel mai dificil pentru el a fost ziua în care s-a văzut din întâmplare într-un ciob de oglindă şi a fost mirat de figura severă care-l privea. A încercat să zâmbească însă muşchii nu îl ascultau şi a înţeles că deşi acum avea de toate: un adăpost, ce mânca, nişte capre pentru lapte, un câine pentru companie, lipsa unei fiinţe umane îi înăsprise figura : face un efort ca să îşi zâmbească în oglindă dar nu reuşeşte. După atâta timp în care nu zâmbise nimănui, figura nu îl mai ascultă şi abia atunci simte tristeţea singurătăţii.

Pe măsură ce continua civilizarea insulei sale , sarcinile devin tot mai numeroase şi mai apăsătoare.

Apariţia lui Vendredi marchează începutul unei noi etape, aceea a relaţiilor interumane în care rolurile de stăpân, învăţător, partener de jocuri se succed. Fiecare învaţă ceva de la celălalt.

La capătul a douăzeci şi opt de ani apare şi vaporul pe care Robinson în aşteptase atât la începutul vieţii sale pe insulă. Deşi îl dorise cu ardoare cândva, apariţia lui, şederea echipajului pe insulă îi dau imaginea haosului pe care îl provoacă civilizaţia în paradisul natural al insulei. De aceea îi dă căpitanului tot aurul pe care îl salvase de pe vaporul naufragiat şi îl roagă să plece şi să nu dezvăluie nimănui poziţia insulei lui. Lucru care se intâmplă în ziua următoare, când însă Robinson se trezeşte fără Vendredi ce decisese să se îmbarce în secret pe nava nou venită.

Când imaginea viitoarei sale vieţi singuratice îi străbate iar gândurile, descoperă un mus care fugise de pe navă , dorind să rămână pe insulă. Robinson îl va numi Dimanche, simbolul petrecerilor şi al veseliei, al unei noi vieţi mai luminoase.

„Vendredi ou la vie sauvage” a lui Michel Tournier reprezintă un cod al evoluţiei omului de la sine spre exterior, revenind la sine şi la valorile simple dar profunde şi autentice.

Cred în existenţa insulei lui Robinson chiar în zilele noastre de civilizaţie superioară. Acest paradis este nu foarte departe şi este la îndemâna fiecăruia dintre noi să trăim în el. Nu am crezut niciodată că viaţa este nedreaptă, sau strâmbă, sau grea sau nepotrivită. Mereu m-am bucurat că trăiesc şi că sunt în viaţa asta care este aceeaşi pentru noi toţi. Putem oricând să ne zâmbim, să ne vorbim, să ne considerăm a fi Vendredi sau Dimanche unii pentru alţii. Suntem toţi nişte Robinsoni care trebuie să învăţăm să ne descoperim, să ne simţim bine cu noi căci la urma urmei, din toată lumea asta fiecare trăieşte doar cu sine de la un capăt la celălalt al vieţii.

Toţi ceilalţi oameni vin sau pleacă...noi ne rămânem.


                                                             

miercuri, 2 decembrie 2009

Şi se cere iertare...


Motto:


Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie in două,
cu acelasi băt de alun se taie in două.
După aceea se cade in genunchi,
după aceea se cade in branci.
După aceea se izbeste cu fruntea nisipul
si i se cere iertare cercului.
Atât.

Nichita Stănescu- Lecţia despre cerc



Perioada de dinaintea Crăciunului este una dintre acele perioade binecuvântate în care ai din nou şansa să o iei de la zero. Mă refer la faptul că timp de şase săptămâni îţi poţi face curat în cămările spiritului, sufletului, trupului poţi să cercetezi stările negative pe care le încerci mai des, să cauţi răspunsuri şi să parcurgi ritualuri de purificare.

De fiecare dată în perioada asta mă încearcă dorinţa de a „cere iertare cercului”. De a cere iertare a tot ceea ce am început şi am distrus, tuturor echilibrelor întrerupte sau tăiate.

Am să merg mai întâi la păcatul perfecţiunii închipuite şi am să cer iertare acolo unde, pentru că cercul nu se potrivea cu rotundul ideal pe care mi-l imaginam, l-am rupt în două sau în mai multe.

Apoi voi cere iertare tuturor cercurilor de care am uitat, sau le-am ignorat fără nici o explicaţie şi prin aceasta le-am adus durere de orice fel.

Voi cere iertare unui bonsai pentru că într-un moment de nebunie am uitat că are sufletul lui şi i-am dat în mintea mea toate caracteristicile unei iubiri ...cînd bonsaiul a murit din lipsă reală de afecţiune m-a întristat sfârşitul simbolic al iubirii. Am să cer iertare bonsaiului pentru că atât cât a trăit am văzut constant altceva în el.

Cer iertare pentru toate vorbele mele în exces şi pentru clipele cînd nu am ştiut să ascult ...se vorbeşte prea mult şi nu fac excepţie; multul ne împrăştie în derizoriu.

Îmi doresc să fiu iertată pentru impulsul răvăşitor care mă animă şi care aduce în cel mai bun caz nedumerire iar în multe altele spini.

Aş vrea să cer iertare pentru toate dăţile când nu am înţeles sufletul din faţa mea, pentru toate vorbele pe care le-am spus şi au durut, pentru toate gesturile bune pe care nu le-am făcut.

Voi cere iertare pentru cazul în care am lăsat să fiinţeze o altă imagine a mea şi prin asta am creat tulburare: sunt un om imperfect.

Şi mai ales voi cere iertare sufletului meu pentru că mulţi ani am crezut că îmi este bine dacă uit de el.

Acum, în această perioadă voi tăcea, voi cădea în genunchi şi voi sta cu fruntea în ţărână ...

ATÂT.





luni, 30 noiembrie 2009

Crezul unei femei

Cred într-unul Dumnezeu!

Cred în puterea iubirii

Cred în triumful luminii şi în adevăr

Cred în capacitatea omului de a-şi învinge limitele
Cred in puterea gândului bun şi a exemplului
Cred în şansa iluminării
Cred în verticalitate, bun gust şi armonie,
Cred în valoare şi continuitatea ei
Cred în înţelepciunea repetabilităţii
Cred în ieşirea din încremenire
Cred în divinitatea sufletului
Cred în frumuseţea vieţii şi a tot ce există
Cred în dăruire şi în orice creaţie
Cred în minunea întâlnirii!

Cred în puterea iubirii

Cred în triumful luminii şi în adevăr

Cred într-unul Dumnezeu!



miercuri, 25 noiembrie 2009

Metamorfoză târzie

În viaţa mea am fost mereu ceva


Îmi cădea privirea pe soare

Şi soare eram

Ascultam muzica vântului, sau a oamenilor

Şi cântec eram

Am urmărit iubirea păsărilor

Şi iubire am fost

Am simţit inima roşie pulsând

Şi inimă uriaşă m-am făcut

Mi-a plăcut viaţa şi viaţă am dăruit

Am râs din suflet

Am iubit din suflet

Am cântat din suflet

Şi totuşi

Îmi doresc neclintirea

Statuilor din insula Paştelui

Verticalitatea lor

În faţa capriciilor oceanului potrivnic.







vineri, 20 noiembrie 2009

Wild horses

Suntem trăitori într-o perioadă în care avem sentimentul că ne copleşesc multe: cerinţele societăţii, ale familiei, ale rudelor, ale prietenilor, stresul de la muncă, neobosita competiţie socială şi personală, limitele, fricile, toate dorinţele neîmplinite care sfîşie din noi, mai multul, mai binele...


Şi totuşi, în fiecare din noi există nişte cai sălbatici, nişte mustangi care nu se vor lăsa vreodată îmblânziţi. Ei ne dau libertatea de a simţi, de a trăi bucuriile fruste, de a nu uita că suntem din rasa pur sânge: că ştim să trăim prezentul cu bucuria copilului care sfărâmă firul ierbii în dinţi, cu inocenţa senină a azuriului dimineţii, cu limpezimea aerului după ploaie. Că suntem idealişti, şi poeţi, şi naivi, şi dornici de afecţiune, şi iubim aerul răcoros fluturînd pe frunte, şi că ştim că TRĂIM, că ne lăsăm „mintea să coboare în inimă” aşa cum ne îndemna Iisus.

Suntem caii liberi care-şi iau porţia de „jar”. Libertatea este în noi, în fiecare şi chiar dacă nu este absolută nu avem dreptul să uităm de ea, să o acoperim cu cenuşa regretelor, a frustrărilor, cu zaţul nemulţumirilor.

Mulţi dintre noi suntem încă mânji, însă truda zilnică nu ar trebui să ne pună zăbala ci dimpotrivă, să ne dea avânt. Ar trebui să simţim viaţa ca pe un galop liber de la o pajişte la alta şi să ne lăsăm coama liberă.

Ţine doar de noi să nu lăsăm căpăstrul să ne orbească.
http://www.youtube.com/watch?v=XplOk3Do9Gg&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=LR83mG3Ojp4&feature=related





luni, 16 noiembrie 2009

A messui- messuire, a netui-netuire

Scriu acest text pentru a puncta aniversarea unui an de messuire... mai precis, anul trecut pe 15 noiembrie am decis sa intru pe net pe unul din site-urile de socializare. Mi-am activat un cont şi am început să cunosc oameni. Sunt o persoană deschisă la minte (cum spune englezul) aşa că nu am avut nici o problemă să discut cu tot felul de oameni.

De obicei, la o aniversare apare inevitabil şi un moment de retrospecţie. Pot afirma că acest an de messuire m-a învăţat multe lucruri despre mine şi despre oameni, lucruri pe care, paradoxal nu le înţelesesem din realitate.

Am învăţat că real sau virtual viaţa are aceleaşi ingrediente şi asta nu pentru că aşa e viaţa ci pentru că indiferent unde eşti duci cu tine sentimentele pe care le trăieşti: bucuria, tristeţea, speranţa, dezamăgirea, iubirea, compasiunea ,frustrarea sunt aceleaşi. Ele sunt mereu în noi. Un om sau o situaţie le poate scoate la iveală dar depinde doar de tine cât de intens vrei să le simţi sau cât de mult le laşi să se dezvolte.

Am învăţat despre mine că nu oamenii erau aceia care stăteau la baza stărilor mele cele mai negre, ci situaţiile care se creau şi am înţeles că pot ieşi din situaţii în mai multe feluri şi că şi aceste feluri se învaţă.

Am învăţat că dincolo de păcate, de sfaturi , de feng shui, de mantre există un echilibru pe care prin alegerile noastre e posibil să îl stricăm , dar că avem mereu a doua şansă şi că există gesturi, cuvinte, trăiri care pot reface echilibrul.

Am învăţat că realul este o proiecţie a minţii noastre şi că dincolo de simţuri, prin minte poţi să simţi realul chiar fizic. Şi mai ştiu acum că nu oamenii ne fac să suferim, sau ne fac rău ci NOI prin felul cum reacţionăm. Am aflat că pot alege să fiu rănită sau pot alege să fiu senină după orice fel de gest al altcuiva.

Am învăţat că nimeni nu mă poate forţa să fac ce nu vreau şi că tot ceea ce mi se întâmplă este ca urmare a disponibilităţii mele pentru acel lucru. Asta m-a învăţat cel care a rămas prietenul meu de atunci , mi-a zis : „Oana, eşti la tine acasă, nu o să te forţeze nimeni să vorbeşti, să fii disponibilă, să fii la dispoziţie dacă nu vrei.”

Am învăţat că există un timp pentru toate şi că net-ul mai mult ca orice altă situaţie te ajută să înţelegi importanţa comunicării, a cuvintelor greşit înţelese, chiar a modului cum văd oamenii sensul aceleiaşi propoziţii.

Am învăţat ce forţă se naşte când doi oameni vor acelaşi lucru în acelaşi timp şi cât de bine îi e sufletului când găseşte altul pe măsura lui. Am învăţat că iubirea între doi oameni nu este să ne sprijinim unul pe altul ci să ne creştem forţa unul altuia.

Am învăţat să-mi cunosc limitele mai bine, să mi le accept – am învăţat ce înseamnă să mă iubesc pentru a putea dărui iubire şi că dincolo de wireless există un alt suflet care are fereastra deschisă spre tine. 

Am învăţat că pe net poţi face tot ce doreşti, ca şi în viaţă şi că poţi alege cum să trăieşti net-ul: îl poţi lăsa să te domine sau îl poţi face să fie în folosul tău. Chiar dacă sunt tot felul de capcane, poţi alege să trăieşti frumos oriunde: în real, în virtual, în vis, în viaţă: ORIUNDE.

Pentru mine un an de net a fost plin: am trăit de toate şi am învăţat multe. Şi am înţeles şi mai bine ce înseamnă „Mai presus de toate , fii ţie însuţi credincios.”

La bună messuire, netuire şi pe curând.



joi, 12 noiembrie 2009

OMmm..

Ieri am găsit pe un blog acest site care conţine mantra sacră Aum cântată de Dalai Lama.


Este „ tristă şi frumoasă„ cum spune fiica mea cea mare. Nu a fost înregistrată spre comercializare ci numai pentru a fi transmisă.



O transmit şi eu cu multă dragoste.

http://www.godslovelightonearth.com/OMmm.htm

\

duminică, 1 noiembrie 2009

DE CE ?



Se spune că e bine să îţi repeţi cât mai des această întrebare şi să o adresezi oricui atunci când nu găseşti singur un răspuns. Se spune că e o dovadă de înţelepciune să recunoşti că nu ştii şi să apelezi la ceilalţi. Sentimentul pe care îl trăieşti când umbra răspunsului îţi adastă în minte este inegalabil...cel puţin pentru mine, fiecare răspuns, fiecare gând inspirat îmi produce o bucurie unică.

Ca mamă şi ca dascăl am auzit multe DE CE-uri în viaţa mea şi am căutat să găsesc răspunsuri înţelepte în funcţie de situaţia şi vârsta celui ce mă întreba.

Aş putea să le încadrez chiar într-un tipic şi să le clasific după efectul pe care l-au avut asupra mea şi asupra atmosferei respective; astfel am cunoscut de ce-uri nostime sau ghiduşe; de ce-uri neliniştite sau înfuriate; de ce-uri ambiţioase ori sâcâitoare; de ce-uri melancolice sau triste; de ce-uri pasionale nu prea am cunoscut şi deloc de ce-uri pline de ură. Mi-e dor de un de ce de început şi de un de ce a mirare.

Spun toate astea pentru că De Ce –urile au trecut felurite prin viaţa şi mintea mea, însă două dintre ele au rămas ca o cicatrice care nu vrea să se închidă. Aşa că am să vi le transmit poate veţi găsi vreun răspuns în unul din cazuri .

Prima situaţia a fost în 2005 când eram cu un grup de adolescenţi în Franţa, la Cite des sciences et de l’Industrie. Acolo am participat şi la nişte ateliere de lucru pe teme deja stabilite anterior. Animatorii francezi lucrau cu grupul nostru şi cu un alt grup italian. Erau intrebari despre tot feluri de lucruri. Italienii mai stiau raspunsurile. Noi, profesorii romani stiam dar nu pentru ca le-am fi invăţat vreodată la şcoală ci din lecturile noastre. Elevii noştri însă au răspuns puţin.

După atelierele respective, una dintre elevele noastre, avea atunci 17 ani, ne-a intrebat : „Eu de ce nu ştiu toate astea, că am învăţat mereu, mi-am făcut temele, am fost o elevă silitoare. Ce puteam face altceva?”

Întrebarea ei m-a surprins şi mi-a lăsat o undă de implacabil. Nu ştiu nici acum să răspund.

A doua situaţie s-a întâmplat acum câteva zile. Prietena mea din facultate trece acum printr-o perioadă mai dificilă. Într-o seară când discutam noi de toate cele , imi zice brusc: „Măi, acum ştiu şi cum să iubesc, ştiu să gătesc, ştiu cum să fac un bărbat să nu se plictisească, ştiu să nu fiu cicălitoare, ştiu o mulţime de lucruri, am 42 ani şi sunt singură. DE CE?”



Nu ştiu de ce atunci când facem toate lucrurile necesare pentru a ajunge la un rezultat, nu se întâmplă. Nu am ştiut în nici unul dintre cazuri ce să zic, nu vorbesc de răspuns ci pur şi simplu amuţisem. Nu ştiu de ce e aşa şi cum ar putea fi altfel.

Singurul lucru pe care îl ştiu în situaţiile respective este că pot să stau alături şi să ascult. Şi să înţeleg frământarea celuilalt.

vineri, 30 octombrie 2009

„Cântec despre mine însumi”

Nu e vorba despre Walt Whitman ci despre ziua de azi. Se anunţa o zi obişnuită şi a devenit una emblematică. Mai întâi am simţit cum sufletul meu se destinde ca şi cum îl mângâia o mână de catifea. Apoi am ştiut că toţi suntem la fel: avem aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte, nu suntem cu nimic mai deosebiţi unii de alţii. Viaţa, EA e aceeaşi pentru noi toţi, doar modul cum reacţionăm noi la evenimente este diferit. Stările de bucurie, de mânie, de agitaţie, de angoasă sau de furie sunt deja în noi. Vârsta, experienţa, cultura, educaţia, genele ne fac să reacţionăm diferit. Chiar şi modul cum ne alimentăm sau hormonii. Apoi am înţeles că oamenii sunt răi, sau egoişti sau invidioşi sau tot ce vrem noi să considerăm a fi negativ fără să-şi dea seama sau fără să poată să se corecteze singuri şi că toţi oamenii, indiferent de unde sunt,pe unde trăiesc,indiferent ce fac au nevoie de IUBIRE. TOŢI avem nevoie de iubire ca de aer.

Şi în momentul în care am înţeles acest lucru, am simţit cum inima mea se face şi mai mare şi cum sunt în stare să iubesc.

 Nu am cedat nervos stresului cotidian, nu am luat-o pe câmpii ci m-am regăsit în sfârşit. Ştiu că sunt la fel ca toţi : am cunoscut toate sentimentele dar mi-am dorit să mi le dezvolt pe cele bune. Azi am descoperit IUBIREA cu majuscule. Ştiu că pot iubi necondiţionat şi că asta e o formă de desăvârşire pe care nu o mai speram. Şi care mă face fericită.

Sunt fericită să iubesc.



miercuri, 28 octombrie 2009

Vis pierdut

Ultimul concert „Iris” neaşteptat de bogat în trăiri, în flashuri de gând.

Prima dată i-am vazut în 1985 la Teatrul de la noi. Nu aveam voie să stăm în picioare pentru că erau miliţieni în uniformă care ne supravegheau. Scaunele nu era aşezate în amfiteatru şi dacă stăteai jos nu se vedea nimic. Şi spre final am sărit toţi în picioare: a fost un triumf. Asta m-a bucurat atunci.

Apoi, de fiecare dată au fost melodiile pe care le cântam cu ei

Azi a fost mai mult, au fost nişte lecţii de viaţă. Mai întâi m-am bucurat că a trecut cu bine de boală şi că e  în formă. Apoi, la solouri am invăţat ce înseamnă ca un singur om, care îşi depăşeşte limitele, să facă bucuroşi 1000 oameni şi cum se întoarce bucuria asupra lui, cum o trăieşte. E deplină.

Tot acum, am auzit parcă pentru prima dată versurile din „Un vis pierdut” : „Nu îmi pare rău de anii ce-au trecut /Ei mi-au dat ce n-am avut”, şi mai ales ce n-am avut şi mi-am dorit. Aşa e: mă bucură anii pe care i-am trăit căci ei mă fac să iubesc ce e acum şi ce va fi.

Şi tot la concertul ăsta am simţit cum dăruirea reciprocă creează. Ei au dăruit energia şi pasiunea lor, noi bucuria noastră când le-am primit. Şi toţi erau eliberaţi... La finalul concertului s-a renunţat şi la autocenzuri. Chiar un tip care nu s-a mişcat din scaun tot concertul şi nu a schiţat vreun gest, la sfârşit s-a ridicat în picioare şi aplauda. Aha, mi-am zis. De ce abia acum? Finalul ne face să conştientizăm că nu mai e momentul să ne fixăm bariere, sau era doar un mimetism triumfător după două ore de rezistenţă acerbă?

„Iris” – 28 octombrie 2009 – triumful vieţii, bucuria împărtăşită, succesul stăruinţei, valoare.

Fericirea de dincolo de limite ilustrată în direct. LIVE.

A trăi pentru a-i bucura pe ceilalţi. Lecţie de viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=rl7fGxsSzMQ&feature=related

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Cine se teme de peştişorul de aur?

Trăim într-o perioadă în care fericirea, bogăţia şi succesul rimează perfect cu imediat, deplin şi EU. Gândim mult la fiinţa noastră, la binele ei, căutăm să ne cufundăm în epicurism şi la capătul a toate devenim apatici şi nu ştim de ce suntem încă rătăciţi şi frustraţi.

Din când în când, uneori fără să conştientizăm, în viaţa noastră apare şi posibilitatea de a ne schimba radical viaţa în sensul pe care ni-l doream dintotdeauna. Se spune că atunci când elevul este pregătit, apare şi învăţătorul. Tot aşa, atunci când ştii clar ce îţi doreşti, apar şi posibilităţile de îndeplinire.

Cel mai greu mi se pare când apare „peştişorul de aur”; am trecut printr-o astfel de experienţă cu ceva timp în urmă. Prin ţară fiind, am ajuns într-un loc deosebit. Acolo mi s-a spus cam aşa: aici un om îşi poate schimba destinul dacă îşi spune dorinţa în locul acesta. Brusc am devenit serioasă. Nu m-am bucurat deloc , ştiam că nu e realist, dar m-am gândit: dacă aş avea vreodată această posibilitate reală, aş ŞTI? De acea decizie depinde schimbarea radicală a vieţii tale, normal că îţi doreşti în mai bine. Ştim noi oare ce e acel „mai bine” cu adevărat?

Aşa cum ziceam la început ne lăsăm furaţi de hedonism, de iluzia de mai bine şi noua stare ne aduce şi ea frustrările familiare deja. Atunci ne supărăm pe viaţă, spunem că e nedreaptă, că trăim într-o fatalitate fără capăt, că suntem perpetuu nefericiţi.

„Peştişorul de aur” există. El apare mai ales atunci când avem cea mai mare nevoie şi ce e cel mai nostim, el ştie deja ce ne trebuie nouă. Este chiar pregătit să ne deschidă calea cea nouă, dar noi, speriaţi, confuzi, cerem brusc altceva. Ceva ce ni se pare că se potriveşte mai bine cu perioada, cu starea, cu conjunctura. Cum datoria peştişorului e aceea de a îndeplini dorinţele exprimate, păşim în noua direcţie care are paradoxal datele celei de dinainte. Aceleaşi personaje, aceleaşi trăiri, aceleaşi rezultate. Drept urmare devenim brusc „realişti” , şi ne spunem că nu există „peştişorul de aur, că este doar ideea unora de a suci minţile celor creduli.

Ca să revin la întâmplarea de vara trecută, odată ce a trecut momentul de nedumerire, am căutat adânc în mine şi AM ŞTIUT. Atunci, cu emoţie am stat în locul acela şi mi-am dorit . Am simţit o mare linişte, am simţit că dorinţa mea a fost auzită şi înţeleasă. M-am simţit puternică, pentru că eram hotărâtă şi pentru că ştiam.

Nu vă temeţi de „ peştişorul de aur”, este normal să existe şi nu face decât să-şi îndeplinească menirea.



vineri, 9 octombrie 2009

Vineri seara şi Ceai..nicu...

Era o după –amiază de vineri. În ajun plouase puternic şi vremea se răcorise. La ora aceea era înnorat şi parcă din ce în ce mai rece. Terminasem o zi de lucru plină care mi se păruse mai dificil de îndurat ca altele. Eram în autobuz când a sunat telefonul. Prietena mea voia să ne vedem peste o oră undeva în centru. Nu cunoşteam foarte bine oraşul dar am intuit că nu mi-ar fi ajuns timpul să merg la locuinţa unde stăteam ca să iau o umbrelă şi ceva mai gros de îmbrăcat şi apoi să ajung la timp. În plus mai ştiam că dacă ajung „acasă” nu aş mai fi avut chef să plec iar. Am decis să mă duc direct să o întâlnesc chiar dacă aş fi ajuns cu ceva timp mai devreme.

Cerul devenea tot mai cenuşiu, se făcea şi mai răcoare, iar locurile prin care trecea tramwaiul aveau o tristeţe dezolantă de ghetto. Nu le mai văzusem niciodată şi m-a surprins că una dintre străzi apărea destul de des în gândul meu ca vers al unui cântec drag mult mai frumoasă decât este în realitate. În sfârşit am ajuns la capătul liniei şi am coborât căutând înfrigurată un loc unde să aştept. Vis-a-vis era un părculeţ; am intrat , m-am aşezat pe o bancă, mi-am cuprins corpul cu mâinile şi am stat.

Când a sosit şi prietena mea eram deja un boţ îngheţat, iar moralul era pe stand by.Cum şi ea venea direct de la job după o zi plină, cum avusese nişte modificări supărătoare în planurile iniţiale, şi cum seara înghiţea încet oraşul , am decis să mergem să bem un ceai fierbinte. M-a dus într-un loc cu denumire de sit turistic celebru. Deşi aveau mese afară, am ales să intrăm ca să ne mai încălzim. Înăuntru mirosea a mirodenii orientale, unii clienţi preferaseră narghilele, alţii discutau la un ceai, personalul era în întregime masculin şi amabil. Am consultat ofertele de ceaiuri, care mai de care mai exotice. Mi-a atras atenţia primul de pe listă: purta denumirea localului, dar nu era indicat ce conţine. Urmau ceaiuri din plante cu arome frumoase care m- ar fi atras, dar curiozitatea m-a făcut să îl descos pe tânărul care a venit să preia comanda:

- Ce conţine ceaiul X?

Chipeş şi foarte amabil îmi răspunse zâmbind:

- Ceai...nicu...

Îl privesc brusc atentă încercând să descifrez mesajul pe care mi l-a transmis. Mă hotărăsc să schimb formularea.

- Bine, dar, văd că sunt ceaiuri din scorţişoară, din lamâie, etc, ceaiul X din ce e făcut?

- Ceai...nicu..., îmi răspunse cu acelaşi zâmbet cuceritor.

- Bine, zic, daţi-mi un ceai din scorţişoară.

Mărturisesc că ceaiul X a fost cel mai bun pe care l-am întâlnit vreodată. Deşi am băut ceaiul de scorţişoară, celălalt a fost mult mai savuros, mai exotic şi mai misterios. Ne-a încălzit imediat, ne-a făcut să râdem şi ne-a dat un lait motiv valabil pentu mai târziu. Nici acum nu ştiu din ce e făcut, şi abia după ceva timp am înţeles că e vorba de un ceai pregătit în....ceainic. Oricum, recipientul primează, conţinutul putea fi oricare, dar ceai...nicu... era doar pentru ceaiul X.

Să mai spun că atunci când am ieşit afară era seara frumoasă, era mai cald, luminile dădeau oraşului un farmec special şi ne-am prelungit buna dispoziţie până târziu în noapte?

Îmi amintesc mereu cu plăcere de acea seară de vineri, care părea în cel mai bun caz cenuşie şi care a devenit una dintre amintirile mele preferate.




sâmbătă, 26 septembrie 2009

L’Eté indien

L’Automne de nouveau; véritable romantique mon âme se laisse fondre dans les beaux jours de cet automne nouveau. Il y avait une fois où je vivais l’automne comme la somme de tous les chagrins passés, sinon c’était comme un automne raté. Puis je découvris la beauté de ses jours ensoleillés; de ses couleurs formidables qui m’ensorcelèrent à jamais.


Et je redécouvre maintenant mon âme en mille couleurs: le rouge de la passion, le jaune de la chaleur, l’orange de la joie de vivre, le peu de vert qui reste coincé comme la fraicheur de la jeunesse pas encore passée, le brique et le marron sage.

Dans un film on disait que pour les femmes et pour l’argent on fait les plus grandes bêtises ; en automne mon cœur devient irrationnel ; se dévoile et prend une forme nouvelle ; en automne, mon âme peut accomplir les plus grandes bêtises ; heureusement je le sais… Cette saison représente pour ce que je suis le calme passionné relevé avant  l’arrivée du froid et de la nuit. C’est comme un coucher superbe de soleil, comme un sommaire de toute la passion et de la chaleur qu’on avait vécues.

Ne me cherchez pas ; vous n’allez pas me trouvez ; en automne je suis quelque part fondue en cet « été indien ».




sâmbătă, 19 septembrie 2009

„Let’s talk about love”

Dacă aproape toţi bărbaţii se pricep la fotbal, dacă aproape toate femeile se pricep la gătit, aproape toţi oamenii se pricep la a vorbi despre iubire.


Mai întâi mărturisesc: nu mă pricep la iubire, nu ştiu multe despre ea, în consecinţă voi vorbi din perspectiva profanului. Asta zic unii, nu e rău, de multe ori faptul că nu te pricepi la ceva constiutie un mare avantaj. Voi lăsa în scris flashurile iubirii trăite de mine sau înţelese prin alţii în contextul vremurilor actuale.

Există mai întâi tendinţa de a categorisi iubirea, lucru ce mi se pare a fi de prisos , ba chiar înjositor pentru sentimentul în sine. În momentul în care iubirea unuia e mare, a altuia specială, a celuilalt sinceră, ori aparte, sau incomensurabilă încep să mă întreb ce s-a întâmplat cu iubirea însăşi. Iubirea este în sine un sentiment pur şi incomparabil ; asociată cu slăbiciunile noastre, cu vanităţile ori defectele noastre ea capătă nuanţe meschine. Am întâlnit oameni care spun că au iubit sau că iubesc încă şi care îşi proclamă iubirea rănită pentru că nu au primit ce doreau în schimb. Asta e ca şi cu părinţii care nu înţeleg că nu îşi cresc copiii pentru ei şi se aşteaptă ca la un moment dat să primească ceva în schimbul creşterii pe care le-au dat-o. Copiii sunt ai viitorului şi atât. Iubirea se degradează când devine mercantilă, nu este un troc: îţi dau, aştept să-mi dai. Văzută astfel niciodată nu se va ajunge la echivalenţă, mereu va exista impresia că unul a dat mai mult şi că nu a primit o măsură corectă a cât a dat. Acestui om îi rămâne în timp năzuinţa ca celălalt să înţeleagă vreodată tot ce a făcut pentru el şi sentimentul inechităţii.

Există apoi cei care nu ştiu cum să continue, cei pe care iubirea îi ia pe nepregătite. Cu toate că declară că şi-o doresc, chiar când o găsesc nu o asumă; sunt cei care iubesc eternul început, cei care iubesc flirtul, jocul de-a indrăgostitul. E o stare plăcută însă poate deveni un mod de viaţă, dacă nu eşti destul de lucid poţi fi prins în capcana eternului căutător. Poţi căuta doar anumite trăiri şi senzaţii pe care ţi le furnizează începutul relaţiei, un fel de perpetuu erou al Odiseei, genul „Numai drumul e interesant”.

În altă ordine de idei sunt oamenii care confundă iubirea cu simţurile; se aseamănă cumva cu cei de mai sus numai că ei merg mai departe cu aceeaşi persoană; sunt cei care intră destul de des în patologic : li se tocesc repede simţirile în stare normală şi inventează jocuri prin care mentalul şi fizicul suscită senzorialul. Ajung la limite şi le depăşesc sunt un fel de acrobaţi ai sexului şi simţurilor. Ei fac parte din eroii lui Brukner, sunt Marchizii de Sade sau eroii din ”Legături primejdioase”, sunt personajale din filmele cu tematică sau împătimiţii sexului din diferitele culturi cu precădere orientale. În categoria asta intră şi cei care combină jocurile sexului cu cele ale psihicului. Astfel sunt oameni care părăsesc de dragul producerii suferinţei şi se întorc de dragul bucuriei pe care şi-o furnizează alinând acea suferinţă, sau cei care sunt violenţi numai ca să aline apoi, te fac să suferi ca să aibă un motiv bun să te ţină în braţe, să-ţi ofere o pseudo grijă.

Există şi genul Don Juan, genul care iubeşte toţi reprezentanţii sexului opus; mă refer la genul Don Juan în general, el e valabil şi pentru femei. În privinţa bărbaţilor e uşor să-i recunoşti: sunt aceia care iubesc femeia oricum ar fi ea, oricum ar arăta ea, care se bucură de momentele de intimitate cu ea, care o fac să îi iubească în orice condiţii, care lasă în urmă cu uşurinţă orice relaţie şi pe care toate fostele îi iubesc la fel ca la început şi nici una nu are nimic să le reproşeze. Don Juanii sunt altceva decât gigolo; Don Juanii iubesc sincer iubirea, iubesc enorm bucuria femeii care este şi bucuria lor. Gigolo sunt nişte meseriaşi ai iubirii care fac servicii. În ceea ce priveşte don juan-ismul feminin nu cred că există cu aceleaşi implicaţii ca la bărbaţi. Femei care să se bucure doar de orgasmul bărbatului nu cred că există. Dar nu e timpul pierdut pentru nimic. Oricum , orice femeie e datoare să întâlnească o dată în viaţă un don Juan pentru echilibrul ei şi pentru înţelegerea iubirii.

Nu în ultimul rând există categoria celor care cred că iubesc, sunt convinşi chiar de acest lucru dar care nu permit sentimentului să se manifeste: ei iubesc dar au reguli, limite, norme sau pur şi simplu sunt incapabili să simtă ori nici măcar nu îşi doresc. Ei sunt roboţeii, eficienţi şi utili, perfect adaptaţi la o societate tehnicizată.

Cei mai simpatici mi se par aceia care au norocul să fie atinşi de iubire dar par lipsiţi de motivaţie. Nu sunt iubiţi şi suferă din lipsa iubirii, devin foarte iubiţi şi tot suferă : ce să facă cu iubirea asta? Cum să se comporte cu ea? Dacă nu va fi iubirea pe care şi-o doresc, dar şi dacă va fi?

Fiindcă despre Iubire se vorbeşte prea mult în ultima vreme, asta mă face să cred că a început să lipsească. Şi e firesc. Cum iubirea are nevoie de timp, cum se hrăneşte din înţelegere, tandreţe, răgazul de a adulmeca umbra unui sentiment şi de a-l prinde apoi în plinul sufletului , cum este ritual şi complicitate, în graba cu care trăim azi ea se diluează. Poate că ar trebui doar să ne permitem să o simţim şi să ne lăsăm cufundaţi în ea.

IUBIREA este capabilă de orice, cu iubire poţi face minuni. În ceea ce mă priveşte ştiu că iubirea unui om este cel mai frumos dar pe care i-l oferă viaţa, dar că iubirea ce se naşte între doi oameni are sufletul ei propriu cu aripă de dumnezeire şi că împotriva ei nimic nu rezistă.


joi, 10 septembrie 2009

Unde mai roade grija

Faptul că iubesc viaţa am afirmat-o de multe ori, asta nu mai e o noutate. Dar faptul că aştept cu mult entuziasm să văd ce mai aduce ea asta mi se întâmplă doar de ceva vreme. Şi culmea e că savurez noul ăsta cu tot mai mult interes.
Ce m-a amuzat recent este o ştire pe care am citit-o acum două zile şi anume că în America, la un Institut de cercetări din Missouri, dacă reţin corect, după multe studii şi încercări s-a pus la punct o metodă de a face vacile fericite. Ei da, hedonism bovin. Însă fericirea asta nu va fi permanentă, că deh, şi Dumnezeu dă dar nu umple sacul. În calitate de putere divină a vacilor, savantul american a decis că e bine ca vacile să moară fericite. Aha, îmi zic, da e o faptă nobilă şi asta. Numai că nu fericirea vacilor era ţinta finală ci a consumatorilor de carne şi mai ales de hamburgeri. Aceştia urmând să consume cu fericire sporită produsele adecvate. Am citit şi mi-am zis: „Mare minune, Domne, grija! Câte nu poate ea să rezolve!”
Ceea ce ar rezulta de aici, date fiind eforturile şi fondurile alocate acestei realizări mă duce cu gândul la următoarele aspecte: comsumatorii de carne de vacă sunt nefericiţi sau cel puţin atunci când o consumă trăiesc sentimentul respectiv; americanii sunt o naţie simpatică şi cu mult umor; vacile sunt mai cu moţ printre celelalte animale consumate de om.
Oricum , e dreptul oricui să creadă în ceva, însă eu am serioase motive să nu cred că oamenii care preferă produsele din carne de vacă îşi vor îmbunătăţi simţitor nivelul de trai sau nivelul satisfacţiei personale după punerea în aplicare a rezultatelor cercetării mai sus amintite.
O concluzie e clară: sigur vacile au de câştigat din toate acestea, există certitudinea că mor fericite. Noroc că sunt fiinţe cu nevoi simple, altfel le-ar fi apucat iar nefericirea că nu li se întâmplă decât o singură dată în viaţă.

marți, 8 septembrie 2009

Învăţăturile cuiva către fetele sale

Dacă astăzi m-ar întreba cineva ce contează cel mai mult pentru mine, aş da acelaşi răspuns ca odinioară: să trăiesc frumos! Prin asta nu înţeleg să urmez orbeşte nişte norme familiale, religioase sau care ţin de tradiţie ci mai degrabă să străbat calea care ştiu că mi se potriveşte şi care, are elemente din zonele enumerate anterior.
Citeam deunăzi o carte care, printr-un capitol intitulat „Cât sunteţi de bogată?” îşi propunea să ne înveţe să descoperim ce avem cu adevărat în materie de finanţe şi asta calculând câte zile am putea supravieţui dacă am înceta să muncim. Am picat cu brio testul material: nu numai că nu mi-a ieşit nici o singură zi dar aş avea şi datorii imense dacă aş înceta să muncesc. Prin urmare, m-am întrebat, din ce am eu, ce ar rămâne fetelor mele dacă aş dispărea brusc?
Singura avere pe care aş fi mândră să le-o las sunt valorile în care cred. Ele sunt momentele de inspiraţie pe care le-am trăit de-a lungul vieţii de până acum. Adunate, ele ar suna cam aşa:
• Fiecare om, indiferent de cultură, rasă, sex, religie, etc, este preţios şi unic.
• În fiecare om există fărâma de Dumnezeire pentru care trebuie respectat
• Nu e meritul nimănui că s-a născut frumos, deştept, într-o familie respectabilă sau într-un loc ferit de pericole sociale sau naturale. Meritul fiecărui om constă în ceea ce face cu ce a primit.
• Atunci când suntem loviţi de necazuri, când suntem răniţi sau ne simţim fără forţe şi ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute, uităm de multe ori că EL e deja în noi. Tocmai fărâma aceea de Dumnezeire pe care am primit-o la naştere este forţa noastră, ea nu poate fi învinsă şi tot ea e şi cea care ştie calea cea bună. Uitând de ea devenim slabi şi în derivă.
• Legat de ce am zis mai sus vă voi povesti, dragele mele, o întâmplare recentă: Ieşeam dintr-o biserică în care intrasem să mă rog. Pe treptele de afară aştepta un tânăr: avea o cămaşă curată albastră, era frumos, destul de îngrijit, în putere. Când m-a văzut s-a ridicat şi a venit spre mine : mergea normal, nu avea nici un defect vizibil, privirea nu îi trăda decât resemnare. Mi-a zis:”Ajutaţi-mă şi pe mine!”. Am ezitat un moment, mi-am deschis poşeta, l-am privit , i-am dat nişte bani şi i-am zis: „De ce nu te ajuţi singur?”
Am plecat apoi şi mi-am dat seama că acele cuvinte îmi ieşiseră automat din gură. Brusc m-am gândit la mine, cea care fusesem în aceeaşi postură cu câteva minute înainte de a ieşi din biserică: aveam tot ce îmi trebuia, Dumnezeu îmi dăduse de toate ca să trăiesc frumos: minte, sănătate, chef de viaţă, o înfăţişare plăcută, eram în putere şi tot mai ceream ceva în plus, tot mai voiam minuni.
Dragele mele, aveţi tot ce vă trebuie ca să vă ajutaţi singure atâta timp cât nu trăiţi nenorociri!
• Într-o eră a net-ului, voi compara VIAŢA cu un joc pe calculator. La fel ca jocul, viaţa are multe nivele de parcurs şi fiecare nivel are obstacolele sale. În mod normal fiecare om ar trebui să le parcurgă pe toate. Fiecare nivel al vieţii necesită învăţătură ca să puteţi depăşi obstacolele. Atâta timp cât nu veţi şti cum să o faceţi, veţi rămâne la acelaşi nivel, repetând aceleaşi greşeli. Când veţi învăţa cum se face, veţi trece la nivelul următor. În funcţie de abilităţile fiecăruia dintre noi, depăşim mai repede sau mai încet greşelile personale; până nu le rezolvăm însă, ele se repetă.
• IUBIREA: eeeii, aici îmi place cel mai mult. Iubirea reprezintă pentru mine adevărul suprem. Nu mă refer la iubirea strict fizică ci la iubirea cu majuscule. Orice om are dorinţa de a iubi, orice om are şansa de a iubi. Iubirea este deja în fiecare om şi se manifestă în întâmplările vieţii.  Ceea ce am înţeles eu este că deşi capacitatea de a iubi este în interiorul nostru, niciodată nu ştim cât de mult sau cum e în stare inima să iubească. Asta ţi-o arată doar iubitul respectiv. Cel mai cald şi minunat este sentimentul pe care îl ai când inima ta e mare şi reuşeşti să îi iubeşti pe toţi oamenii.
• E important să te iubeşti pe tine însuţi şi aici nu mă refer la Narcis ci la varianta de iubire generoasă. Să îţi fii cel mai bun prieten ţie, să nu îţi faci rău intenţionat: nici fizic , nici în interior. Asta presupune să străbateţi mai întâi etapa cunoaşterii de sine, să înţelegeţi după ce tipar sunteţi croite, ce vă prieşte, ce nu. Abia apoi, cunoscându-vă şi acceptându-vă, să vă iubiţi şi să începeţi să va modelaţi. Să aveţi mereu în minte aceste sfaturi ale lui Polonius: ”Dar mai presus de toate fii ţie însuţi credincios!”(„Hamlet”-Shakespeare).
• Să aveţi constant grijă de spiritul şi de sufletul vostru. La fel cum toaleta zilnică vă va fi intrat în reflex , la fel cum vă simţiţi trupul curat şi înviorat după fiecare spălare şi îngrijire, să nu neglijaţi nici interiorul! Sufletul se înviorează cu fapte bune şi se spală cu lacrimi de căinţă pentru greşelile făcute, iar spiritul se menţine tânăr prin lecturi, activităţi şi cultură care ocolesc kitsch-ul.
• Fericirea: mulţi aleargă toată viaţa după ea, mulţi distrug în numele ei. Fericirea, dragele mele, are multe forme şi intensităţi. Cea mai plăcută este fericirea împărtăşită cu alţii; fericirea de unul singur e de multe ori iluzorie.
• Moartea: ştiu că tu , fata mea cea mai mare eviţi acest subiect şi te sperie. Spunea cineva : murim pentru că ne-am născut. Moartea este o trăire ca oricare alta în viaţă. Doar că este ultima în corpul în care suntem. Moartea este ceva firesc şi poate deveni chiar şi ea un prieten bun. De câte ori veţi fi deznădăjduite, dacă vă veţi gândi în momentele acelea la eternitatea în care sufletul va pleca din nou, dacă vă veţi gândi la trupul vostru doar ca la o gazdă temporară, nu veţi mai simţi decât că disperarea şi nefericirea sunt mici şi fără valoare.
• Dincolo de ştiinţă şi de raţional, dincolo de pipăibil şi explicabil mai există ceva: Eliade spunea că în jurul nostru sunt semne pe care oamenii de demult ştiau să le descifreze, dar că odată cu trecerea timpului noi am uitat cum sa o facem. Luaţi aminte şi la semne. Nu le căutaţi peste tot, dar atunci când le vedeţi, nu le ignoraţi!
• Ultimul sfat ar fi reluarea întrebării iniţiale: „Ce contează cu adevărat?” Dacă veţi reuşi să găsiţi de fiecare dată motivul real, motivul adevărat al acţiunilor voastre el vă va fi suficient ca să puteţi depăşi orice obstacol. De multe ori începem cu entuziasm ceva şi după o vreme ne trezim într-o situaţie care ne depăşeşte, cu lipsă de chef şi de energie. Atunci fie renunţăm, fie continuăm dar împotriva firii noastre. Asta se întâmplă atunci când motivul din cauză căruia am pornit pe acel drum nu a fost cel adevărat şi nu a fost suficient de puternic pentru ca să ne susţină pe toată perioada încercărilor.
Cam asta ar fi, dragele mele, bogăţia pe care v-o las şi de care sunt mândră şi pentru că nu am descoperit-o singură ci trăind împreună cu alţi oameni la fel de bogaţi.

luni, 31 august 2009

Ploua

Ploua; toamna...privesc ploaia si as vrea sa spun  tot ce imi inspira ea insa exista deja cineva care a facut-o si cu mult mai bine. Voi transcrie poezia care imi locuieste mintea de cate ori ploua ca acum, la inceput de toamna:




Ana Blandiana

Descântec de ploaie



Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.

Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",

E urât şi poate nici nu e adevărat,

Dar lasă-mă atunci când plouă,

Numai atunci când plouă,

Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă

Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt

Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu

Eşti departe plecat şi eu te aştept,

Şi tu ştii că te-aştept,

Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept

Şi totuşi aştept.

E-n aer miros de dragoste viu,

Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,

Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,

Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,

Şi eu te aştept.

Doar tu ştii -

Iubesc ploile,

Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

duminică, 30 august 2009

De ce femeile işi schimbă părerea despre bărbatul lor, după un timp ?

De obicei dimineaţa mă instalez comod cu ceaşca de cafea aburind şi îmi citesc mesajele de pe mail. Este micul meu ritual matinal. Astăzi, printre mesaje văd un topic cu titlul de mai sus pe un site cu nume de actriţă celebră.
Nu scriu pe forumuri, dar subiectul mi-a adăstat în minte mai mult decât altele şi am decis să răspund provocării de a căuta o variantă posibilă.
Obişnuiesc să asociez evoluţia unei relaţii cu perioada de gestaţie a unui copil. În ambele cazuri sunt mai multe tipuri de parteneri.
Mai întâi este  genul cuplurilor luate pe nepregătite, li s-a întâmplat pur şi simplu, şi atunci sunt duşi de relaţie până când devine evident că era sortită eşecului din start. Uneori intră şi într-o căsnicie, alteori renunţă la timp, dar mai devreme sau mai târziu se despart. Este relaţia imatură.
În alte situaţii, numai unul dintre parteneri se implică. La fel ca la sarcină, după aruncarea seminţei, poate urma o perioada de nedumerire, la care cei doi reacţionează diferit: unul duce mai departe singur relaţia în timp ce partenerul dispare periodic din diverse motive: e nepregătit, e speriat, e nepăsător, e imatur, etc. Şi în situaţia asta relaţia este în pericol de avort oricând, sau poate să ajungă la termen dar cu frustrări enorme pe parcurs ce duc inevitabil la finalul anunţat cu mult înainte. Este relaţia crispată, sau cu handicap sever.
Există apoi situaţia în care debutul relaţiei este destul de fragil, dar pe măsură ce timpul trece, el sau ea se implică tot mai mult, devine o prezenţă constantă, uneori sufocantă. Aici depinde cât de mult este celălalt legat de libertatea personală, cât de mult doreşte această prezenţă, sau cât este de sigur pe sine, de încrezător. Dacă nu îl deranjează, e posibil ca relaţia să dureze mult după „majorat”. Este relaţia incubator.
Din altă perspectivă, există modelul cuplurilor care se implică încă de la începerea gestaţiei, în mod constant în grija pentru binele relaţiei. Îşi completează rolurile, se bucură mereu de relaţia lor, devin tot mai frumoşi pe măsură ce ea creşte. În momentul „naşterii” se dovedeşte că au conceput un fruct sănătos, aproape de perfecţiune. Este relaţia sincronă.
În fiecare din situaţiile de mai sus cei doi ştiu chiar şi inconştient ce tip de relaţie au, dar din motive diferite nu acceptă realitatea sau nu o asumă.
Prin urmare, părerea mea despre titlul de mai sus este următoarea: femeile nu îşi schimbă părerea despre bărbatul lor, soţ, iubit sau prieten, ci acceptă la un moment dat ceea ce li se arăta sporadic şi refuzau să vadă ca fiind realitatea. Interesant ar fi de întrebat ce anume le face pe ele sau pe ei să accepte ceea ce refuzau altădată.

vineri, 28 august 2009

„Amintiri nu are decât clipa de acum...”

Amintiri nu are decât clipa de acum imi repet mereu, cu versul lui Nichita atunci când ma nedumireşte timpul.
Viaţa unui om la fel ca orice fruct se coace în timp. Timpul ne însoţeşte precum un alter ego faţă de care avem sentimente opuse: fie nu îl simţim , fie ne doare trecerea lui. El, Timpul ,este egal sieşi , este poate singura prezenţă din viaţa omului care este constantă. Atât cât există în sine, el este acelaşi; trecerea prin noi, prin fiinţa noastră îi dă mlădieri şi atunci devine fie molcom şi leneş; fie iute şi agitat , fie cadenţat. Raportarea noastră la el este diferită de la o vârstă la alta. Pe toţi ne-a surprins ziua imens de lungă din copilărie şi anul cumplit de scurt de la maturitate. Toţi am simţit măcar o dată nevoia să spunem „Oh ,clipă, mai stai!” sau ne-a durut până la scrâşnet lentoarea grea ca plumbul a unei secunde nedorite.
Ce mi se pare mai interesant este ca Timpul are o calitate unică şi anume: devine mai prezent în mintea şi în procupările noastre cu cât trece mai mult, cu cât ne obişnuim cu el. Copii ai schimbărilor actuale apreciem noutatea, suntem atraşi mereu de alte şi alte perspective pe când Timpul devine tot mai prezent în noi cu cât a stat mai mult în noi.
Se spune adesea că omul traversează anumite crize de-a lungul existenţei lui. Ţin minte că la 30 ani aşteptam să simt criza de parcă era vorba de eclipsă sau de un fenomen natural anunţat. Tot anul ăla de la 30 ani am fost atentă dacă apare criza. M-a mirat că mă simţeam la fel ca la 29 sau ca la 28 ani.
La 40 ani, avertizată de cu 10 ani în urmă am fost mai puţin atentă la criza des pomenită şi ea. Ba unii cunoscuţi cărora le-am împărtăşit nedumerirea mea au ţinut să mă lămurească: la 30 ani e criza femeilor, la 40 ani e cea a bărbaţilor. DAAAA? M-am mirat eu, nespus. Eu ştiusem doar despre unele probleme legate de oarecare...pauză care sunt specifice ambelor sexe, respectiv meno...sau andro...
Oricum, un lucru ştiu sigur că la 40 ani am avut ca o inspiraţie, mi-a fost îngăduit să înţeleg faptul că timpul este cel mai bun prieten al meu şi al nostru în general. Privind în urmă am văzut cum doar el mi-a adus răspunsuri la multele întrebări rămase, cum doar el mi-a adus alte şanse ca să îmi îndrept greşelile, cum doar în TIMP a crescut un copil în mine şi abia acum am înţeles cum doar în timp poţi găsi sentimente noi acolo unde credeai că nu mai e nimic in plus. 
Mi se întâmplă să atribui imagini în mintea mea unor noţiuni abstracte. Demult obişnuiam să îmi imaginez zilele săptămânii, care nu aveau forme concrete dar aveau sigur culori şi ajunsesem să le văd în culori care reprezentau sufletul cu care le parcurgeam. Sigur marţi era albă pufoasă, vineri galben auriu iar duminica era cea mai strălucitoare , de un auriu orbitor incandescent.
Dacă cineva mi-ar cere să îi zic cum văd timpul iconografic în mintea mea aş spune că este ca o stea: ea e mereu acolo, uneori o vedem alteori uităm de ea, câteodată o privim cu insistenţă, se întâmplă să o şi căutăm şi să nu apară.
La 40 ani nu o mai caut cu insitenţă, nu mă sperii când nu o zăresc şi că s-ar putea să nu mai fie,ci o contemplu. Aştept să văd cum apare de fiecare dată, ce nuanţe îmi arată şi atunci când am răgaz savurez şi mă afund în trecerea sa lină.
Tata obişnuia să spună „ai încredere în steaua ta; e o stea pentru fiecare” ; de atunci  îmi plac stelele şi timpul până la ele.

marți, 25 august 2009

Gânduri

Jumătatea mea= bărbatul care are nu răspunsul la întrebările mele despre ale vieţii ci aceleaşi întrebări ca şi mine şi alături de care voi parcurge calea pentru aflarea răspunsurilor.

Iubirea= desăvârşirea sufletului.

Suferinţa= încercarea vieţii prin care trece trupul, sufletul sau spiritul omului şi care, aşa cum zicea  Nietzsche, dacă nu te doboară, are ca urmare trecerea pe o treaptă superioară a existenţei acelei fiinţe. Din suferinţă omul iese mai puternic prin purificare şi totodată prin depăşirea limitelor personale.

Minciuna= frica materializată în cuvinte.

Extazul=  manifestarea rămăşiţelor juvenile ale sufletului matur.

Adevărul= valoarea supremă a tot ce există.

Viaţa= calea spre adevăr.

Copiii= fructele din pomii adevărului.

luni, 24 august 2009

EU

În diferite împrejurări mi s-a cerut în mod direct să vorbesc despre mine. Deşi sunt o persoană care se confesează cu uşurinţă, reţin sentimentul de neputinţă şi senzaţia de vid mental atunci când trebuie să dau curs unei astfel de cereri. Îmi vin apoi în minte vorbe sau sintagme care mă ilustrează la modul foarte general, la fel cum a fost şi cazul alăturat: sunt un om între oameni, şi sunt în tot atâtea feluri câţi oameni mă cunosc. Unii văd partea din mine care le seamănă, alţii dimpotrivă, cea care este opusul lor; unii mă plac aşa cum sunt, alţii vor să mă schimbe; unii mă iubesc, altora le sunt antipatică; puţini sunt cei care ştiu mai multe despre mine. Impresia generală este că sunt încadrabilă într-un anumit tipar şi lumea grăbită să pună etichete nu caută mai adânc.
Am să vorbesc acum despre EU aşa cum m-am văzut în timp, când subiectul ăsta nu mi se părea banal.
De multă vreme am înţeles că sunt EU , adică un amestec de Efemer şi Universal. Vanitatea vârstei mă făcea să îmi doresc să măresc cât mai mult partea de universal din mine, să obţin glorie. Am aspirat către homo universalis, către Renaştere şi elitele româneşti din perioada interbelică. Mă supăram că m-am născut fată, îmi negam femininul şi căutam tocmai în el lipsa geniului care devenise evidentă. Am citit mult, tot ce îmi pica în mâini, din dorinţa de autodepăşire. În 1989 aveam 21 ani şi sentimentul că pierdusem startul, că altfel ar fi stat lucrurile dacă aş fi avut acces la timpul potrivit la educaţia pe care mi-o dorisem. Tot dorinţa asta m- a făcut să tânjesc mult timp după un bunic (Nu am cunoscut-o decât pe mama mamei); imaginea bunicului care trebuia să fi fost cu barba albă şi obligatoriu foarte înţelept şi blând, m-a urmărit până după încheierea adolescenţei, ca o necesitate a mentorului. Mereu m-au fascinat oamenii inteligenţi şi în special bărbaţii geniali cu care îmi doream să semăn.
Apoi, într-o zi mi-am văzut limitele: şi fizice şi mai ales pe cele intelectuale. Am înţeles că pentru bunul trai ulterior trebuie să le accept şi să îmi caut idealuri realiste. Aceasta mi se pare şi acum dificil. Andrei Pleşu spunea că un om în viaţă trebuie să-şi găsească un „centru, o axă, care să-i organizeze toată mişcarea lui spirituală şi vitală”. Sunt la o vârstă adultă şi tot nu am un centru. Asta îmi dă fiori. Am sentimentul că intru în patologic, că am mai multe „centre” care mă fac să mă risipesc în multe direcţii; rămâne năzuinţa către rutina care duce tot mai aproape de împlinirea idealului identificat. Cu toate astea, ca să îmi păstrez luciditatea, fac uneori un exerciţiu care îmi arată ce contează cu adevărat pentru mine în anumite momente ale vieţii: exersez perspectiva morţii şi văd ce mă doare din ce consider că ar rămâne nerezolvat. În acea direcţie mă concentrez apoi.
Am cunoscut însă rutina care dă nevroze; rutina activităţilor care, făcute împotriva dorinţelor intime duce la o înstrăinare de EU. Nici o parte nu e mulţumită cu adevărat şi amândouă ajung să se revolte. Am trăit, precum în filosofia lui Camus, perioada Omului Absurd. Omul care trăieşte într-un mod şi într-un mediu care nu-l reprezintă, care îl împinge spre limitele suportabilităţii lui şi atunci, când e aproape de capăt trece la etapa superioară, aceea a Omului Revoltat – acesta acţionează ca să îşi schimbe direcţia, ca să îşi găsească matca, sau poate „centrul”.
În ultima vreme am descoperit frumuseţea femininului din mine. De mult timp mă plăceam,de când am devenit mamă, ca pe un prieten drag, dar femininul îmi era încă necunoscut. Mă bucur că sunt FEMEIE. Sunt mulţumită că nu sunt bărbat; mi se pare şi mult mai greu.
Mă întreb acum mai ales cum aş fi putut iubi bărbaţii şi în acelaşi timp femininul pe care îl simt când iubesc, dacă nu aş fi fost femeie? Iubirea, ea, a rămas din gloria Universalului la care visam odată. Am înţeles că iubirea este acea formă de nemurire la care are acces oricine. Prin iubire omul se desăvârşeşte şi întră în transcendent. Prin iubire găseşte răspunsul la toate care îl subjugă.
Iubirea este cel mai frumos dar oferit de Dumnezeu sufletului omenesc şi am învăţat să mă bucur şi să mulţumesc pentru el.

luni, 17 august 2009

A summer morning in the Universe

Mergea ca de obicei pe drumul spre job. Era o dimineaţă de vară însorită. Străzile erau proaspete, cerul senin, aerul răcoros.
Iubea dimineaţa şi îi plăcea şi drumul acela, mersul matinal o însufleţea şi îi fluidiza energiile în înconjurător. Avea fusta lungă ce îi ondula pe şolduri la fiecare pas, sandalele joase cu barete vişinii şi bluza ce îi lăsa umerii arămii în bătaia vântului.
Se simţea bine; îi plăcea ce face, îi plăcea de ea şi de ceea ce vede. Era fărâmă de cosmos luminoasă. Mergea gândindu-se la dorul de iubirea ei când a înţeles că preţ de câteva secunde dispăruse din real. Uneori are acest obicei de a vizualiza în minte scene care şterg realul din simţuri. Şi-a revenit repede şi a simţit cum prin stânga ei o depăşeşte un bărbat. Mergea uşor cadenţat cu un pas puţin mai alert decât al ei. A surprins-o distanţa la care a trecut pe lângă ea. Deşi trotuarul era liber în clipele acelea, a trecut depăşind-o atât de aproape încât a întors-o din visarea ei, simţindu-se deodată învăluită. A devenit atentă la el. Era un bărbat puţin mai tânăr, zvelt, nu cu mult mai înalt decât ea, brunet, tuns scurt. Nu avea nici un bagaj. Îl privea curioasă când a văzut cum, uşurel , îşi întoarce capul şi o priveşte direct în ochi. Atunci l-a privit şi ea şi a simţit cum se topeşte şi dispare tot ce e în jur, cum corpul îi devine de plumb şi cum respiraţia riscă să se oprească într-o inimă devenită nemăsurat de mare agăţată de privirea aceea. Era surprinsă de violenţa trăirilor, era cumva infricoşată şi a intrerupt brusc contactul vizual. A privit în altă parte în timp ce corpul revenea încet la ritmurile obişnuite. Bărbatul a mai privit de câteva ori înapoi dar nu s-a mai realizat acea atracţie teribilă. Devenise un trecător oarecare. Apoi a cotit-o spre stânga şi a dispărut pentru totdeauna.
Fusese ca o descărcare electrică, ca un arc voltaic ţinut în viaţă de cele două perechi de ochi. Nu a existat decât un timp infinit de mic, nu s-a făcut nici un gest, nu s-a spus nici un cuvânt dar şi acum, când retrăieşte acele secunde are sentimentul de topire, de fuziune.
Nicicând nu s-a simţit fărâmă de cosmos ca în dimineaţa aceea.
14 august 2009

sâmbătă, 15 august 2009

Daniel


Se întâmplă ca în viaţa noastră să avem de-a face cu persoane care poartă acelaşi nume, ele să ne însoţească o perioadă sau să rămână pentru toată viaţa alături de noi. În cazul de faţă este vorba de relaţia ei cu barbaţii cu numele Daniel. Cu fiecare dintre ei a parcurs o iniţiere sufletească, cu fiecare a trăit ceva unic.
Ea este adult şi are în inimă încă multă iubire. Ştia că mai are multe de învăţat şi de oferit în momentul în care a decis să facă gestul acela. Cei din jur o priveau miraţi şi nedumerirea aceasta a făcut-o şi pe ea să se întrebe DE CE? Acum, chiar dacă nu are încă răspunsul deplin, ştie că oamenii se pot întâlni dincolo de firesc. Ştie că iubirea este miracol.
Al patrulea Dan a învăţat-o importanţa atingerii umane. Deşi a trecut prin multe intâmplări în viaţa ei, deşi a cunoscut destui oameni, mereu a tânjit după o asemenea apropiere. Totul a început cu nişte săptămâni în urmă , când a ajuns fără să vrea în locul acela şi s-a decis brusc să întrebe dacă e nevoie de ea acolo pentru două săptămâni. Oamenii au fost amabili şi au decis ca ea să revină luna următoare. I-au prezentat clădirea, personalul, specificul activităţii lor. Au dus-o şi la cei zece cu care urma să lucreze. Nici unul dintre ei nu are familie pe care să o cunoască şi care să îl accepte. I-a vazut pe toţi dar nu i-au zis nimic special în suflet. A ajuns apoi la el...la al patrulea Dan din viaţa ei.
„ Primul gest a fost de recul în faţa corpului nefiresc de diform. Ceea ce iţi atrage privirile mai întâi este capul imens, apoi remarci trupul firav, străveziu. În mod cert nu este un om normal trupeşte. Am rămas puţin în dreptul patului său, timp în care să primesc explicaţiile succinte despre el: numele şi problemele sale. L-am privit fără să îl văd prea bine pentru că ochii nu mi se dezlipeau de pe imaginea capului aproape grotesc. L-am salutat şi i-am atins mâna în semn de bun găsit. Atunci mi-a luat mâna în a sa, şi mi-a dus-o acolo unde voia să fie mângâiat. Direct pe cap. Deşi acolo nu l-aş fi atins niciodată din teama de a nu-i face rău m-a surprins veselia lui când mi-a simţit mângâierea. Atunci am zâmbit şi eu. I-am promis că voi reveni la data convenită.”

Acasă intâmplările s-au succedat. A trecut termenul indicat. La un moment dat s-a gândit dacă face bine, plecând şi lăsând familia pentru două săptămâni deoarece mulţi au încercat să o întoarcă din decizia ei, dar în final a ştiut că trebuie să facă asta.
Şi s-a întors acolo. Cei zece sunt oameni care trăiesc în altă formă a realului. Sunt copii între 4 şi 15 ani care nu ştiu de Barbie, nici de telefoane mobile, nici de televizor, nici de calculator. Nu au mers niciodată pe o bicicletă, nu au fost la şcoală, nu au mâzgălit nimic pe hârtie, nu pot ţine un creion, nu pot mânca singuri; nu au citit niciodată vreo poveste, nu au vazut niciodată vreun film; unul nu vede, altul e surd, câţiva nu aud din cauza autismului, trei pot merge dar susţinuţi, nici unul nu vorbeşte. În plus fiecare are şi alte afecţiuni mult mai grave, handicapuri severe. Fiecare trăieşte într-o lume la care noi nu avem acces. Şi dintre toţi doar el, Dan (Dănuţ) este mai mult omenesc decât şi-ar fi putut ea imagina.
„Prima dată m-a uimit să aflu că este mai mare decât crezusem. Trupul firav arată ca al unui copil de 5 ani. Are deja 15. Apoi, în fiecare zi m-a făcut să descopăr altceva şi până la urmă am dorit să învăţ să îmi arăt bucuria când primesc ceva ce-mi place, aşa cum râde el din suflet cu un râs cristalin la gustul de dulce; să pot să am răbdarea lui de a trece prin monotonie; să am inteligenţa lui de a găsi soluţii pentru propria alinare; să ştiu să cer şi să ofer mângâieri cu gesturi unice aşa cum o face el; să pot să îmi luminez figura cu un zâmbet care să şteargă îngrijorarea celuilalt; să pot spune „Te iubesc” fără cuvinte şi celălalt să înţeleagă. Ştie că poate fi dificil să lucrezi cu el: să îl schimbi, să îl îmbraci, să îl speli, să fie hrănit; şi atunci vine în întâmpinare: ridică picioarele ca să fie schimbat de haine, pentru că diformitatea nu permite să fie îmbrăcat peste cap; se ridică de bazin când ştie că vrei să îl iei în braţe; îţi însoţeşte mâna cu mâna lui când îl hrăneşti ca o mimare a autohrănirii; se străduie să îţi fie bine şi uşor în preajma lui şi reuşeşte.
Şi ştie să te facă să simţi un univers de sentimente, fără cuvinte: într-o zi, după ce l-am sărutat pe fruntea capului imens, m-a mângâiat pe întreaga faţă, cu grijă şi apoi degetele lui firave, mătăsoase, mi-au întârziat pe buze cu o duioşie pe care nu am simţit-o nicicând. Iar acest gest mi-l oferea în timp ce din cauza apropierii furtunii şi a scăderii presiunii atmosferice, suferea de dureri cumplite. Apoi, când nu a mai rezistat i-am vazut pentru prima oară suferinţa: un ţipăt de durere înnăbuşit în lacrimi şi m-a durut neputinţa mea. Şi neputinţa noastră. Poate că în altă parte din lumea asta evoluată există cineva care să nu zică: în cazul lui nu se mai poate face nimic, se poate stinge oricând ”.

Se gândea la neputinţa ei, a medicilor, a celorlalţi, dar mai ales la iubire, atunci când i-a şoptit într-un moment de taină între ei doi: „Ţi-am zis că nu am avut niciodată băieţi, că am două fete , dar să ştii că TU eşti un băieţel curajos şi de ispravă pe care orice mamă ar fi bucuroasă să îl aibă.”
Şi el i-a zâmbit privind-o cu razele din ochii lui albaştri umbriţi de gene lungi şi i-a mângâiat chipul.

„Am o pace ca o mare...
Am iubirea ca un fluviu...
Am bucuria ca fântâna...”
6 august 2009